Telerevoluția totală

La aproape o oră după execuţie, în jurul orei 17, întreaga suită zbura înapoi în capitală, avînd drept bagaje două sicrie. Cele două cadavre fuseseră apoi predate unei unităţi militare şi înmormîntate, la sfîrşitul anului în cimitirul militar Ghencea.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.

Ziua răzbunării

Moarte după-amiază
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.

Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceeaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)

Transfer de putere la securitate

Trecuseră de-abia două zile de la răsturnarea regimului teroarei, cînd o parte a vechii securități începu să fie reactivată. La 24 decembrie, ofițerii direcției a 5-a, care avuseseră, misiunea de a apăra sediile, fuseseră chemați să se prezinte la ministerul de interne. Nu întîmplător în aceeași zi începuse și un val de arestări, printre victimele căruia se afla și electricianul Nica. Acesta nu părăsise clădirea cc-ului nici după începerea luptelor. La începutul operațiilor de „epurare”, fusese arestat de un presupus securist, colonelul Iordan Rădulescu, care-l acuzase că ar fi terorist.³ (Rădulescu era un militar scos la pensie, fiind suspectat de a fi lucrat pentru securitate. Vezi interviul cu Nica Leon din aprilie 1990 și alte surse particulare.)
O soartă asemănătoare a avut și fostul gardian personal al lui Ceaușescu, maiorul David. Arestat tot în comitetul central, comisese eroarea de a se arăta în public ca majoritatea membrilor direcției 5. Cîțiva revoluționari mai vigilenți îl recunoscuseră și-l acuzaseră de complicitate cu tiranii. După plecarea elicopterului de pe acoperiș, David se dusese acasă, dar rămăsese în contact cu colegii săi de la direcția a 5-a. Rețeaua bine pusă la punct a legăturilor serviciului continuase să funcționeze fără întrerupere.⁴ (⁴ Vezi și interviurile cu maiorul David și cu alți securiști din martie 1990.)
Dar și la ministerul apărării, vîrfurile ierarhiei, care colaboraseră cu ceilalți complotiști la „reușita revoluției”, începură în această zi să se pună în mișcare: generalul Vlad, care-și condusese pînă atunci aparatul fără nici o greutate, fusese deodată atacat și acuzat din mai multe părți.
Aici intrase în joc abilul Brucan, consilierul politic al lui Iliescu. Avea motive personale să nu-l agreeze pe Vlad, căci în perioada sa de dizidență fusese de două ori anchetat de acesta și cunoscuse și părțile mai neplăcute ale acestui tehnocrat rece. După cum se spunea, după un incident dramatic Brucan l-ar fi amenințat chiar cu arma pe vechiul său dușman și l-ar fi acuzat, în fața unui „consiliu de război” convocat în grabă, că ar fi răspunzător de acțiunile „teroriștilor”. „Crezi că eu te-am uitat!” ar fi strigat Brucan la generalul-colonel. Militarii superiori, precum și Iliescu și Roman, care participau la statul major de criză au tăcut uluiți. După o scurtă pledoarie în care șeful securiății și-a susținut nevinovăția, întîlnirea s-a încheiat fără urmări concrete.⁵ (⁵ Vezi interviurile cu Brucan și cu Lupoi din martie și mai 1990.)
Cîteva ore mai tîrziu, atacul, asupra lui Vlad fusese reluat de noul ministru al apărării, Militaru. Acesta dăduse ordinul secret de a se tăia toate legăturile radio și telefonice cu unitățile din subordinea sa. Au urmat alte două ore de discuții înfierbîntate, după care Vlad fu reprimit în cercul intim al puterii, dîndu-i-se din nou comanda.
Scopul acestui joc fusese de a-i arăta înaltului reprezentant al vechiului regim că vremea lui se apropia de sfîrșit, ca de altfel și a colegului său Gușă, șef al statului major. Se întrezărea schimbarea lor cu oameni noi, neîntinați, cum era Măgureanu. Acesta, colonel de securitate, se pregătea cu încetul să ocupe tot mai mult scena noii politici.⁶ (⁶ La 24 decembrie 1989, Măgureanu a vorbit la televiziune în numele „frontului”.)
În timp ce se întrezărea schimbarea conducerii securității, capul politic al noii elite a partidului comunist, Iliescu, își consolidase poziția. Timp de două zile, învăluindu-se în cel mai adînc mister, el se ocupase cu restructurarea conducerii aparatului militar și al celui al securității. Acum trecuse la reorganizarea bazei sale de sprijin.
Încă de la 23 decembrie, într-o ediție specială a ziarului central al partidului scînteia - care fusese distribuită cu o repeziciune uluitoare - apăruse un comunicat liniștitor al lui Iliescu către tovarășii săi. „Noi românii, - a declarat comunistul reformat -, nu dorim să copiem modelul vecinilor noștri. Protestul nostru era îndreptat împotriva lui Ceaușescu, dar era în același timp (un semnal) favorabil menținerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitate de opinie și... de o ordine socialistă”.⁷ (⁷ Vezi ediția unică a ziarului scînteia poporului din 23 decembrie 1989.)
După certurile de la ministerul apărării, noul șef al „frontului salvării naționale”, însoțit de servul său fidel, Gelu Voican Voiculescu, fură duși la televiziune, unde apăru încă de două ori în fața camerelor din dorința ca, prin intermediul micului ecran, să liniștească milioanele de membri de partid din întreaga țară.
În acest timp, din „studioul revoluției” nr. 4, dispăruseră demult poeții și intelectualii, iar știrile de actualitate se citeau din nou de către Gheorghe Marinescu, vechea figură cunoscută a dictaturii. Chemările disperate de ajutor către populație fuseseră înlocuite cu ordinul de a părăsi toate locurile în care se mai duceau lupte și de a sta liniștiți acasă.
La prima sa apariție televizată, Iliescu acuză din nou cu înverșunare pe „fanaticii” trecutului regim de a fi vinovați pentru sîngeroasele evenimente. „Nu sînt mulți, liniști el pe ascultătorii săi, dar sînt bine pregătiți pentru asemenea atacuri.”
Toți civilii aveau obligația morală să acționeze sub comanda armatei și să o sprijine. „Vechea gardă a partidului a fost arestată”, continuă Iliescu. „Va veni vremea unui proces drept, condus de justiția poporului.”
La a doua sa apariție în fața ecranelor, Iliescu deveni însă mult mai precis. Acum
spuse că trupele ministerului de interne fuseseră trecute sub comanda armatei. Continuă apoi cu un ultimatum: „Toți civilii vor preda armele pe care le posedă pînă la 25 decembrie orele 17”. Din nou Iliescu aminti că toate organizațiile din țară se vor subordona frontului salvării naționale.⁸ (⁸ Vezi transcierea cuvîntării televizate.) După a doua declarație, Iliescu începu să primească în audiență în biroul directorului general al televiziunii, Constantin, de la etajul 11, comuniști de înalt rang. Pe culoarul de afară, se și formase o coadă lungă de solicitanți, pe care îi ținea la distanță cerberul lui Iliescu, Gelu Voican și care doreau o întîlnire cu șeful frontului. Printre aceștia, se afla și un grup de patru revoluționari timișoreni, de-abia sosiți și complet epuizați, după o călătorie de opt ore cu trenul. mica delegație era compusă din muncitorul Burlacu, preotul Florescu și alți doi tineri. ei aduseseră lui Iliescu o declarație a „comitetului democratic”, în care se cereau, ca și în primul comunicat al „frontului”, alegeri libere și un sistem pluripartidist. Noua putere i-a întîmpinat însă cu un refuz pe revoluționarii timișoreni, primii eroi ai acestei revolte nefiind primiți de Iliescu. Cîteva zile mai tîrziu comitetul democratic din Timișoara, în care în scurt timp pătrunseseră numeroși comuniști, a fost integrat „frontului”.⁹ (⁹ Comitetul din Timișoara alcătuit, inițial, din studenți și muncitori neorganizați, a fost deja preluat în acel moment de conferențiarul Lorin Fortuna și cercetătorul Claudiu Iordache. Curînd după aceea, Iordache deveni președintele „frontului” timișorean. Vezi interviurile cu Fortuna și Iordache din aprilie 1990, de la Timișoara.)

