joi, 29 septembrie 2011
vineri, 23 septembrie 2011
Arabii, elicopterele şi tunelele subterane
Era uşor de constatat că „revoluţia” şi aşa-numitul aliat, armata, se lăuda cu aroganţă că trebuie să se apere împotriva mai multor duşmani puternici, sprijiniţi nu numai de forţe din ţară, dar şi din străinătate. Doar la cîteva ore după începerea schimburilor de focuri, apăruse zvonul, că alături de comandourile lui Ceauşescu, adică de „terorişti”, începuseră să lupte mercenari străini, în majoritate arabi. O altă ştire înspăimîntătoare care revenea în mod perseverent era aceea a unui atac cu elicoptere. În actele oficiale ale armatei a fost chiar menţionat în scris că o formaţie completă de elicoptere de luptă se îndrepta din toate direcţiile spre Bucureşti cu scopul unui atac. Conform rapoartelor de situaţie ele zburau nu numai dinspre Constanţa, survolînd Slobozia, spre capitală, ci şi dinspre Craiova şi Tîrgu-Jiu, în sud-estul ţării.⁸ (⁸ După revoluție, armata întocmise mai multe rapoarte asupra „invaziei elicopterelor”, ca imediat să renunțe.)
Dar și în centrul capitalei, militarii lipsiți de experiența luptei reale, trebuiseră să-și justifice insuccesele cu povești similare. Ei susțineau sus și tare că „dușmanul” le scăpase în labirintul tunelelor subterane. Curînd se vorbea peste tot despre rețeaua secretă de canale, care străbătea întreaga capitală. Această nouă legendă fusese preluată și ea de noua conducere a armatei aflate sub comanda lui Militaru. Adevărul era că în afara buncărului antiatomic - care era deja cunoscut de toți - dintre Palat și comitetul central, atît invazia elicopterelor, cît și „Arab connection”, și rețeaua subterană, fuseseră doar minciuni sfruntate.⁹ (⁹ Și sub palatul republicii, Ceaușescu pusese să se construiască un tunel și un adăpost antiatomic, care, însă, în acel moment, mai era în lucru.)
Totuși avusese loc și un război crunt, în interiorul aparatului militar, care - numai în aparență - se aflase pînă atunci în deplină solidaritate, alături de popor. În complicata structură a armatei se ajunsese, încă înaintea răsturnării oficiale a dictaturii, la tensiuni care nu mai puteau fi ascunse. Șeful trupelor de grăniceri, generalul Tiaca, fusese ignorat de subalternul său colonelul Giantă, care făcea parte din conspirație. Cu toate acestea, grănicerii lui Tiaca fuseseră participanți asidui ai luptelor din capitală, fiind răspunzători de zeci și zeci de morți inutile din rîndul populației civile.¹º (¹º La 23 decembrie 1989 Tiaca fusese destituit de Giantă, dar după revoluție rămăsese totuși comandantul trupelor de grăniceri.)
Cu cinism orb, și cu o brutalitate de neconceput, noii potentați abuzaseră de haosul general, pentru a se descotorosi de toți eventualii adversari din interiorul organismului. Se profita de ocazie și pentru a încheia socoteli vechi, rămase în suspensie.
În seara zilei de 23 decembrie, Militaru ordonă şefului trupelor USLA, Ardeleanu, care se supusese „frontului” fără a crîcni, să-şi scoată o parte a trupelor sale antitero din cazărmi, pentru o operaţie specială. Era vorba să fie lichidat un presupus cuib de rezistenţă al teroriştilor din cîteva case din cartierul Drumul Taberei. Militaru insistă ca la operaţie să participe şi şeful adjunct al unităţilor USLA, Gheorghe Trosca. Acesta lucrase ani de zile, la direcţia a 4-a, care se ocupa de spionajul militar, şi era unul din spionii cei mai detestaţi din toată armata.
