Marcel Capitan: august 2015

Nu știu dacă îl chema chiar Iermolaie, în tot cazul avea un nume rar și șod, dar între noi, de la întâmplare a rămas cu numele acesta. Era de loc din satul Corbi și ce fel de român era, voi descrie mai la vale. Întâi să fac ceva geografie a țării Oltului.
Între munte, care pornește dintr-o dată, și Olt se află câteva zeci de case, 18 râuri și o mulțime de iazuri, pâraie și pârâuțe ce se tot unesc până la Olt. Râurile și mai ales pâraiele erau însoțite de copaci și de tufe. Din loc în loc, la vreo cotitură, în zone neumblate, dădea câte un desiș mai mare sau mai mic. Ca oameni practici, le-am găsit repede întrebuințare. Aici poposeam de multe ori când coboram sau urcam la munte sau când ne deplasam în lungul Țării Oltului. Voiai să intri de cu seară în sat? Oricum ai fi venit de repede de la munte, nu reușeai să ajungi în sat decât noaptea târziu, când tot satul dormea și câinii te lătrau ca pe urs. Rămânâd însă în aceste crânguri, intrai înainte ca securitatea să se așeze la pândă, când satul era plin de zgomote și câinii erau încă legați. De două crânguri am pomenit până acum. Erau însă multe altele. Noi le ziceam „higioace”. Între ele, poate cel mai important, era higioaca de lângă orașul Victoria. La răsărit de oraș curgea atunci un iaz cu apă limpede, pe o vale ce-i zicea Valea Hoțului. Ori chiar în dreptul așezării, lângă apă, era un desiș nu mai mare de un hectar, cu tufe de arine, sălghiș, sălcii, aluni și alți copăcei. Deși se afla în apropierea orașului, de se auzeau cântecele la radio când erau ferestrele deschise la blocuri, și era ocolit de cărări, în el nu întâlneai umblătură de om. Prima dată am rămas în el e nevoie, că se făcea ziuă și trebuia să ne adăpostim undeva, dar apoi ne-am legat de acest loc și veneam anume să rămânem în el. Într-un desiș am îngropat o ladă mică în care țineam unelte: ciocan, clește, sfoară, petece de piele, talpă și încălțăminte ce ne prisosea.
Aici am poposit prin august 1953, cu Jean Pop și Laurean Hașiu. Am scos din ladă ciocanul și cleștele, ne-am reparat bocancii, după amiazi am pornit un foc și de-acum mămăliga fierbea, când într-un colț al higiului cineva a început să taie tufe. Tăia și cânta „crești păure și te-îndeasă” cu voce tare și atât de dogită, de-ți venea să pleci numai din motivul ăsta. Pe cărări treceau femei spre și de la oraș și toate dădeau binețe lui Iermolaie, care-și lăsa lucrul să stea de vorbă ieșind din higioacă și iar venea să taie nuiele cântând. Nuiele se taie primăvara, dar cine îl putea opri pe Iermolaie să facă acest lucru și vara? Laurean Hașiu a mestecat mămăliga, am stins focul, am camuflat vatra cu pământ și lemne uscate și ne-am retras cu ranițele în partea opusă locului unde tăia Iermolaie. Pe la chindie, omul nostru grăbindu-se, a ajuns până la tufa unde a fost focul și a găsit, uitate de noi pe iarbă, ciocanul și cleștele. Așa minune nu i se întâmplase lui niciodată, să găsească și el ceva și, ca să se minuneze în voie, s-a așezat jos, dar a sărit repede ca ars când a simțit pământul cald sub fundul lui. Minunea trebuia povestită și a ieșit cu cleștele și ciocanul înaintea treătorilor, arătându-le ce-a găsit el pe-un pământ cald. Lumea râdea, dar Iermolaie nu se supăra. A trecut pe cărare și un paznic de la uzină. Acesta n-a râs, i-a luat uneltele lui Iermolaie și s-a dus cu ele, cu toate protestele lui Iermolaie, care s-a întors bombănind la adresa paznicului. Bănuiam pericolul și de aceea am hotărât să vorbim cu Iermolaie. Omul avea o inimă tare bună. „Al dumneavoastră era ciocanul? Vai prostu-s, știe-mă tăria calului, de nu m-am gândit eu. Și-acum cum să fac, fraților?” „Stai aici liniștit și taie. Dacă vine cineva și te întreabă de ciocan și clește zi că le-ai găsit uite aici, în marginea tufelor. Dar altfel să nu faci.”