Crește disperarea

Crăciunul bucureștenilor
Pe măsură ce se prelungea curioasa bătălie, creștea și îndrăzneala populației. Pe bulevardul 1848 patrulau, la fiecare 50 de metri, oameni înarmați, care opreau și percheziționau pe toți trecătorii. La intrările în stațiile de metrou, tineri agresivi îi controlau pe pasageri, la orice gest de protest din partea acestora, începeau să zbiere la ei. Cum majoritatea revoluționarilor de-abia se mai țineau pe picioare după 36 de ore de luptă, și singurul mijloc de a rămîne treji erau cafeau și pastilele, teama se transformă în pură isterie și disperare.
În piața Universității se puseseră cruci de lemn, împodobite cu cîteva flori care începuseră să se veștejească și se aprinseseră lumînări. Erau singurele amintiri ale revoltei tinerilor din ultima noapte a domniei lui Ceaușescu. Se adunaseră acolo cetățeni înlăcrimați, strigînd și blestemînd: „Bestia trebuie ucisă!”
Ura împotriva tiranului și a teroriștilor săi sporea, ceas după ceas, tot mai profund în inimile și mințile oaamenilor. Nu numai Bucureștiul și România, ci chiar o jumătate a globului erau convinși în acel moment, că Ceaușescu încerca, cu ajutorul unui plan diabolic, să se salveze în ultima clipă, sau măcar să ia cu el în mormânt pe cît mai mulți dintre concetățenii săi.¹ (¹ În cursul mai multor interviuri, fostul șef al DIE, Ion Pacepa, povestea despre un oarecare plan Z-Z, a cărui elaborare o dispusese Ceaușescu pentru cazuri de forță majoră. Alte surse afirmă că nenumărați orfani ar fi fost instruiți pentru a deveni teroriști, iar un diplomat polonez relata că teroriștii se mai numeau și „fii de șoim”. Nici unul din aceste zvonuri nu rezistă unei verificări mai serioase. Vezi și ziarul International Herald Tribune Geneva din 23/24/25 decembrie 1989.)
În acest timp, formații de civili căutau, în vecinătatea pieții, pretinsele comandouri arabe și trăgătorii de elită ai teroriștilor, că aceștia trăgeau, de pe acoperișurile clădirilor din centru, în toate țintele mișcătoare. Dar adesea neexperimentații luptători nimereau chiar în linia de foc a propriilor camarazi. Nenumărați oameni muriseră în acele zile de gloanțele rătăcite sau ricoșate din armele neinstruiților și nechibzuiților purtători ai acestora... De restul morților era răspunzătoare armata, dezbinată și părăsită, comandată de un ministru fără experiență, Militaru.
La clădirea cc-ului, unde generalul Codrescu, împreună cu patru ofițeri superiori, conducea apărarea sectorului, orice boare de vînt declanșa salve de focuri. Comandamentul central din clădire, instalat în cabinetul 226, semăna cu loc de joacă dar nu pentru copii, ci pentru oameni mari, înțesată cu încărcătoare goale, și sticle de țuică pe jumătate deșertate. Din cînd în cînd, ostașii trăgeau salve, chiar și fără vreun ordin, în clădirile din față, inclusiv în clădirea palatului regal. Alături de ei, gărzile patriotice făceau același lucru cu efect similar.
Pe când cam peste tot se trăgea fără nici o noimă, la institutul medico-legal din Vitan-Bîrzești cîteva sute de morți erau depuși în sicrie de scîndură. În sala întunecoasă, grupuri de oameni dezorientați își căutau rudele și prietenii dispăruți, în timp ce, afară, alte zeci mureau nevinovați.² (² În mod normal, morții erau aduși la institutul medico-legal. Cei decedați în spitale, însă rămîneau la morgă. Nu a existat nici o listă centralizată a victimelor.)
Faptul că nu comandouri bine instruite sau puteri străine mențineau poporul sub teroare, se putea demonstra cel mai bine în spitalele supraaglomerate. În sala de autopsii a spitalului de urgență, mulțimea cadavrelor obligase personalul sanitar să le depună prin colțuri, așa însîngerate cum erau. Leșuri de soldați și de copii stăteau aruncate claie peste grămadă. Un mort în vîrstă de vreo 20 de ani mai strîngea încă mîna unui alt tînăr, poate prieten de-al său. Fusese lovit de un glonț în mijlocul frunții. Noi grav răniți erau aduși în continuare, cu răni groaznice la picioare, brațe sau umeri, din care se putea deduce îndemînarea trăgătorilor. Toate plăgile proveneau de la pistoale automate AKM, calibru 7,62 mm, care fuseseră distribuite civililor sau care făceau parte din dotarea armatei.
La spitalul Colțea majoritatea răniților decedau chiar pe masa de operație. Profesorul Constantinescu stătuse ore întregi la masa de operație, dar după două zile secția de chirurgie își terminase atît pansamentele, cît și rezervele de antibiotice.
Totuși, profesorul rămăsese mai departe la postul său pînă la epuizarea totală. Doar la cîteva ore o dată se odihnise cîteva clipe pe un scaun dărăpănat din secție, pentru a-și continua apoi munca în sala de operații. Aici îl ajutaseră cîțiva studenți mediciniști, ca asistenți fără plată.
Speranța unei noi ere de democrație și libertate îi ținea pe toți treji, fie asistenți, controlori sau luptători. În ajunul crăciunului, însă, latura emoțională a bizarei bătălii s-a amplificat. Pe cînd afară se trăgea neîncetat, Constantinescu, ortodox habotnic, își adună elevii în sala de mese neluminată. Acolo, în jurul unui mic brad, modest împodobit, grupul asistenților profesorului intonară pentru prima oară în viața lor, din străfundul pieptului O brad frumos și Noapte sfîntă, și plînseră.

