Prince Charles and Gerry Adams shake hands in historic moment during royal visit to Ireland

Exklusiv-Interview: Rumäniens Präsident im Kampf gegen Korruption - Das Erste

Opriți defrișările ilegale din România!

Wild Carpathia

Vă ordon: fugiți!

Nu-mi mai amintesc exact cum ne-am împărțit și pe unde am umblat în mai și iunie. Desigur, ca în fiecare an, am trecut Oltul și am dat de știre oamenilor noștri de acolo că am ieșit cu bine în primăvară. Tot așa, am făcut câteva „vârtejuri” prin munți. Pare-se că am ajuns până spre cabanele Plaiu - Foii, Voinea și Cumpăna. Am observat repede că la toate cabanele, atât de pe versantul nordic, cât și pe cel sudic, s-au instalat unități de securitate de mărimea unui pluton, cu misiunea de a „apăra” cabanele. Aprovizionarea acestora o făceau cu efective de aceeași mărime.
De asemenea, am fost informați că la posturile de miliție de sub munte erau cazați securiști, între 10 și 20 de inși. Ziua dormeau, iar noaptea stăteau la pândă. Pentru control, fluierau din sfert în sfert de oră, unul după altul. La început, ne-am întâlnit cu ei, dar n-au deschis focul. Mai târziu, au înaintat cu pânda până spre pădure. Într-o seară, Gheorghe Hașiu și numai in minte care așteptau în marginea pădurii să se înnopteze, când, iacă-tă, vine o grupă de ostași neatenți, cu armele în bandulieră și Gheorghe Hașiu le-a strigat:
- Măi băieți, mergeți de- aici, că nu vrem să tragem în voi!
Și băieții și-au luat drumul în altă parte.
Ca să evităm întâlnirile cu ei, am luat obiceiul ca atunci când călătoream pe distanțe mai mari, să mergem pe sub primele sate de sub munte și nu pe din sus de ele. Pentru a ține securitatea în alertă, am folosit următoarea diversiune: să apărem pe potecile cabanelor, întâlninindu-ne cu turiști, de la care să ne informăm ce se întâmplă la cabane, lăsând impresia că intenționăm să le atacăm. 
...
Împreună cu Ion Ilioi, eram postați în spatele unei stânci, așteptându-l pe Jean Pop, care vroia să inspecteze o ladă de-a lui. Era pe la orele amiezii. Pe drumul de sub noi a trecut spre munte un camion cu soldați, care, după câtva timp, s-a întors gol înapoi. Curând am auzit pe vale, în sus, rafale de pistol mitralieră. Am rămas nedumeriți. Ce-ar putea fi? Jean Pop n-avea ce căuta acolo. Noi îl așteptam să vină din jos. Ne-am apropiat mai mult de potecă, gândindu-ne să atacăm unitatea de securitate dacă l-ar fi adus pe Jean Pop prins. 
Pe cărare și-au făcut apariția doi turiști: un bărbat și o femeie, amândoi tineri. Le-am ieșit în față și i-am rugat să stea de vorbă cu noi. I-am întrebat ce-au întâlnit pe drum. Ne-au spus că, venind pe potecă, au auzit întâi o bubuitură de armă și, ceva mai târziu, rafale de pistol mitralieră. Apoi au întâlnit vreo treizeci de ostași cu bagaje, uitându-se înspăimântați în dreapta și în stânga pe coastă. Am rămas mai mult cu acești doi turiști. Era o familie de medici din Sibiu, cu numele de Gorski sau Brunski, originari din Cetatea Albă, care ne-au povestit tragedia neamului lor, cum a venit armata roșie și au fost ocupați. Ne-am despărțit de ei ca de doi prieteni. Între timp a sosit Jean Pop. Era singurul care mai purta barbă. Ne-a povestit întâmplarea: venise la întâlnire, dar, necunoscând bine locul, a ajuns mai sus decât trebuia, așa încât cobora liniștit pe potecă, să ajungă la noi. La o cotitură s-a trezit cu unitatea militară drept în față. A făcut ce i-a venit atunci în minte să facă: întinzând arma spre ei, a strigat cu o voce puternică și aspră: „Ascultă comanda la mine fugiți!” Înspăimântată de călugărul cu barbă ce le-a ieșit în cale cu arma întinsă, toată trupa, cu ofițer cu tot, a rupt-o la fugă, lăsându-și bagajele. Jean Pop a tras un cartuș în vânt după ei, apoi și-a pierdut urma pe coastă, în pădure. Ofițerul a reușit să facă ordine departe în jos, apoi a dat ordin soldaților să se culce și să tragă. Cu toate că Jean Pop se afla în raza pistoalelor, nici un glonte nu l-a lovit, deși pădurea era rară și, cum îi vedea el pe ei, și ei l-ar fi putut ochi, dar au tras toți în vânt. N-am mai stat locului și ne-am îndepărtat în pădure. 
Am repetat figura cu turiștii în săptămânile următoare și la alte cabane depărtate cu același scop: de a bloca cât mai multe forțe în apărarea cabanelor, pe care nu aveam de gând să le atacăm. Între timp, cei trei, cărora li s-a alăturat și Victor Metea, au transportat di satele răsăritene: grâu, porumb, sare, fasole, arpacaș, așezându-le în lăzi prin grohotișuri în Țiganul și Buzduganul. Aceasta era cea mai bună metodă de depozitare. Curenții de aer ce circulă printre pietre opresc mucegăirea; operația nu necesită multă muncă, putându-se face și noaptea; urșii nu prea au ce umbla pe aici, și, dacă securitatea ar descoperi sistemul, sunt atâtea grohotișuri în munți, încât altă treabă n-ar mai putea face decât să mute bolovanii dintr-un loc într-altul. Important era că operația s-a făcut fără să se lase vreo urmă. O singură dată s-au întâlnit cu o echipă de geologi, alcătuită din cinci persoane, dar ranițele erau goale și în discuții au lăsat să se înțeleagă că erau în trecere pe acolo. Pentru a întări presupunerea, au făcut ocol pe la o stână, dând și acolo aceeași impresie. Au dus în apropiere unelte de construit adăpost (topor, joagăr, târnăcop, lopată), o plită, hoarne, o fereastră, precum și moara cu valțuri, care scăpase negăsită de securitate și nestricată mai bine de trei ani. Mai era nevoie spre toamnă de carne, brânză, cartofi și legume. Odată terminate pregătirile, au venit și ei alături de noi. 