Noi, pentru orice eventualitate, ne-am îndepărtat cât am putut prin higioacă. Într-adevăr, spre seară a venit paznicul cu alți doi într-o mașină de teren. Iermolaie le-a arătat locul indicat de noi. Pentru moment, aceștia s-au mulțumit cu relatarea lui Iermolaie. În zilele următoare, superiorii lor din securitatea orașului au preluat cercetarea higiului cu mai multă atenție și au dat peste lada noastră. S-a făcut ceva zvon că „bandiții” îndrăznesc să vină până în marginea orașului, câțiva oameni ce locuiau în apropiere au fost anchetați și amenințați după tipicul de atunci.
Din toată întâmplarea, nu știu dacă Iermolaie a avut ceva de pătimit la securitate, dar noi am pierdut niște puncte foarte prețioase în deplasările noastre, căci securitatea și-a extins bănuiala asupra tuturor crângurilor existente în Țara Oltului, ținându-le sub supraveghere. Astfel, puin după aceea, berivenii: Ion Chiujdea, Gheorghe Șovăială și Ion Novac - au fost găsiți de doi agenți securiști din Berivoi, care, în calitate de vânători, făcuseră mult rău oamenilor din regiune. E vorba de Fiiu și Fifu (numele nu li-l știu), două lepădături, de care satele noastre, din păcate, nu duc lipsă. Pentru un „fif” de rachiu (de aici îi venea porecla de Fifu) erau în stare să vândă și pe tatăl lor. Ei purtau securitatea prin locuri știute de ei ca vânători și tot lor li se dăruia ce se găsea în lăzile noastre în munte. Astfel, chiar în momentul în care relatez, Fifu era încălțat cu cizmele lui Ion Chiujdea, lăsate de acesta cu un an în urmă în lăzile din Runcu. Ion Chiujdea i-a somat să arunce armele și i-a ținut până seara.
- Mă prăpădiților, vedeți cum v-a dat Dumnezeu n mâinile noastre. După câte ați făcut, ați merita să vă săpați singuri groapa aici, dar nu vrem să vă luăm noi păcatele. Nu vi-i rușine, oameni din sat, să vă purtați așa cu frații voștri? Nu vă gândiți că veți răspunde odată? Aveți copii. Ce nume vreți să lăsați copiilor voștri? Și așa, până seara, le-a ținut lecții de creștinism și de patriotism. Nici măcar nu i-a descălțat de cizme. Tremurau ca varga și se jurau că mai mult nu vor face rău. Rezultatul predicii? Peste patru ani în actul de acuzare a lui Ion Chiujdea se afla și crima de sechestrare de persoane, a lui Fiiu și Fifu, care s-au dus imediat la stăpânii lor să raporteze.
Ne-au rămas însă, pentru ascunzătoare, cucuruzele. Pe atunci pământul satelor era împărțit în hotare, fiecare hotar corespunzând unei singure culturi: secări, cartof și porumb, cucuruz, cum i se spunea la noi. Se creiau astfel, începând din iulie până în ocrombrie, adevărate desișuri în lanurile de porumb, unde te puteai ziua ascunde și, de când dădea păstaia mazării, la nevoie nu mureai de foame. Toți oamenii aveau la capătul locului o grămadă de legume și nu ne-ar fi ținut de rău chiar știind că ne serveam fără învoire. O salată o pregăteam în așa fel că ar putea face cinste și la masa unui om liber. Căutam un bostan mare, îl tăiam în două, scoteam miezul din el și-l curățam, și-n el tăiam castraveți, ceapă, ardei, ridichi și roșii. Bostanul îi dădea un gust aparte. De obicei prin hotare erau izvoare sau pâraie limpezi. Făceam și foc, foc fără fum, din tulpini de cânepă din anii trecuți, pe care le găseam pe răzoare, și făceam mămăligă sau vreo fiertură cu verdețuri. Adunând zilele petrecute în acești ani în cucuruze, cred că s-ar aduna luni. Ne-am întâlnit de multe ori cu bărbați și femei, dar n-am avut de suferit cu nimic din pricina asta. Unii ca Gheorghe Șovială și Victor Metea se specializaseră în astfel de viață, ba alcătuiseră și un marș, numit al cucuruzelor.

Marcel Capitan

luni, 31 august 2015

Iermolaie

duminică, 30 august 2015

Persoane interesate

Arhivă blog

Despre mine