Troica

În acest timp, fondatorii noului „front”, care reușiseră în timp record să-i înlăture pe toți concurenții lor, dispăruseră din vizorul populației neînduplecate. Așa cum propusese Măgureanu la ședința secretă din cabinetul 226, ei se reîntîlniră în cartierul militar Drumul Taberei, la ministerul apărării. Cartier general al armatei, acesta era ascuns într-un labirint de cazărmi, și adăpostea atît marele stat major al armatei, cît și comandamentele tuturor categoriilor de forțe armate.

Încă din dimineața zilei de 23 decembrie, abilii supraviețuitori ai dictaturii, toți activiști de partid, conducători ai vechii armate și vechii securități, începuseră, în liniște și deplină taină, să-și împartă funcțiile viitoarei puteri.
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)

Război fără fronturi!

Rămîneți în stradă!
În dimineața de 23 decembrie, nori deși de ceață se lăsaseră peste capitală. Către ora șapte, orașul s-a trezit în zgomotul luptei redezlănțuite. Din nou se trăgea din case și pe străzi. Peste centrul orașului pluteau coloanele înalte de fum negru. Iarăși circulau zvonurile cele mai nebune: teroriștii s-ar fi baridicat în locuințele conspirative din blocuri, ar fi otrăvit apa potabilă și altele. Pentru a menține vechiul regim decăzut, ei foloseau orice mijloc.
În podul casei de cultură a studenților din apropierea statiei de metrou „Eroilor”, studentul Laurențiu, care, cu două zile în urmă de-abia scăpase din acțiunea de reprimare a revoluției din piața Universității, stătea de pază. Împreună cu doi colegi, ocupaseră de cu seară clădirea, în jurul căreia izbucniseră deasemeni salve de focuri. De aceea, cei trei colegi trăseseră în noapte, folosind cu schimbul cele două pistoale mitralieră AKM de care dispuneau.
Mai multe stații de metrou fuseseră ocupate în această dimineață de tineri luptători plini de entuziasm. Într-un timp record ei reușiseră să împînzească întregul subteran al metroului cu o rețea de pază, de aprovizionare și sanitară, în timp ce garniturile, ca și cum ar fi fost o alta lume, continuau să circule, rămînînd singurul mijloc de transport în funcțiune pe perioada revoluției. Peroanele murdare ale stațiilor fuseseră transformate în spitale de campanie, dormitoare comune și cantine. Ca legitimații, junii patrioți își prinseseră pe piept bilete cu stampila direcției metroului și patrulau de-a lungul pasajelor. Mai ales în stațiile din centru, la Universitate și la piața Romană, coborîseră gospodinele din jur, aducînd alimente și băuturi pentru tineri. Drept mulțumire, aceștia permiteau multor cetățeni să înnopteze în aceste adăposturi împotriva pericolelor de afară. În schimb, tinerii se odihneau șezînd pe șirurile de scaune de plastic portocalii.
Printre cei care în stațiile cele mai importante controlau, cu gesturi rapide fiecare pasager, se afla și tînărul de 22 de ani Ion Faur. Sosise cu trenul de la Constanța, împreună cu „corpul voluntarilor" care se organizase acolo, pentru a participa la manifestațiile de bucurie prilejuite de răsturnarea dictaturii. După dezlănțuirea luptelor, tînărul Faur, fiul unui căpitan din armată, se decise spontan să lupte și el pentru apărarea revoluției. Cîțiva dintre tinerii cu care sosise în capitală, muriseră încă din ajun în preajma clădirii televiziunii. În acele clipe tulburi, nenumărați tineri se prezentaseră la spitale, la ambulanțe sau la formațiile de luptă. La sediile organizațiilor de partid se distribuiseră arme, iar depozitele gărzilor patriotice fuseseră sparte și armele, printre care și puști de vînătoare, fuseseră luate de entuziaștii voluntari. Mulți se suiseră pe acoperișurile blocurilor, sau în turlele bisericilor. După puțin timp jumătate din oraș se transformase într-un cîmp de luptă. Se aprecia că fiecare al doilea cetățean devenise apărător al revoluției. Din păcate, însă, nu exista o conducere sau o coordonare a inimoșilor luptători.¹ (¹ În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 intrase sub tir chiar și spitalul de urgență din calea Dorobanților, descoperindu-se, după vreo oră, că civilii și militarii trăseseră unii împotriva celorlalți.)

Daniela Popescu se avîntase și ea, în acea dimineață, spre centru, părăsindu-și tristul cartier de blocuri, în care de altfel nu se vedea nici o mișcare. Și ea auzise apelurile necontenite ale televiziunii împresurate, de unde se ceruse populației să-i vină în ajutor, și acum se grăbea să le dea urmare.
În această dimineață cuvîntul de ordine era „Rămîneți în stradă!” și toți îl repetau. Piața Aviatorilor, la circa 500 de metri de televiziune, fusese ocupată de cîteva sute de femei care se îmbulzeau pînă lîngă baricadele armatei, oferindu-le recruților obosiți pîine proaspăt scoasă din cuptor. Altele scandau „Jos teroriștii!” Pe marile bulevarde circulau camioane înțesate cu oameni, în majoritate civili, care se lăsau conduși de la un obiectiv al luptelor la altul, în credința că astfel pot apăra revoluția.
Deoarece se expuneau astfel oricărui ochitor înarmat, și printre aceștia s-au înregistrat numeroase victime.
În timp ce Daniela trecea prin diferite controale, îndreptîndu-se de-a lungul căii Dorobanților, pustie și ea, spre televiziune, gloanțele au început din nou să zboare. Ajunsă la etajul I, Daniela fu distribuită ca ajutor al telefonistelor care aveau sarcina de a primi informațiile de la populație întrucît mulți se adresau televiziunii. Chiar și din provincie veneau vești înspăimîntătoare, de pildă de la Sibiu, unde „teroriștii” ar fi ucis cu sînge rece familii întregi. O altă știre din marginea capitalei, anunța că blindate telechidate ar trage asupra locuințelor oamenilor.
Deși majoritatea acestor informații erau pure invenții, televiziunea transmitea mereu pe ecran numărul ei de telefon, pentru ca publicul să poată rămîne în legătură cu ea. Astfel, o mamă disperată sunase, rugînd să se cînte melodia preferată a fiului ei, care, împușcat, zăcea mort lîngă ea, pe masa din bucătărie. Alți voluntari sosiți din provincie în ajutorul bucureștenilor, o rugau pe Daniela și pe colegele ei să le procure un adăpost pentru noapte, ca să se poată odihni înainte de a porni la luptă împotriva teroriștilor.

Vin „teroriștii”!