Către orele două noaptea, două vehicule TAB se apropiaseră de porţile ministerului apărării. Unităţile care aveau misiunea să apere ministerul deschiseseră imediat focul, fără avertisment. Cele două blindate ripostară, urmînd o luptă care se termină cu incendierea ambelor TAB-uri. Şapte din cei opt ocupanţi fuseseră ucişi, printre ei şi Trosca.¹¹ (¹¹ La sfîrșitul lui februarie 1990, generalul Stănculescu mărturisise la o conferință de presă că acest incident fusese urmarea unei „neînțelegeri” și că victimele trebuiau considerate „eroi ai revoluției”. Vezi conferința de presă din 21 februarie 1990.)
O altă operaţie de reglare a conturilor cu sînge rece o constituise dispariţia influentului general Nuţă. În calitate de şef al inspectoratului general al miliţiei şi ministru adjunct de interne, acesta fusese trimis de Ceauşescu la Timişoara în zilele tulburărilor de acolo. După fuga titanului-tiran, Nuţă rămăsese în oraşul-martir. De acolo încercase şi el cu ajutorul cercului său propriu de putere, să-i ia locul conducătorului. În noaptea spre 23 decembrie, după o intensă şi febrilă activitate, zburase la Arad cu un avion special. Apoi i s-a pierdut urma. În ziua următoare s-a anunţat că Nuţă ar fi fost arestat. Se spune că ar fi murit mai tîrziu, într-un tragic accident de elicopter, la Alba Iulia, la poalele Carpaţilor.¹² (¹² „Dosarul Nuță” a fost închis de procuratura militară la 11 februarie 1990, iar casa în care locuia în București - sigilată din decembrie 1989.)
Totuși avusese loc și un război crunt, în interiorul aparatului militar, care - numai în aparență - se aflase pînă atunci în deplină solidaritate, alături de popor. În complicata structură a armatei se ajunsese, încă înaintea răsturnării oficiale a dictaturii, la tensiuni care nu mai puteau fi ascunse. Șeful trupelor de grăniceri, generalul Tiaca, fusese ignorat de subalternul său colonelul Giantă, care făcea parte din conspirație. Cu toate acestea, grănicerii lui Tiaca fuseseră participanți asidui ai luptelor din capitală, fiind răspunzători de zeci și zeci de morți inutile din rîndul populației civile.¹º (¹º La 23 decembrie 1989 Tiaca fusese destituit de Giantă, dar după revoluție rămăsese totuși comandantul trupelor de grăniceri.)
Cu cinism orb, și cu o brutalitate de neconceput, noii potentați abuzaseră de haosul general, pentru a se descotorosi de toți eventualii adversari din interiorul organismului. Se profita de ocazie și pentru a încheia socoteli vechi, rămase în suspensie.
În seara zilei de 23 decembrie, Militaru ordonă şefului trupelor USLA, Ardeleanu, care se supusese „frontului” fără a crîcni, să-şi scoată o parte a trupelor sale antitero din cazărmi, pentru o operaţie specială. Era vorba să fie lichidat un presupus cuib de rezistenţă al teroriştilor din cîteva case din cartierul Drumul Taberei. Militaru insistă ca la operaţie să participe şi şeful adjunct al unităţilor USLA, Gheorghe Trosca. Acesta lucrase ani de zile, la direcţia a 4-a, care se ocupa de spionajul militar, şi era unul din spionii cei mai detestaţi din toată armata.
Către orele două noaptea, două vehicule TAB se apropiaseră de porţile ministerului apărării. Unităţile care aveau misiunea să apere ministerul deschiseseră imediat focul, fără avertisment. Cele două blindate ripostară, urmînd o luptă care se termină cu incendierea ambelor TAB-uri. Şapte din cei opt ocupanţi fuseseră ucişi, printre ei şi Trosca.¹¹ (¹¹ La sfîrșitul lui februarie 1990, generalul Stănculescu mărturisise la o conferință de presă că acest incident fusese urmarea unei „neînțelegeri” și că victimele trebuiau considerate „eroi ai revoluției”. Vezi conferința de presă din 21 februarie 1990.)
