Rosia Montana Cyanide open-pit in the heart of Carpathian garden (eseu)

Directorul Institutului Geologic al României despre Roșia Montană

Cel mai urît oraș din lume - Zlatna

Documentaire - Docker karl Lagerfeld se dessine

Acțiunile securității împotriva „bandelor contrarevoluționare înarmate”

Formele de rezistență față de regimul comunist din România au fost cele mai diverse, în ele regăsindu-se toate straturile societății, de la intelectualii fideli pricipiilor democratice, la militarii pătrunși de un puternic sentiment patriotic, la țăranii atașați de pămîntul, munca și religia lor. Dintre modalitățile folosite de români pentru a se opune sistemului comunist, cea mai dură și tragică în același timp a fost rezistența armată. Fenomenul istoric p care îl avem în vedere a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României. Din cauza abuzurilor săvîrșite de soldații sovietici, precum și a rechizițiilor efectuate de armata roșie, dar și a evacuării populației autohtone din zona frontului în spatele acestuia, numeroși locuitori bucovineni s-au refugiat în păduri. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor patrulelor rusești, beneficiind de sprijinul forțelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Vladimir Tironeac și Constantin Cenușă, ce reuneau 15-20 de membri, înarmați și pregătiți de către instructori germani și români. Misiunile îndeplinite de partizani au constat în aducerea populației refugiate dintre cele două fronturi în zona aflată sub administrație românească, acțiuni de recunoaștere și culegere de informații despre forțele sovietice din zonă, precum și efectuarea unor diversiuni în spatele armatei roșii.
Trebuie menționat că începînd din primăvara anului 1944, cînd linia frontului a atins teritoriul României, dar mai ales după 23 august, populația s-a confruntat cu lipsuri materiale și violențe cotidiene nemaiîntîlnite, distrugerile produse de război fiind însoțite de jafurile comise de ostașii armatei roșii și de provocările efectuate de grupările de șoc ale partidului comunist. Pe acest fundal s-a desfășurat asaltul pcr, pentru acapararea puterii de stat, cu sprijinul nedisimulat și masiv al trupelor sovietice, percepute de români ca trupe de ocupație. Intrarea armatei sovietice în România, instalarea guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza în 1945, falsificarea flagrantă a rezultatelor alegerilor din 1946 ce marca „legitimarea” comuniștilor la conducerea țării, precum și așa-zisele măsuri de democratizare a țării, concretizate prin dizolvarea partidelor politice tradiționale în anii 1947-1948, alungarea regelui din țară, deciziile luate împotriva legionarilor, prin aplicarea ordinului nr. 5 al cabinetului MAI din 15 mai 1948, rezoluția plenarei cc al pcr, privind construcția socialismului la sate, toate acestea însoțite de o intensă prigoană, au provocat organizarea în nuclee de rezistență a celor vizați de regim. Lor li s-a adăugat decizia liderilor din România ai mișcării legionare de a trimite în munți pe unii din membri săi urmăriți de securitate pentru a organiza, în măsura posibilităților, grupuri de rezistență, creînd în acest scop adăposturi, depozite de armament, muniții și alimente, sisteme de legătură, precum și canale de trecere peste graniță.
Prigoana dezlănțuită de comuniști, după 6 marte 1945, împotriva adversarilor politici împletită cu lipsurile materiale au creat un climat de nesiguranță și nemulțumire generală, largi categorii ale populației fiind profund nemulțumite de noul regim politic, numărul celor care voiau să i se împotrivească fiind în creștere.
Intrarea în opoziție deschisă, cu arma în mână, față de regimul comunist a presupus o împletire a cauzelor generale, colective, cu cele individuale. Pe fondul nemulțumirilor acumulate, adesea decizia de a pleca în munți era luată de iminența arestării persoanei respective.
Uneori erau vizate categorii de persoane constituite pe baza unor criterii politice sau social-economice, etichetate drept „dușmani ai poporului”, decizia autorităților amplificînd tendințele de constituire a grupurilor de rezistență, deoarece arestarea era urmată de torturi în timpul anchetei pentru obținerea unor „mărturii” necesare în vederea pronunțării sentinței. 
Au existat cazuri cînd cei ce urmau a fi arestați au fost informați de acest lucru de cadre ale miliției. În 1948, Gheorghe Mangra, șef de post la Pâncota, regiunea Timișoara, care primise misiunea să-l aresteze pe studentul Adrian Mihuț pentru activitate legionară, l-a avertizat pe acesta să fugă în munți, iar în 1952, cînd același subofițer activa la miliția Arad, l-a informat de măsurile ce vor fi luate împotriva grupului din care făcea parte, prevenind astfel arestarea și o eventuală vărsare de sînge în cazul în care se opunea rezistență.
Oaltă cauză cu o pondere importantă în formarea nucleelor de rezistență sau în izbucnirea unor revolte împotriva regimului a reprezentat-o nemulțumirile de ordin economico-social, precum sistemul oneros de cote și obligații către stat, începuturile colectivizării cu pericolele profilate de confiscare a muncii și proprietății după modelul sovietic al colhozurilor, răsturnarea ierarhiilor tradiționale din lumea satelor. Intrarea în organizațiile anticomuniste a fost provocată, în unele cazuri, de naționalizarea mijloacelor de producție din 11 iunie 1948, foștii proprietari îngroșînd rîndurile celor ce luptau în munți sau oferind spijin material grupurilor constituite. Dintre cei ce au pus mîna pe arme trebuie menționați frații Purnichescu și Andrei Gheorghe, care s-au alăturat organizației conduse de colonelul Arsenescu.
Chiar fără o cunoaștere exactă a conținutului regimușui comunist (deși anumite convingeri anticomuniste au fost introduse în conștiința publică prin intermediul școlilor în perioada interbelică), pentru țăranul român, îm special pentru cel ce luptase pe frontul de Est, noua doctrină era sinonimă cu răpirea pămîntului, intrarea cu forța în colhozuri, îndoctrinarea copiilor în școli sau deportarea în URSS.
De asemenea, convingerile religioase au jucat un rol important în amplificarea rezistenței anticomuniste. Desființarea cultului greco-catolic la 1 decembrie 1948 și măsurile de prigoană luate împotriva unor preoți și credincioși au provocat și ele plecarea în munți. Dintre preoții greco-catolici activi în mișcarea de rezistență trebuie amintiți Rosa Simion și Jaflea din comunele Poșaga de Sus și Poșaga de Jos (Turda), care au activat în gruparea Leon Șușman. Tot datorită credinței au intrat în rezistență sau au sprijinit lupta armată anticomunistă și credincioși și ierarhi ortodocși. Demn de menționat este cazul starețului Tismana, Gherasim Iscu, implicat în Mișcarea Națională de rezistență din Oltenia. De asemenea, gruparea Arsenescu a depus jurămînt de credință, pentru neamul românesc și regele Mihai, la schitul Cetățuia în fața iermonahului PimenBărbieru.