O jumătate de oră mai tîrziu, Piața Palatului a fost biciuită de primele gloanțe, dar demonstranții, înfierbîntați de boarea caldă a libertății, inițial nu le dăduseră importanță.
Daniela Popescu, aflată în fața unui bloc cenușiu în care de zeci de ani securitatea avea mai multe apartamente conspirative, se întoarse pur și simplu spre Palatul Regal întrucît dintr-acolo venea un zgomot surprinzător. Asculta cu atenție, la fel de neîncrezătoare ca și ceilalți. Dar nu s-a adăpostit.
După cîteva clipe, focurile deveniră mai dese. Totuși manifestanții continuau să cînte și să-și strige lozincile.
Unii priveau spre palat, unde în aripa dreaptă, cea a muzeului național, se vedeau lumini aprinse. În schimb aripa stîngă, în care se afla consiliul de stat, era cufundată în beznă. Doar din timp în timp se vedea fulgerînd o lumină albastră misterioasă.²²
(²² Semnalele luminoase albastre apar distincte pe o casetă video a unui particular.)
Acolo, în întunericul adînc, oamenii direcției 5 intraseră în plină acțiune. După terminarea ședinței de organizare de la comitetul central, adică pe la orele 19, primiseră ordinul să reia „apărarea aparatului de stat și de partid”. Cîțiva demonstranți încercaseră, în delirul libertății ce-i cuprinsese, să ia cu asalt și Palatul Regal, declanșînd astfel primele împușcături. Ofițerii securiști, care încă din ziua precedentă asigurau paza sediului direcției dar și a centrului de informare și documentare - CID - deschiseră și ei focul. În primele ore nu a fost nimeni rănit în piață, căci gloanțele erau destinate doar avertizării și eventual alungării masei ce nu mai putea fi controlată.
În timp ce clădirea comitetului central, în care se afla elita politică, nu fusese nici un moment obiectivul tragerilor, securiștii continuau să-și împroaște cu furie proiectilele în direcția pieței. Totuși, în jurul orelor 21, fuseseră culcați la pămînt primii civili, probabil de gloanțe ricoșate.
Cam tot atunci, intrară în luptă plini de energie și militarii. Chiar în acea după-amiază, șase TAB-uri, aparținînd grănicerilor, reapăruseră în piață, după ce toată ziua staționaseră pe străzile laterale. Faptul că în acea dimineață armata fraternizase cu poporul, era dat uitării. Majoritatea unităților fuseseră retrase în cazărmi, în cursul dimineții, dar generalul Tiaca, comandantul trupelor de grăniceri, cel care la 20 decembrie se întoarse de la Timișoara, ordonase ca o parte a grănicerilor să rămînă în stare de alarmă. Cînd situația din piață i se păruse imposibil de controlat, dăduse din nou ordinul de deschidere a focului.²³ (²³ Generalul Tiaca ordonase, încă de la 21 decembrie 1989, unutăților sale să intensifice controalele. În noaptea dinspre 23 decembrie 1989 acest devotat al lui Ceaușescu rămăsese la sediul comandamentului trupelor de grăniceri.)
Între timp, în „casa partidului”, șeful statului major Gușă telefona de zor la ministerul apărării, fără să reușească să obțină legătura radio cu TAB-urile din piață, pentru a le ordona încetarea focului. Nimeni nu știa precis cine și asupra cui trăgea.
În piață, cîțiva civili agitați dădeau ordine soldaților, care își îndreptau mitralierele spre Palatul Regal şi îşi goleau încărcătoarele ca scoşi din minţi. Piaţa se luminase de miile de gloanţe trasoare roşii şi albe.
Un civil implora disperat de la balcon, cerînd soldaţilor să oprească tragerile. Dar deodată apărătorii revoluţiei din clădirea comitetului central, care primiseră arme şi pistoale mitralieră AKM, deschiseră şi ei focul. Bătălia se întinse acum şi asupra comitetului central înainte să se fi dat vreun ordin.