O altă operaţie de reglare a conturilor cu sînge rece o constituise dispariţia influentului general Nuţă. În calitate de şef al inspectoratului general al miliţiei şi ministru adjunct de interne, acesta fusese trimis de Ceauşescu la Timişoara în zilele tulburărilor de acolo. După fuga titanului-tiran, Nuţă rămăsese în oraşul-martir. De acolo încercase şi el cu ajutorul cercului său propriu de putere, să-i ia locul conducătorului. În noaptea spre 23 decembrie, după o intensă şi febrilă activitate, zburase la Arad cu un avion special. Apoi i s-a pierdut urma. În ziua următoare s-a anunţat că Nuţă ar fi fost arestat. Se spune că ar fi murit mai tîrziu, într-un tragic accident de elicopter, la Alba Iulia, la poalele Carpaţilor.¹² (¹² „Dosarul Nuță” a fost închis de procuratura militară la 11 februarie 1990, iar casa în care locuia în București - sigilată din decembrie 1989.)
miercuri, 21 septembrie 2011
Troica
În acest timp, fondatorii noului „front”, care reușiseră în timp record să-i înlăture pe toți concurenții lor, dispăruseră din vizorul populației neînduplecate. Așa cum propusese Măgureanu la ședința secretă din cabinetul 226, ei se reîntîlniră în cartierul militar Drumul Taberei, la ministerul apărării. Cartier general al armatei, acesta era ascuns într-un labirint de cazărmi, și adăpostea atît marele stat major al armatei, cît și comandamentele tuturor categoriilor de forțe armate.
Încă din dimineața zilei de 23 decembrie, abilii supraviețuitori ai dictaturii, toți activiști de partid, conducători ai vechii armate și vechii securități, începuseră, în liniște și deplină taină, să-și împartă funcțiile viitoarei puteri.
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)
sâmbătă, 10 septembrie 2011
Război fără fronturi!
Rămîneți în stradă!
În dimineața de 23 decembrie, nori deși de ceață se lăsaseră peste capitală. Către ora șapte, orașul s-a trezit în zgomotul luptei redezlănțuite. Din nou se trăgea din case și pe străzi. Peste centrul orașului pluteau coloanele înalte de fum negru. Iarăși circulau zvonurile cele mai nebune: teroriștii s-ar fi baridicat în locuințele conspirative din blocuri, ar fi otrăvit apa potabilă și altele. Pentru a menține vechiul regim decăzut, ei foloseau orice mijloc.
În podul casei de cultură a studenților din apropierea statiei de metrou „Eroilor”, studentul Laurențiu, care, cu două zile în urmă de-abia scăpase din acțiunea de reprimare a revoluției din piața Universității, stătea de pază. Împreună cu doi colegi, ocupaseră de cu seară clădirea, în jurul căreia izbucniseră deasemeni salve de focuri. De aceea, cei trei colegi trăseseră în noapte, folosind cu schimbul cele două pistoale mitralieră AKM de care dispuneau.
Mai multe stații de metrou fuseseră ocupate în această dimineață de tineri luptători plini de entuziasm. Într-un timp record ei reușiseră să împînzească întregul subteran al metroului cu o rețea de pază, de aprovizionare și sanitară, în timp ce garniturile, ca și cum ar fi fost o alta lume, continuau să circule, rămînînd singurul mijloc de transport în funcțiune pe perioada revoluției. Peroanele murdare ale stațiilor fuseseră transformate în spitale de campanie, dormitoare comune și cantine. Ca legitimații, junii patrioți își prinseseră pe piept bilete cu stampila direcției metroului și patrulau de-a lungul pasajelor. Mai ales în stațiile din centru, la Universitate și la piața Romană, coborîseră gospodinele din jur, aducînd alimente și băuturi pentru tineri. Drept mulțumire, aceștia permiteau multor cetățeni să înnopteze în aceste adăposturi împotriva pericolelor de afară. În schimb, tinerii se odihneau șezînd pe șirurile de scaune de plastic portocalii.
