DGI-Execution@coe.int

Monsieur Căpitan,

En réponse à votre courriel, veuillez noter que votre lettre datée du 9 février 2016 n’est pas encore parvenue au Service de l’exécution des arrêts de la Cour européenne.

Un accusé de réception vous sera transmis aussitôt cette lettre reçue.

Avec nos cordiales salutations,

Department for the execution of the European Court of Human Rights judgments Directorate General of Human Rights and Rule of Law - DGI Council of Europe - Conseil de l'Europe F - 67075 Strasbourg Cedex Tel: +33 3 90 21 55 54 / Fax: +33 3 88 41 27 93 dgI-Execution@coe.int  http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/execution

Ciocnirea de pe Arpășel

M-am trezit când era ziuă. Am observat lipsa lui Remus Sofonea de lângă noi. M-am sculat și m-am dus, pe urme, după el. Cu binoclu la ochi, privea câmpul deschis din față, pe unde venisem noaptea. Acum strălucea în bătaia soarelui. Se vedea ca-n palmă până în Arpașul de Sus și Cârțișoara. Pe zăpada proaspătă se cunoșteau urmele noastre, dar erau două cărări, nu una, ce veneau spre noi. „Cum de-s două?” m-am mirat eu. „Cea îngustă îi a lupilor, cealaltă, mai neclară, îi a noastră și se termină în vâlcică. Ia binoclul și te uită.” Pe drumurile de la sate, la munte, se vedeau jeepuri americane, precum și grupe de ostași pe jos. Unul din automobile, ce se îndrepta spre munte, avea remorcată o bucătărie fumegândă. Cu câtă tristețe n-am privit noi cum securitatea ne urmărea folosindu-se de jeepuri americane, dăruite guvernului Groza! Toate treceau peste urmele noastre, fără să le dea importanță. Un singur jeep s-a oprit, din el s-au dat jos câțiva inși, s-au uitat la urme, apoi s-au urcat în mașină și au plecat. L-am trimis pe Remus Sofonea să le spună celorlalți să se încalțe și să aibă ranițele gata de drum. Am continuat să observ câmpul. În timp ce mă uitam în depărtare, pe lângă vâlcică, sub mine, a trecut o patrulă de zece ostași. Dacă ar fi avut câine, m-ar fi simțit. Așa am rămas în așteptare până când, spre amiazi, zăpada a început să se topească, rămânând doar petece în pădure; odată cu topirea ei, am răsuflat ușurați. Am continuat să observăm câmpul cât a fost ziua de lungă, rânduindu-ne. 
Ne-am odihnit până spre seară. Ne era foame și ne-a fost poftă să mâncăm orez cu zahăr: lemne, furci, băț, apă din pârâu, foc și, cât ai bate din palme, aveam în față mâncarea dorită. L-am chemat și pe cel de la pază. Dar ce-a însemnat o oală de orez pentru șapte oameni flămânzi? „Mai facem una”, își dădu unu cu părerea și, din nou, apă, lemne, foc. Între timp am început să ne echipăm de plecare. Unii își uscau obiectele la foc. La troaca din jos,cam la douăzeci de metri de cea cu focul, eram eu, Ion Ilioi li Gelu Novac. Cei doi tocmai se încălțau.
Deodată, dinspre vâlcică, din tufiș, zăresc întâi o siluetă, apoi mai multe care strigă: „Stai!” și totodată se pornesc rafale de pistol mitralieră. Nu noi eram cei somați, ci cei din troaca unde era focul. Voiam să trag, când îl zăresc lângă mine pe Gelu luptându-se cu un câine-lup, ce-i sărise în spate. Noroc cu gluga de la pelerina kaki ce l-a împiedicat să-i împlânte colții în ceafă. Am tras o rafală în câine, care și-a dat drumul, moale, alta după alt câine ce venise între timp și căuta să se arunce tot în spinarea lui Gelu. Sus, în cealaltă troacă, se auzeau explodând grenadă după grenadă. Trăgeam câte o rafală spre vâlcică. Mă simt tras de mânecă de Gelu, facem câțiva pași înapoi și ne aflăm față-n față cu trei ostași năuciți, uitându-se speriați la noi, cu armele în mână. Le strig: „Fugiți! mama cui v-o făcut...” Cred că arătam tare fioroși, că soldații o iau la fugă. După altă tufă, alți trei, zărindu-i pe ceilalți fugind, o tulesc și ei. Răcnesc și la ăștia cu o voce pe care nu mi-o recunosc. Ne îndreptăm în ajutorul celorlalți care la rându-le veneau spre noi.
Așa cum arătam, eram de plâns: Gheorghe Șovăială desculț, Remus Sofonea la fel, Victor Metea încălțat numai pe-un picior, Ion Novac numai în cămașă. Toți fără ranițe și cojoace. Într-un singur glas au spus: „Contraatacăm!” Așezându-ne într-o linie largă de trăgători, din mers, răcneam, înjuram și trăgeam focuri de armă. Focul lor încetase. 
Trecem, trecând până la vâlcică. Auzim pietrele din vâlcică, lovite. Ne întoarcem la bagaje. Nu mai simțim nici frică, nu vrem să știm de prudență. „Echiparea repede!” Ne ajutăm la împachetat, cei desculți se încalță fără obiele, mai trăgeam câte un cartuș spre desișul în care se aude un fluierat insistent. Careva dintre noi strigă: „Haideți aicea, mă, mama cui v-o făcut...” „Nu lăsați nimic, le zic, luați subsuoară ce nu încape sub raniță.” „I-ați cojocul, Ioane, ce mai aștepți?” „Ce să mai iau,”... și-mi înalță cojocul făcut ferfeniță de schijele grenadelor. Careva a luat oala ciuruită de gloanțe și de schije; mai avea pe fund niște orez prins, și, cu toată panarama, ne-am îndreptat spre desiș, atenți în jur, cu degetul pe trăgaci. Gelu Novac ducea incomod o pătură veche și un săculeț de macaroane. La un loc între tufe îmi dă în gând: „Ascunde-o aici, Gelule!” „Mâine asta o găsesc, Ioane!” Chiar asta și trebuie. S-o găsească și s-o păzească aici până venim noi s-o luăm.