skip to main |
skip to sidebar
JURĂMÎNTUL LUI HIPOCRAT
Varianta originală a jurămîntului
Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea si Panaceea, pe toții zeii și zeițele, luîndu-i ca martori că voi indeplini, pe cît mă vor ajuta puterile și priceperea, jurămîntul și legămîntul care urmează.
Pe învățătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărți cu el averea mea și, la nevoie, îi voi îndestula trebuințele, pe copiii săi îi voi privi ca pe frații mei și, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăța fără plată și fără să le cer vreun legămînt.
Preceptele, lecțiile orale și tot restul învățăturii le voi împărtăși fiilor mei, fiilor învățătorului meu și ucenicilor uniți printr-o făgăduială și printr-un jurămînt, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.
Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cît mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău și orice nedreptate.
Nu voi încredința nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, și nu voi îndemna la așa ceva, tot astfel nu voi încredința nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viața și voi îndeplini meșteșugul în nevinovăție și curăție.
Nu voi practica operația scoaterii pietrelor din bășica udului, lăsînd-o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aș intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea și stricătoare comisă cu bună știință, mai ales de ademenirea femeilor și a tinerilor liberi sau sclavi.
Orice aș vedea și aș auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.
Dacă voi respecta acest legămînt fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viața și de meseria mea, pururi cinstit de ceilalți, iar dacă îl voi nesocoti și voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.
Varianta modernă a jurămîntului
Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanității.
Voi păstra profesorilor mei respectul și recunoștința care le sînt datorate.
Voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră.
Voi păstra secretele încredințate de pacienți chiar și după decesul acestora.
Voi menține prin toate mijloacele onoarea și nobila tradiție a profesiunii de medic. Colegii mei vor fi frații mei.
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea și pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale chiar sub amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contrar legilor umanității.
Fac acest jurămînt în mod solemn, liber, pe onoare!
Formularea modernă a jurămîntului lui Hipocrat, adoptat de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva din anul 1975.
„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi, muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)
La aproape o oră după execuţie, în jurul orei 17, întreaga suită zbura înapoi în capitală, avînd drept bagaje două sicrie. Cele două cadavre fuseseră apoi predate unei unităţi militare şi înmormîntate, la sfîrşitul anului în cimitirul militar Ghencea.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.