Printre cei care în stațiile cele mai importante controlau, cu gesturi rapide fiecare pasager, se afla și tînărul de 22 de ani Ion Faur. Sosise cu trenul de la Constanța, împreună cu „corpul voluntarilor" care se organizase acolo, pentru a participa la manifestațiile de bucurie prilejuite de răsturnarea dictaturii. După dezlănțuirea luptelor, tînărul Faur, fiul unui căpitan din armată, se decise spontan să lupte și el pentru apărarea revoluției. Cîțiva dintre tinerii cu care sosise în capitală, muriseră încă din ajun în preajma clădirii televiziunii. În acele clipe tulburi, nenumărați tineri se prezentaseră la spitale, la ambulanțe sau la formațiile de luptă. La sediile organizațiilor de partid se distribuiseră arme, iar depozitele gărzilor patriotice fuseseră sparte și armele, printre care și puști de vînătoare, fuseseră luate de entuziaștii voluntari. Mulți se suiseră pe acoperișurile blocurilor, sau în turlele bisericilor. După puțin timp jumătate din oraș se transformase într-un cîmp de luptă. Se aprecia că fiecare al doilea cetățean devenise apărător al revoluției. Din păcate, însă, nu exista o conducere sau o coordonare a inimoșilor luptători.¹ (¹ În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 intrase sub tir chiar și spitalul de urgență din calea Dorobanților, descoperindu-se, după vreo oră, că civilii și militarii trăseseră unii împotriva celorlalți.)
Daniela Popescu se avîntase și ea, în acea dimineață, spre centru, părăsindu-și tristul cartier de blocuri, în care de altfel nu se vedea nici o mișcare. Și ea auzise apelurile necontenite ale televiziunii împresurate, de unde se ceruse populației să-i vină în ajutor, și acum se grăbea să le dea urmare.
În această dimineață cuvîntul de ordine era „Rămîneți în stradă!” și toți îl repetau. Piața Aviatorilor, la circa 500 de metri de televiziune, fusese ocupată de cîteva sute de femei care se îmbulzeau pînă lîngă baricadele armatei, oferindu-le recruților obosiți pîine proaspăt scoasă din cuptor. Altele scandau „Jos teroriștii!” Pe marile bulevarde circulau camioane înțesate cu oameni, în majoritate civili, care se lăsau conduși de la un obiectiv al luptelor la altul, în credința că astfel pot apăra revoluția.
Deoarece se expuneau astfel oricărui ochitor înarmat, și printre aceștia s-au înregistrat numeroase victime.
În timp ce Daniela trecea prin diferite controale, îndreptîndu-se de-a lungul căii Dorobanților, pustie și ea, spre televiziune, gloanțele au început din nou să zboare. Ajunsă la etajul I, Daniela fu distribuită ca ajutor al telefonistelor care aveau sarcina de a primi informațiile de la populație întrucît mulți se adresau televiziunii. Chiar și din provincie veneau vești înspăimîntătoare, de pildă de la Sibiu, unde „teroriștii” ar fi ucis cu sînge rece familii întregi. O altă știre din marginea capitalei, anunța că blindate telechidate ar trage asupra locuințelor oamenilor.
Deși majoritatea acestor informații erau pure invenții, televiziunea transmitea mereu pe ecran numărul ei de telefon, pentru ca publicul să poată rămîne în legătură cu ea. Astfel, o mamă disperată sunase, rugînd să se cînte melodia preferată a fiului ei, care, împușcat, zăcea mort lîngă ea, pe masa din bucătărie. Alți voluntari sosiți din provincie în ajutorul bucureștenilor, o rugau pe Daniela și pe colegele ei să le procure un adăpost pentru noapte, ca să se poată odihni înainte de a porni la luptă împotriva teroriștilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)