Printre numeroșii apărători se afla și inginerul Dan Hazaparul, care primise, prezentînd buletinul de identitate, o armă veche pe care o vîrîse printr-o fereastră îngustă de la primul etaj al clădirii comitetului central luminată ca ziua. Ca și alte duzini de diletanți timorați, trăgea și el, fără să țintească, în întunericul de afară, în care mitralierele TAB-urilor răspunzînd cu răpăitul lor.
După cîteva ceasuri, ofițerii direcției 5, începură să dea foc actelor sortate și documentelor ce nu mai erau necesare. Flăcări roșii-gălbui izbucniră și din sediile securității aflate în jur. Intrat și el în continuare, generalul Gușă chemase alte unități de întărire, al căror foc continuu incendie în curînd și cupola Bibliotecii.
Acum întăririle și mijloacele de luptă soseau din toate părțile. Soldați și recruți fără suficientă instrucție trăgeau de zor, ca și civilii care nu voiau să-și abandoneze libertățile de-abia cucerite, piața devenind o scenă de apocalips. Curînd primii morți rămăseseră întinși pe uriașa întindere de asfalt, luminați de proiectoarele televiziunii și de gloanțele trasoare.
Către orele 23 echipa de televiziune franceză de la „La cinq” se înființase la locul desfășurării acestor incredibile scene pentru a filma lupta. Operatorul Du Tertre se repezi în prima linie, pe cînd reporterul Calderon se adăposti în spatele unui tanc. Acesta, fără vreun avertisment, făcu o manevră bruscă înainte, apoi se dădu încet înapoi. Ziaristul, ascuns în spatele vehiculului, complet surprins de aceste mișcări, fusese aruncat la pămînt la prima deplasare, iar la a doua fu strivit, cu încetul, de șenilele tancului. Strigătele sale nu se auziseră în zgomotul asurzitor al luptei.
A trecut mai mult de o jumătate de oră pînă a observat Du Tertre petele întunecate de sînge care rămăseseră în urma tancului. Cu excepția unor părți zdrobite ale trupului, din Calderon, prietenul său, nu mai rămăsese nimic.
Cam o oră după începutul inexplicabilei declanșări a focului în tot orașul, se răspîndise cu iuțeala fulgerului bănuiala, că teroriști în slujba tiranului arestat încercau să recucerească puterea. În timp ce Ceaușeștii erau deținuți într-o cameră a unei cazărmi din Tîrgoviște, zvonurile din oraș luau dimensiuni apocaliptice. Unul din efectele panicii ce se întindea, fusese blocarea străzilor ce duceau în centru cu camioane și betoniere de mare tonaj, pentru a împiedica accesul trupelor care, chipurile, veneau dinspre Tîrgoviște. Răniți alergau văitîndu-se pe străzi, femei plîngeau și se văicăreau pe la colțuri, copiii trăgeau în noapte. Peste tot se aflau parcate în întuneric, fără nici un scop, canmioane conduse de revoluționari extenuați.
Aproape de miezul nopții luptele se întinseseră și la televiziune. Securitatea dispunea și în cartierul elitist Dorobanți, unde se afla și televiziunea, de nenumărate puncte de sprijin. În diverse vile se montaseră instalații, cu care erau supravegheate ambasadele occidentale cu sedii în acest cartier. Cu ajutorul unor antene foarte înalte erau ascultate convorbirile telefonice ale dusmanilor de clasă. Siguranța acestor locuințe conspirative era asigurată tot de ofițeri ai direcției a 5-a. În schimb, înaltul bloc al televiziunii nu prezenta vreun interes deosebit pentru ei, căci orice țintaș dibaci, ar fi putut reteza dintr-un foc lunga antenă, întrerupînd de îndată emisiunile.²⁴ (²⁴ Clădirea studiourilor televiziunii nu prezentase după terminarea luptelor nici măcar o singură urmă de proiectil. Întrucît ea este acoperită cu mozaic, urmele luptelor ar fi fost ușor de recunoscut. Însă direcția de tragere a fost în exclusivitate dinspre televiziune spre vilele din jur.)
Totuși, și aici armata începu să preia apărarea contra unui presupus atac împotriva televiziunii, întocmind în acest scop un plan amănunțit. Comandantul sectorului fusese numit maiorul Gheorghe Toader, care amplasă mai multe tancuri la porțile instituției.
Apoi asigură și clădirea mică în care se aflau studiourile, iar pe latura dinspre calea Dorobanți mai aduse cîteva TAB-uri. O formație de asalt, se adăposti în spatele zidului mic din fața blocului. Soldaților li se spuse că teroriștii se ascunseseră în vilele din față.
La orice foc de armă trebuia imediat ripostat. În plus, pe timpul nopții, circulația pe străzile din jur fusese interzisă, prin blocarea cu vehicule militare și TAB-uri așezate transversal.
Din dorința isterică de luptă, înăuntru, în instituție, se controla la lumina lanternelor de buzunar orice om. La cea mai mică mișcare mai întîi se trăgea și abia apoi se puneau întrebări. Isteria crescu pînă la paroxism cînd fu difuzată știrea că teroriștii pătrunseseră în culoarele subterane ale televiziunii, de unde pregăteau asaltul. Dar în acea noapte nu veni nici un atac, nici din clădire, nici din vilele de vis-a-vis.
Înainte ca la televiziune să fi izbucnit isteria, Iliescu și însoțitorii săi sosiseră acolo cu TAB-urile. După ce a început să se tragă din piața Palatului, ei fuseserpă în vehiculele armatei și duși la studiourile televiziunii.
La orele 20, Iliescu se adresă din nou populației neliniștite, calificînd luptele drept ultimele zvîrcoliri ale fiarei în agonie, care imediat dă înapoi în fața morții. Continuă apoi, încercînd să tempereze elanul revoluționar, cu avertismentul că sosise timpul încetării stării de euforie. „Autoritățile și reprezentanții poporului trebuie să preia controlul întregii țări”, zise el. După ce încheie cu știrea că peste o jumătate de oră se va da un nou comunicat, Iliescu și ai lui trecură la luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea oricăror concurenți.
Mai întîi, fură îndepărtați studenții, care, la primele contacte de la comitetul central, fuseseră rugați de Iliescu să colaboreze. În timp ce grupul studenților într-o siguranță incertă, recruta aliați pe culoarele televiziunii, Iliescu se retrăsese, după tipicul folosit mai înainte, în studioul 5, unde împreună cu echipa sa restructurară lista întocmită puțin înainte în clădirea cc-ului.
Electricianul Nica, numărul 35 pe acea listă, fusese scos fără nici o explicație ca și cele ale tuturor tinerilor revoluționari. În schimb, apărură pe noua listă generalul Stănculescu și activistul Marțian care, la ordinul partidului, supraveghea programul tv. Pe noua listă apărură și Doina Cornea și Tokes, dizidenți de paradă, precum și fostul ministru de externe, Mănescu. Nici unul dintre ei nu fusese întrebat.²⁵ (²⁵ Prima „listă” a frontului fusese publicată în România liberă din 24 decembrie 1989.)
Imediat după aceea a fost „revizuit” programul fostului funcționar ONU, Dumitru Mazilu. Într-o atmosferă de discuții brutale Silviu Brucan, mentorul spiritual al grupului, a spulberat declarația în 10 puncte a concurentului său, declarație în care se cerea, printre altele, renunțarea imediat la pretenția de reprezentant unic a partidului comunist, precum și democrația pluralistă și separarea puterilor în stat. Nici măcar formula de sfîrșit a textului „Așa să ne ajute Dumnezeu” nu a fost iertată de Brucan.
În locul denumirii „forumul civic național” Brucan a mîzgălit, cu un scris înclinat, „frontul salvării naționale”.²⁶ (²⁶ Interviul cu Mazilu martie 1990, care mai poseda un exemplar al programului său modificat. Și Brucan a confirmat, într-o convorbire, „prelucrarea” programului.)
La orele 23 Iliescu se prezentă din nou în fața camerelor. Cu siguranță în voce, el citi primul comunicat al comitetului provizoriu al „frontului salvării naționale”. Cele zece puncte ale declarației prevedeau, între altele, organizare de alegeri libere în luna aprilie, desființarea privilegiului partidului comunist român de a fi singurul conducător al destinelor țării și înființarea unui sistem pluripartidist. În economie, frontul promitea restructurarea agriculturii și sprijinirea inițiativelor particulare.
În politica externă, mai spunea comunicatul, se va ține seama în primul rînd de bunele relații cu toți vecinii, precum și respectarea tuturor acordurilor internaționale. Înainte de face promisiuni, însă, Iliescu dăduse dispoziții ca frontul să preia întreaga putere în stat și să fie create de îndată consilii locale. Toate ministerele și instituțiile rămîneau în forma lor anterioară și erau puse sub conducerea frontului.
Acest comunicat fusese elaborat seara tîrziu de oamenii lui Iliescu, toți membri de partid în biroul de la etajul 11. Cu toate că în majoritatea problemelor se prevăzuseră și multe detalii privind cursul viitor, asupra odioasei securități se păstrase tăcerea absolută. Pînă și denumirea „frontului” o acceptase Iliescu. Colaboratorul lui Iliescu, Militaru, chiar în acea noapte avusese o convorbire telefonică cu Vlad, șeful securității, care rămăsese la comitetul central.
Pe la două noaptea, acesta se prezentase pentru prima oară în cariera sa, publicului. Cu toate că de-a lungul întregii zile fusese anunțată desființarea acestui temut serviciu, Vlad, prin intermediul unei casete, a declarat, cu perfidie că securitatea își schimbase direcția de acțiune. „Vă vorbește generalul colonel Iulian Vlad, comandantul trupelor securității statului și ale ministerului de interne. În această clipă istorică, toate unitățile ministerului luptă umăr la umăr alături de unitățile armatei române pentru salvarea națiunii noastre.²⁷ (²⁷ Declarația lui Vlad fusese difuzată, atît la radio, cît și la televiziune. Vezi copia emisiunii televiziunii din 23 decembrie 1989.)
Afară însă, acești „salvatori ai națiunii” trăgeau neîncetat asupra civililor nevinovați. Întregul cartier din jurul televiziunii era cufundat în întuneric. Pe aleea din fața clădirii se furișau prin noapte, tineri cu puști. La intervale regulate, generalul Toader, comandantul sectorului, dădea ordin să se răspundă din plin cu foc. Ostașii răcneau: „Teroriștii!” Lupta ținu toată noaptea, înregistrîndu-se și aici primii morți.

