Chemat la Brașov

Inițial am fost chemat la Sibiu. Mi s-a precizat și cu ce tren să călătoresc, și cu ce vagon. 
Era un accelerat spre București. În gara Sibiu mă aștepta maiorul Gomoi (?), care l-a scuzat pe colonelul Nagy că mă chemase: acesta era reținut de treburi la Brașov, unde trebuia să merg și eu. Mi-a înmânat un bilet de tren Sibiu-Brașov. Pe când îmi căutam locul înscris pe bilet, mă gândeam ce-o fi însemnând manevra asta. În compartiment erau trei persoane: două doamne între 40-50 de ani, soțul uneia dintre ele, în care am recunoscut pe un fost camarad de la Școala Militară Abrud 1944 (nu-mi mai amintesc bine numele). El n-a dat semn că mă recunoaște. I-am dat eu câteva amănunte și și-a adus aminte de mine. Până la Brașov am schimbat o mulțime de amintiri din viața cazonă, întâmplări vesele și triste. M-a mirat că soția lui cunoștea cu amănunte aceste episoade, încât în glumă, am întrebat-o în ce pluton și în ce grupă a fost, de nu-mi aduc aminte de dânsa. Fostul meu camarad călătorea la București. 
M-am întrebat atunci și mă întreb și acum, căci n-am observat la fostul meu camarad nici o tendință de a mă trage de limbă, ce rol avea el în piesă. Eram gata să cred același lucru și despre a doua doamnă. Era, sau cel puțin așa susținea, că este juristă, se ducea la Brașov pentru un proces. Am coborât odată cu jurista, în gara Brașov. Am luat autobuzul, ea a coborât la tribunal, iar eu la hotelul „Carpați”.
Maiorul Gomoi îmi ceruse să aștept în holul hotelului. Am așteptat ore întregi fără să vină colonelul. Între timp, apărură, unul după altul, indivizi care se comportau după același tipic: scoteau un ziar și citeau, mă măsurau cu privirea, mai citeau câtva timp, împachetau ziarul și plecau.
Târziu, după masă, a apărut colonelul Nagy, grăbit. Și-a cerut scuze că m-a deranjat să vin până la Brașov, că m-a făcut să-l aștept, dar intervenise ceva important: generalul Gergely vroia să-mi dea posibilitatea să lucrez. Pentru asta trebuia să merg nu știu pe ce dată la Hunedoara. Am ieșit împreună din hotel, m-a însoțit o bucată de drum, mi-a arătat stația de autobuz (măcar că eu nu-i cerusem acest lucru) și ne-am despărțit.
Surpriza am avut-o în stație. Aici m-am întâlnit „din întâmplare” cu doctorul Nicolae Cordea, consătean după tată, fost coleg de liceu; la el mă adăpostisem la Cluj, urmărit de securitate: cu el mă întâlnisem de câteva ori în timp ce eram în munți, el ne-a dat medicamente. Nu-l mai văzusem de prin 1952. A venit el la mine. Pe autobuz a fost destul de reținut. M-a invitat la el acasă, unde era singur, soția fiindu-i plecată. Pe stradă a devenit altul. „Cred că nu-ți închipui, Ioane, că ne-am întâlnit întâmplător. Întâlnirea a fost aranjată de cel de care te-ai despărțit. M-a obligat să-i servesc demult. Sper să nu-ți fi făcut vreun rău. Știau că suntem consăteni, că tații noștri au fost prieteni, că am fost colegi de liceu și studenți la Cluj. N-au știut că ne-am întâlnit după '48. Am fost trimis la mama ta, ca să aflu de la dânsa despre tine. Am profitat de ocazie s-o ajut și s-o tratez când a fost bolnavă. Același lucru l-am făcut și cu surorile tale. Ei îmi cereau să le smulg vreo mărturie despre tine. Le-am spus întruna că ele nu știau nimic despre unde te afli, că sunt convinse că nu mai exiști, că ți-au slujit și parastasul de 7 ani. Bănuiesc că m-au crezut. Am luat autobuzul acesta, ca să cobor mai departe de casă, să avem timp de vorbit. 
Acum, fii atent! Eu trebuie să aflu de la tine câteva amănunte: dacă ai luat legătura cu Gheorghe Micu din America, când a fost în țară, cu Pavel Mârza, cu Iancu Moraru și cu Manole Vlad. „Vlad trăiește?” am întrebat eu. „Da, trăiește într-un sat de lângă Caransebeș. Au avut de gând chiar să mă trimită la el, să-l trag de limbă. Știu că am locuit o vreme împreună la Cluj. Îl socotesc foarte periculos, de altfel ca și pe ceilalți. Le-am spus că, după câte îl cunosc pe Manole, mie nu-mi va spune vreun secret și cred că au renunțat.