Rolul securității în procesul de colectivizare a agriculturii

Datorită faptului că în România țărănimea reprezenta majoritatea covîrșitoare a populației țării, respectiv patru cincimi din aceasta, problema agrară a constituit de-a lungul timpului, atît în perioada interbelică, dar și după acapararea puterii de către comuniști, o preocupare de referință a cercurilor guvernante. Politica de colectivizare a agriculturii avea ca scop declarat modernizarea acesteia și introducerea structurilor socialiste la sate. Existența unei țărănimi neincluse în sistemul socialist era de neconceput pentru autorități, atît datorită gîndirii leniniste, potrivit căreia proprietatea privată produce capitalism și burghezie permanent, spontan și în proporție de masă, cît și prin faptul că prin deținerea pămîntului, populația rurală controla resursele necesare plății datoriilor de război, a aprovizionării urbane, precum și a dezvoltării economice a țării. 
În primii ani după evenimentele de la 23 august 1944, comuniștii au păstrat tăcerea în privința colectivizării agriculturii, respingînd chiar proiecte privitoare la organizarea obștilor, propuse de partidele cu care colaborau. Nu au negat rolul asociațiilor, însă propaganda a fost focalizată asupra cooperativelor de consum, de prelucrare, de desfacere a produselor agricole și de folosire în comun a tractoarelor. După legiferarea reformei din 1945, timp de cîțiva ani, comuniștii au repetat aceste afirmații, dorind să demonstreze că sînt fermi apărători ai proprietății private. 
Nu s-a pomenit nimic despre colectivizarea după modelul sovietic, deși în mediul rural exista o adevărată psihoză în acest sens, strategia comunistă trebuind să țină cont de puternicul sentiment de proprietate care îi caracteriza pe țăranii români. Politica față de aceștia, în perioada 1944-1948, a reprezentat de fapt incapacitatea factorilor de decizie de a deschide un nou front pe lîngă acela contra burgheziei, chestiunea agrară fiind soluționată după modelul lui Lenin din 1921. Limitarea inițiativei comuniste se datora și dificultăților impuse de refacerea economiei distruse de război, precum și celor doi ani succesivi de secetă, 1945 și 1946.
 După venirea la putere a guvernului condus de Petru Groza comuniștii au continuat să susțină că doresc împroprietărirea țăranilor, în special a celor fără pămînt sau cu pămînt puțin, precum și a soldaților care luptaseră în campania din vest. Prin decretul nr. 187, din 23 martie 1945, a fost legiferată reforma agrară, în urma căreia peste un milion de hectare au trecut în posesia a aproape opt sute de mii de țărani. Pînă în 1949, obiectivul urmărit de partidul comunist român a fost neutralizarea potențialului politic al țărănimii, anihilarea influenței vechilor elite, a partidului național țărănesc în special, asupra satelor, reforma constituind o parte a politicii de alianțe cu forțe din afara proletariatului, ce corespundea strategiei fronturilor populare dirijate de Moscova în estul  și centrul Europei.
La 2 martie 1949 a fost aprobat decretul nr. 83, prin care erau expropiate toate proprietățile ce depășeau 50 ha, fiind de fapt confiscat restul pămîntului ce fusese lăsat moșierilor prin legea din 23 martie 1945.