1953

A fost anul în care, fără să vrem anume, am purtat securitatea după noi cel mai mult și am ieșit cu bine din toate. Întâlnirea de primăvară cu Remus Sofonea, Ion Ilioi și Gelu Novac o aveam în „Pădurice”, la Dragu, pe ziua de 1 mai, dar ne-am găsit încă de pe drum. Înaintam tăcuți pe la poalele pădurii, când, la nici cincizeci de metri alăturea, auzirăm zgomotul unei trântituri pe o zonă accidentată. Am făcut și noi același lucru: ne-am trântit la pământ cu arma pregătită și cu degetul pe trăgaci. Ne așteptam să auzim rafalele de pistol și nu veneau. În spatele nostru se afla un șanț și le-am șoptit celorlalți să ne retragem acolo. Am scos semnalul nostru de recunoaștere și ni s-a răspuns. Pentru mai multă siguranță, am strigat: Remus Sofonea! și acesta a răspuns: Ion Gavrilă! 
Ne-am îndreptat unii spre alții și ne-am îmbrățișat. I-am speriat cu bărbile noastre, nu se așteptau la astfel de extravaganțe. Împreună ne-am dus la întâlnirea cu ceilalți, „la lupi”, la Copăcel. Doamne, ce bucurie era fiecare regăsire a tuturor! Pentru o vreme, deveneam copii, se făceau glume, de data asta - pe seama bărbilor noastre, ori rememoram întâmplări hazli din timpul iernii. Am devenit dintr-o dată gravi, cât ce-am început să disutat situația noastră. Ce drumuri ni se deschideau în viitor și ce trebuia să facem în vară. Iernasem bine. În nici o primăvară nu ieșisem ca acum. Făcând mișcare iarna, am devenit rezistenți, urcușul unei coaste era un fleac. Deși de cinci ani în munți, stăteam cum trebuie cu moralul. 
Perspective? Desigur, moartea lui Stalin va aduce schimbări în Rusia. După buna tradiție bolșevică, era de așteptat o luptă pentru putere între urmașiii lui Stalin, ceea ce putea aduce ceva asemănător și la noi. Schimbările din Rusia i-ar putea tenta și pe americani să fie mai activi în partea aceasta a Europei. 
În iarnă se vorbea la Vocea Americii (și toți am avut radio cu galenă) că iugoslavii înapoiau pe toți românii trecuți la ei. Pentru fiecare român predat, sârbii primeau un vagon de sare. Trecerea peste graniță n-a mai susținut-o nici unul în acest an. Rostul nostru îl vedeam tot a-i purta pe securiști după noi. Să mai existe un colț de țară liber de comunism. Trebuia însă să nu mai fim atât de temerari în a ne angaja în acțiuni periculoase, ca bunăoară cea de la Agnita. Ion Chiujdea se întreba și acuma cum a fost posibil ca, oameni cu cap ce ne socotea, să ne jucăm viața pe muchia cuțitului pentru mai nimic. Pentru iarna viitoare am făcut următorul plan: trei inși, cei mai cuminți și mai prudenți, să ducă alimente într-un loc pe Valea Sebeșului, unde să iernăm toți. Era vorba de Ion Chiujdea, Gheorghe Hașiu și de Ion Novac. Grija principală: să nu lase nici o urmă. Ceilalți să facă ce-o crede de cuviință și ce-or putea în munți, cât mai departe de Valea Sebeșului. Va fi bine să facă și ei depozite de alimente în altă parte. Restul mișcărilor vor depinde de acțiunile securității. Trebuia să ne abținem de a mai intra în sate, cel puțin în cele de sub munte. Să ne folosim numai de sistemul de informații pe care-l aveam bine pus la punct în afara așezărilor.
Dar ce făcea securitatea de nu da nici un semn de viață? Într-adevăr, nici unii n-am simțit vreo mișcare de-a lor, iar informațiile din sate arătau același lucru. Doar la câteva posturi de miliție se aflau grupe de securiști. Era deci liniște și tocmai această liniște ne punea pe gânduri mai mult decât prezența lor în vreun fel.