Dialoguri de pe front

La lăsarea nopții, aterizau pe aeroportul internațional Otopeni primii ziariști occidentali. Georges Mérillon, cu experiența sa îndelungată în zonele de război și de crize, în calitate de colaborator al agenției franceze de fotoreportaje Gamma, reuși să coboare din avionul liniei Air France și să pătrundă în orașul care de patru zile fusese izolat de lumea exterioară. Structurile vechiului regim erau în plină descompunere. Fotoreporterul trecu de bariera vamală și de cea a controlului pașapoartelor fără nici o dificultate. Îi urmară alte duzini de reporteri cu avioane-charter închiriate, veniți din Londra, Paris, Viena și Belgrad.
Una din echipele de televiziune, sosită în atmosfera de tensiune tipică acestui fel de situații, lucra pentru postul particular francez de televiziune „La cinq”. Patrice du Tertre cameramanul în vîrstă de 43 de ani al acestui post, cu o bogată experiență în relatarea obiectivă a evenimentelor de război, îl convinsese și pe colegul și prietenul său Jean-Louis Calderon, care avea doar 31 de ani, să-l însoțească în această tentantă misiune-fulger. Cei doi tineri mai făcuseră împreună multe asemenea ieșiri aventuroase.
În momentul sosirii lor în capitala României, fostul dictator își pierduse în occident aureola ce și-o construise cu greu de-a lungul deceniilor. Foștii aliați discreți ai lui Ceaușescu salutau acum fuga tiranilor cu un sentiment de ușurare născut din propria lor dorință de autoasanare morală.
Asemeni celor doi francezi, pe mulți ziariști curiozitatea profesională, dacă nu chiar aviditatea, îi împingea în miezul uraganului revoluționar. Locul exact al revoluției, așa cum aflaseră încă de la aeroport Du Tertre și Calderon, era piața Palatului, din centrul Bucureștiului.
Pe această scenă a rebeliunii, unde acum domneau concomitent bucuria și nedumerirea, era așteptată în jurul orelor 18 și echipa lui Ion Iliescu. Acesta, care-și completase între timp grupul cu generalul Gușă și căpitanul Lupoi, arăta vizibil nervos, în timp ce-și croia drumul prin mulțimea compactă. Sosise direct de la întîlnirea secretă de la ministerul apărării, din Drumul Taberei.
După un accident ușor de mașină, în piața Victoriei, în apropiere de televiziune, Iliescu sosise cu destulă întîrziere la ședința cu vîrfurile securității și ale armatei. Acolo, generalii Stănculescu, Chițac, Mortoiu și alți înalți comandanți ai securității așteptau, cu neliniște crescîndă, sosirea căpeteniilor politice ale revoluției. Printre ei se mai afla și inginerul Mihai Montanu, care, după toate probabilitățile, lucra tot pentru securitate. La începutul ședinței secrete domnea un haos total, căci nici un general de armată nu luase în calcul o răsturnare atît de rapidă.
Inițial, apariția lui Iliescu stîrni un val de întrebări, care vădeau neliniștea diferiților comandanți, privind viitorul imediat care-i aștepa. Iliescu repetă apelul său la unitate, spunînd că trebuia creat un organism provizoriu, care să preia puterea și să conducă destinele țării pînă la noi alegeri. Era necesar să se găsească un nume pentru acest organism. Petre Roman propuse denumirea „comitetul salvării naționale”, dar ceilalți tovarăși nu se putură înțelege asupra acestei denumiri. La urmă, Iliescu îl numi pe Gușă, șeful statului major general, ca șef al comandamentului central al revoluției, iar ca adjunct pe generalul Ghiță, comandantul unităților operative ale securității. ¹⁶ ( ¹⁶ Și această întîlnire a fost filmată în cea mai mare parte.)
Cea mai mare parte a grupului se grăbi apoi, tot cu mare întîrziere, apre piața Palatului.
Căpitanul Lupoi, care se alăturase elitei partidului, le deschidea acum drumul prin uriașa mulțime din fața comitetului central, cu gesturi autoritare. Pe parcurs fuseseră verificați de mai multe cordoane de control ale celor care-și spuneau „apărători ai revoluției”. Pînă la urmă, Iliescu, Brucan, Roman, Militaru și Gușă reușiră să ajungă în balcon care pe timpul întreruperii de o oră jumătate a emisiunilor televiziunii, fusese unica tribună a revoluției. Între timp, Iliescu își schimbase și el stilul. Acum saluta cu semnul victoriei. după ce se făcu liniște, se prezentă poporului ca șef al „Comitetului salvării naționale”.
„Securitatea nu mai există, continuă el proclamația sa. Trupele ministerului de interne au fost subordonate armatei.” Dar, jos rumoarea care se făcea auzită era net ostilă. Fostul secretar al comitetului central nu mai insistă și își întrerupse discursul. Luînd cuvîntul, generalul Gușă, ca reprezentant al armatei, reuși să calmeze atmosfera. Veniind din nou în față, Iliescu încercă să cîștige auditoriul de partea sa cu promisiuni concrete. „Dictatorul va fi adus înaintea justiției, zise el. În economie se vor face reforme profunde iar «programul de reconstrucție rurală », la care Ceaușescu voia să forțeze jumătate din țară, va fi imediat oprit. Dar în piață, unde se lăsase întunericul, atmosfera nu se îmbunătățea. Atunci Iliescu încheie, în pofida primirii ostile, cu calmul viitorului om de stat: „Vom trece acum la formarea conducerii provizorii”. După el se prezentă și conferențiarul Roman, care vorbi din nou despre viitorul „front al unității poporului”. Apoi dispărură cu toții, avînd aerul că erau dezorientați. ¹⁷ ( ¹⁷ Din diferite materiale filmate și interviuri cu martori oculari.)
Cu toate că masa celor din piață, conștientă de forța sa, nu se arătase favorabilă grupului de pe balcon, acesta reușise, totuși, să se prezinte la momentul potrivit restului țării. Două mașini ale televiziunii apăruseră în piață scurt timp înaintea sosirii lui Iliescu și compania reluaseră emisiunea în direct din piață.
În timp ce în balcon se succedau alți candidați care rîvneau să obțină simpatia poporului, printre care și Dumitru Mazilu, creatorul „forumului național cetățenesc”, în clădire „cadrele” deja se consultau. Revoluționarii neîncrezători, printre care și Nica Leon, se țineau scai de ei și îl priveau pe Iliescu permanent peste umăr atunci cînd acesta a prezentat o listă cu „persoane care ar putea ocupa posturi de răspundere”. ¹⁸ ( ¹⁸ Interviu cu Leon Nica în martie 1990.)
Pentru a înlătura incomoda supraveghere, micul grup al celor dinainte înțeleși, găsi o stratagemă de scăpare din strînsoare, pretextînd că conducerea provizorie are nevoie de liniște pentru a lucra, Iliescu, Brucan, Roman, Gușă și Militaru se retraseră în camera 226 de la etajul II, unde se încuiară, lăsînd afară ca paznic pe Cazimir Ionescu, un inginer cunoscut pentru afacerile sale notorii pe piața neagră, iar înăuntru pe căpitanul Lupoi. Acum nu mai intra decît cine era admis de cei doi cerberi. Începură să sosească în fața ușii noii puteri în formare, înalți securiști și alți bonzi ai fostului regim. Unul din ei era Gheorghe Ardeleanu, șeful USLA - unitățile speciale de luptă antiteroristă - care, cu mult fler, își pusese unitatea antiteroristă de 1600 de oameni la dispoziția lui Iliescu. Dar acum era vădit tulburat. Intrînd în cabinet, el îi șopti la ureche lui Gușă:
„Vom rezolva treaba așa cum s-a discutat cu Victor (probabil generalul Stănculescu)”. ¹⁹ ( ¹⁹ Vezi stenograma convorbirii, publicată în România liberă din 10 și 11 mai 1990. Aceste secvențe filmate au fost difuzate de postul TF3.)
Dar deodată se observă prezența în cameră a conferențiarului și colonelului securist Măgureanu. „Fața-de-șoarece” venise încă din primele ore ale după-amiezii în clădire, dar se ținuse tot timpul discret în rîndul din spate. Și pe timpul filmării pentru televiziune, rămăsese în spatele camerei de luat vederi neapărînd în cadru. ²⁰ ( ²⁰ Pe lîngă Măgureanu mai fusese prezent toată după-amiaza la comitetul central și procurorul general Nicolae Popovici, care, însă, a dispărut după revoluție.)
Iliescu se așezase acum cu spatele la o uriașă hartă în relief a României. Se vedea clar că el devenise șeful. Ceru legătura telefonică cu „tovarășul” Stănculescu la ministerul apărării. Apoi grupul continuă să încerce să salveze ce mai era de salvat.
Pe cînd Iliescu, cu un aer preocupat, studia lista nefinalizată propusă a demnitarilor, care fusese alcătuită afară, din spatele camerei de televiziune se auzise o primă dispoziție a invizibilului - pentru telespectatori - Măgureanu: „Domnule Iliescu, salvare națională nu sună bine. Amintește mai degrabă a lovitură de stat. Mai bine ar fi democrație națională”.
Discuția fu continuată de Roman, care propusese, la rîndul lui „frontul unității naționale”. Calmul Brucan, așezat în fața lui și puțin deoparte, îl contrazise. Fostul jurist stătuse luni de zile cu domiciliul forțat și nu-i cunoștea nici pe Roman, nici pe ceilalți de acolo. „Nu e bine”, obiectă el. Dar afară se ridicau voci, care cereau să se dea publicității odată un comunicat.
Se amestecă atunci în vorbă și Militaru: „Să rămînem la frontul salvării naționale, fu propunerea lui, spusă apăsat.” Nimeni nu reacționase însă. Generalul continuă: „Frontul salvării naționale există de șase luni”. Dar iarăși nimeni nu încuviință. Propunerea lui nu venise desigur, din senin, căci cu puțin înainte, șiretul general discutase pe culoarele comitetului central cu mai mulți înalți securiști, și în schimbul sprijinirii serviciilor de securitate i se oferise „frontul”, Militaru fiind imediat de acord.²¹ (²¹ Este surprinzător că Militaru se întîlnise cu Iliescu exact cu șase luni înainte în parcul Herăstrău, informîndu-l pe directorul editurii tehnice, după spusele unui securist anonim, despre constituirea „frontului”.)
Totuși Iliescu, căruia i se acorda acum autoritatea unui șef, nu fusese convins de denumirea „frontului salvării naționale”. El hotărî că asupra numelui se va mai discuta. Fără nici o jenă declară apoi, că luase legătura cu cei de la ambasada sovietică și că îi lămurise „cine sîntem și ce vrem”. Măgureanu puse capăt acestor discuții neproductive, spunînd că este urgent ca tot grupul să se deplaseze în Drumul Taberei, la minister. „Totuși, zise el, este bine ca domnul Iliescu să vorbească mai înainte poporului adunat afară”.

