1953

A fost anul în care, fără să vrem anume, am purtat securitatea după noi cel mai mult și am ieșit cu bine din toate. Întâlnirea de primăvară cu Remus Sofonea, Ion Ilioi și Gelu Novac o aveam în „Pădurice”, la Dragu, pe ziua de 1 mai, dar ne-am găsit încă de pe drum. Înaintam tăcuți pe la poalele pădurii, când, la nici cincizeci de metri alăturea, auzirăm zgomotul unei trântituri pe o zonă accidentată. Am făcut și noi același lucru: ne-am trântit la pământ cu arma pregătită și cu degetul pe trăgaci. Ne așteptam să auzim rafalele de pistol și nu veneau. În spatele nostru se afla un șanț și le-am șoptit celorlalți să ne retragem acolo. Am scos semnalul nostru de recunoaștere și ni s-a răspuns. Pentru mai multă siguranță, am strigat: Remus Sofonea! și acesta a răspuns: Ion Gavrilă! 
Ne-am îndreptat unii spre alții și ne-am îmbrățișat. I-am speriat cu bărbile noastre, nu se așteptau la astfel de extravaganțe. Împreună ne-am dus la întâlnirea cu ceilalți, „la lupi”, la Copăcel. Doamne, ce bucurie era fiecare regăsire a tuturor! Pentru o vreme, deveneam copii, se făceau glume, de data asta - pe seama bărbilor noastre, ori rememoram întâmplări hazli din timpul iernii. Am devenit dintr-o dată gravi, cât ce-am început să disutat situația noastră. Ce drumuri ni se deschideau în viitor și ce trebuia să facem în vară. Iernasem bine. În nici o primăvară nu ieșisem ca acum. Făcând mișcare iarna, am devenit rezistenți, urcușul unei coaste era un fleac. Deși de cinci ani în munți, stăteam cum trebuie cu moralul. 
Perspective? Desigur, moartea lui Stalin va aduce schimbări în Rusia. După buna tradiție bolșevică, era de așteptat o luptă pentru putere între urmașiii lui Stalin, ceea ce putea aduce ceva asemănător și la noi. Schimbările din Rusia i-ar putea tenta și pe americani să fie mai activi în partea aceasta a Europei. 
În iarnă se vorbea la Vocea Americii (și toți am avut radio cu galenă) că iugoslavii înapoiau pe toți românii trecuți la ei. Pentru fiecare român predat, sârbii primeau un vagon de sare. Trecerea peste graniță n-a mai susținut-o nici unul în acest an. Rostul nostru îl vedeam tot a-i purta pe securiști după noi. Să mai existe un colț de țară liber de comunism. Trebuia însă să nu mai fim atât de temerari în a ne angaja în acțiuni periculoase, ca bunăoară cea de la Agnita. Ion Chiujdea se întreba și acuma cum a fost posibil ca, oameni cu cap ce ne socotea, să ne jucăm viața pe muchia cuțitului pentru mai nimic. Pentru iarna viitoare am făcut următorul plan: trei inși, cei mai cuminți și mai prudenți, să ducă alimente într-un loc pe Valea Sebeșului, unde să iernăm toți. Era vorba de Ion Chiujdea, Gheorghe Hașiu și de Ion Novac. Grija principală: să nu lase nici o urmă. Ceilalți să facă ce-o crede de cuviință și ce-or putea în munți, cât mai departe de Valea Sebeșului. Va fi bine să facă și ei depozite de alimente în altă parte. Restul mișcărilor vor depinde de acțiunile securității. Trebuia să ne abținem de a mai intra în sate, cel puțin în cele de sub munte. Să ne folosim numai de sistemul de informații pe care-l aveam bine pus la punct în afara așezărilor.
Dar ce făcea securitatea de nu da nici un semn de viață? Într-adevăr, nici unii n-am simțit vreo mișcare de-a lor, iar informațiile din sate arătau același lucru. Doar la câteva posturi de miliție se aflau grupe de securiști. Era deci liniște și tocmai această liniște ne punea pe gânduri mai mult decât prezența lor în vreun fel.