Am urcat iar la creastă în dreptul Comisului Mare și am coborît ușurel în șaua Lerescu. Aici era atunci o poieniță lungă, în mijlocul căreia se găsea stîna și o casă de vînătoare. Vara aici nu fuseseră oi. La sud de stînă, cam la o sută de metri, se înalță o ridicătură de piatră cu brăduleți deși cu cetină multă. Ziua am petrecut-o în pădurea din sudul stînii. Spre seară am ieșit pregătiți să luăm drumul mai departe. Am auzit însă uși scîrțîite la casa de vînătoare și curînd a apărut cam o companie de ostași securiști, care, spre mirarea noastră, își fac armele piramidă, se risipesc în pădurea de din jos de stînă și aduc lemne pentru corturi. Un ofițer le-a dat ordin să-și lepede și vestoanele rămînînd numai în cămașă. Ne-a înduioșat atîta lipsă de prevedere. Ostașii, ca toți tinerii, glumeau și rîdeau nepăsători. Ofițerul uitase să pună și santinele. Dacă în alte împrejurări asemănătoare eram tentați să-i speriem măcar trăgînd, acum n-am avut această tentație. Nu mai țin minte cui i-a venit ideea să scriem pe o foaie de hîrtie cîteva rînduri: „Puteam să tragem în voi de aici, între orele..., cînd întindeați corturile! Aduceți-vă aminte că și voi sînteți români și nu ascultați de comuniști! Nu trageți în frații voștri!” Am legat hîrtia de un băț și am împlîntat bățul la vedere. Dimineața sigur îl vor vedea. Am plecat ocolindu-i pe de departe și ne-am văzut de drumul nostru. Am rămas ziua următoare în fața lui Ilie și după altă noapte eram în satul Dejani într-un crîng ce-i ziceam între noi „Între drumuri”.
Ion Gavrilă