Terminalul fricii

Colonelul Vasile Măluțan își îndeplinise misiunea de evacuare a Ceaușeștilor de pe acoperișul comitetului central, achitîndu-se de sarcină după două ceasuri bune. În timp ce la centrala partidului tînăra revoluție și vechea secu' începuseră să guverneze una împotriva celeilalte, Măluțan își descărca periculoasa „marfă” la aeroportul militar Titu. Apoi, pilotul-șef al conducătorului se întoarse la baza Otopeni, în timp ce perechea complet descumpănită era arestată.
Etapele acestui zbor rătăcitor fuseseră complexe. După decolare, dictatorul, rupt de realitate, ordonase pilotului să-l ducă la Otopeni, unde staționa în vremuri de normalitate „flota aeriană 50”, adică mai multe elicoptere și două avioane Boeing 707, în permanentă alertă la dispoziția „tovarășului”. Printr-o întîmplare, la 22 decembrie unul din avioane se afla în revizie generală la atelierele Lufthansa de la Hamburg-Fühlsbüttel. Al doilea, cu care Ceaușescu se întoarse din Iran, era blocat de cîteva vehicule, care fuseseră plasate în jurul lui.
Cu aceasta, calea retragerii strategice în străinătate fusese închisă.
Dîndu-și seama de situație, tiranul ordonă continuarea zborului pînă la Snagov, la reședința sa de vară. Ajuns acolo, dădu febril mai multe telefoane. Elena, din ce în ce mai neliniștită, îl împingea să-și continue zborul, ceea ce avu ca urmare, că Delfinul 230 fu din nou pregătit de zbor. Dar aici drumurile însoțitorilor și ale perechii conducătoare se despărțiră: credincioșii Bobu și Mănescu preferară să rămînă la Snagov, unde fură arestați nici treizeci de minute mai tîrziu. Cele două gărzi personale îi însoțiră mai departe pe Ceaușești. Elicopterul nu ieșise nici un moment din raza controlului aerian, menținîndu-se în zona de nord-vest a capitalei, aflată sub supravegherea comandamentului de la aeroportul Otopeni. Chiar și mai tîrziu, în momentul arestării, cei doi Ceaușești fuseseră mereu amăgiți cu argumentul că erau apărați de urmăritorii lor. Conduși cu o mașină de la Titu pînă la o cazarmă de lîngă Tîrgoviște, securiștii și militarii care fuseseră delegați cu paza lor li se adresau cu cuvinte liniștitoare, spunînd că trebuia să aștepte normalizarea situației.
Scurta și absurda odisee se terminase la nici cinci ore după plecarea din centrul Bucureștiului. La comitetul central se primi telegrama confirmînd executarea misiunii, cu textul: „Tovarășul și tovarășa Ceaușescu au fost arestați la Tîrgoviște.”¹⁵ (¹⁵ Vezi colecția ziarului Tineretul liber din 30 martie–10 aprilie 1990.)

Personajele acțíunii

- Brucan Silviu, stalinist vechi și fost redactor-șef al ziarului partidului comunist scânteia. Capul politic al complotului.
- Ceaușescu Elena, la urmă ajunsă primviceprim-ministru și femeia cu cea mai mare putere din România. 
- Ceaușescu Nicolae, din 1965 șeful statului și al partidului comunist, la 25 decembrie 1989 executat împreună cu soția sa Elena, după un proces-fulger.
- David Aurel, membru al direcției 5 și gardă devotată lui Ceaușescu.
- Gușe Ștefan, până la 22 decembrie 1989 șeful marelui stat major al României, scos din funcție după revoluție.
- Iliescu Ion, bonz al partidului comunist, repudiat de Ceaușescu și comunist reformist, care din 1987 a lucrat pentru răsturnarea acestuia.
- Măgureanu Virgil, membru al securității din 1972, cunoscut apropiat al lui Ion Iliescu și șef al serviciului român de informații de la 21 martie 1990.
- Militaru Nicolae, general implicat atât în ratata „lovitură de stat a generalilor”, cât și în complotul din decembrie 1989. Temporar ministru al apărării. Considerat ca omul Moscovei la București.
- Nica Leon, electrician rebel din București. A luptat pentru revoluție și democrație, dar a fost înlăturat din „front”.
- Oprea Sorin, muncitor din Timișoara care s-a pus în fruntea rebeliunii, dar ulterior a dispărut.
- Popescu Daniela, informatoare de lungă durată a securității, care a luat totuși parte la revoltă.
- Roman Petre, membru al aristocrației roșii și co-complotist împreună cu Iliescu, prim-ministru după revoluție.
- Stănculescu Victor, prim-locțiitor al ministrului apărării sub Ceaușescu și implicat în acțiunea răsturnării acestuia.
- Laszlo Tokes, pastor reformat la Timișoara, considerat scânteia declanșării revoltei, fiind folosit de securitate pentru a pune în mișcare insurecția populară.
- Vlad Iulian, puternicul șef al securității care s-a alăturat acțiunii răsturnării dictatorului, terminând în dizgrației. A fost adus în fața instanței de judecată în septembrie 1990.

Complotul securității. Revoluția trădată din România

În istoria recentă a Europei nu s-au mai pomenit atîția oameni trădați ca în decembrie 1989. Mai înainte și mai presus de toate, a fost trădat poporul român, care a trebuit să plătească revoluția sa trădată cu sacrificiul sîngelui a (oficial) 1033 de morți și a mii de răniți. Au mai fost trădați apoi cei de bună-credință din vest, care, în atmosfera festivă din preajma crăciunului, au jubilat la vestea fulgerătoarei căderi a penultimei dictaturi din răsăritul continentului și au sprijinit-o cu tone de ajutoare; erau aceiași care pînă atunci susținuseră, decenii de-a rîndul, cursul anti-moscovit al conducătorului, confundîndu-l, în mod consecvent, cu drumul spre democrație. A fost, în sfîrșit, trădată presa mondială, care s-a lăsat dirijată și exploatată ca un copil nepriceput.
Personal mă consider o parte a acestei categorii.
Tîrziu, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, zburam, alarmați, cu o echipă a televiziunii austriece la București. Cu cinci ore mai înainte, Nicolae Ceaușescu fugise de pe acoperișul clădirii comitetului central. După Praga și Berlin, iată că se trezise și Bucureștiul! De la 18 decembrie, agențiile internaționale anunțau că Timișoara, cel dintîi oraș liber din România, s-ar fi ridicat, plătindu-și revolta cu mii de morți. Puțin mai tîrziu se raportase detaliat despre „teroriști” care încercau să-l libereze pe conducătorul capturat. Nenumărați fanatici bine instruiți ar fi intrat în acțiune – așa eram informați la 26 decembrie, cînd cumplita bătălie de mult se terminase – mai ales de către reprezentanții noului „front al salvării naționale”. Lipsit de orice scrupule, dictatorul ar fi avut pe conștiință peste 60000 de oameni, se jeluia procurorul Dan Voinea, în timpul senzaționalului proces televizat împotriva cuplului Ceaușescu.
Nimic din toate acestea nu era adevărat. Nu au existat 60000 de victime! Nici măcar un singur „terorist arab” nu luptase pentru revenirea despotului! Dar chiar și fuga dictatorului fusese o parte a spectacolului revoluționar, înscenat cu măiestrie!
Cu mult înaintea izbucnirii tulburărilor, sinistra „secu” începuse deja să lucreze la planurile viitoarei răsturnări. Ion Iliescu, un ambițios și unul dintre cei debarcați de la putere, dar avînd mai ales bune legături cu armata, fost „om politic de viitor” și un timp chiar urmașul desemnat al lui Ceaușescu, se prezenta ca un candidat ideal pentru viitoarea conducere.
De după cortină, Moscova înrîurea și ea lucrurile discret.
Dar complotiștii de la București nu conspiraseră în numele libertății și împotriva tiraniei! Dimpotrivă, domnii Iliescu, Măgureanu și compania s-au pus în mișcare doar pentru a menține puterea nomenclaturii. Dictatorul devenise de nesuportat, deci trebuia să dispară, nu însă și dictatura. Acest proiect al comuniștilor a reușit pe deplin, dar a trebuit plătit cu un preț dureros, suportat de poporul chemat la revoltă.
Această realitate nu a putut fi clintită de promisiunile lipsite de conținut ale „frontului”. Laurii preliminari pe care vestul i-a decernat pseudo-democratului Iliescu, s-au risipit definitiv în iunie 1990! Trei săptămîni după succesul său în alegeri zîmbărețul președinte consimțea, în urma unor amenințări virulente, ca opoziția democratică să fie ciomăgită fără milă.
Desigur că mass-mediile internaționale au fost și ele co-actori involuntari ai tragediei românești din decembrie.
Mai ales televiziunile au mințit și au înșelat – deși neintenționat.
Eu personal nu mă exclud de la această învinuire.
Securitatea, însă a condus revoluția cu rafinament, dar și în mod diletant, autoritar și arogant. De-abia în timpul cercetărilor necesare scrierii acestei cărți mi-a devenit și mie limpede gama largă a tehnicii de lucru folosită de „serviciul de siguranță”, care mergea de la minciuna sfruntată la amenințarea deschisă. ...