joi, 29 decembrie 2016
marți, 27 decembrie 2016
vineri, 23 decembrie 2016
miercuri, 21 decembrie 2016
luni, 19 decembrie 2016
vineri, 16 decembrie 2016
miercuri, 14 decembrie 2016
luni, 12 decembrie 2016
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care...nu au suferit condamnări penale... (art. 2 din Legea nr. 90 din 2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor)
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1).
duminică, 11 decembrie 2016
Reîntoarcerea securității
Serviciul siguranței statului, care timp de patruzeci de ani ținuse națiunea română sub teroare, supraviețuise fără nici o zgîrietură „revoluției”, pe care, după cum s-a văzut, o dezlănțuise și o condusese.
Încă în toiul luptelor, la 24 decembrie, direcția a 5-a, cea a pazei personale a Ceaușeștilor, fusese reactivată, iar o săptămînă mai tîrziu, aproape 4000 de angajați își reluaseră lucrul. După două luni de restructurări, timp în care mulți securiști de rang înalt fie se dăduseră la fund în occident, fie se camuflaseră ca „refugiați” la dușmanul de clasă, aparatul securității era intact, avînd o conducere nouă care părea neîmpovărată de trecut.⁸ (⁸ Securiștii aflați în străinătate primiseră la sfîrșitul lui decembrie ordinul să stea în banca lor, în așteptarea unor noi dispoziții. Mai ales în cursul lunii ianuarie mulți securiști de rang înalt sosiseră în vest, dar, începînd din aprilie, dispăruseră din nou.)
Fostul șef suprem, Iulian Vlad, fusese arestat definitiv la 31 decembrie, după repetate destituiri. (În timp ce în unele procese, ca cel de la Timișoara, erau judecați foști generali, ca Emil Macri, fostul șef al direcției a 2-a și Ion Coman, Iulian Vlad fusese adus în fața instanței de-abia la 10 septembrie. Vezi agenția AFP, Paris, din 10 septembrie 1990.)
Noul conducător al navei era acum - după cum era de așteptat - Măgureanu. Cu obișnuita sa discreție, amicul lui Iliescu începuse, încă din primele zile ale lui ianuarie, să lucreze la restructurarea aparatului în care activase douăzeci de ani. Pe de o parte, cele șase direcții, care avuseseră subunități în toate județele, au fost reorganizate, iar altele trecuseră direct în subordinea centralei. În fond totul rămăsese ca înainte.
Inspectoratul general al miliției, care prin moartea misterioasă a generalului Nuță fusese lăsat fără sprijin, a devenit un „punct de greutate” strîns legat de securitate. CID-ul (centrul de informare și documentare), care în timpul lui Ceaușescu stocase informații despre spioni și opoziționiști, fusese transferat din piața Palatului în birourile nou-botezatului inspectorat general al poliției din strada Eforie. Ca succesor al lui Nuță și șef al IGP a fost numit generalul Corneliu Diamandescu, un prieten al lui Măgureanu.
La 21 martie 1990, se născuse urmașul oficial al securității, serviciul român de informații. Noul lui șef se putea acum prezenta oficialității românești, după ce terminase cu succes reorganizarea serviciului. Într-un comunicat, Măgureanu declară fără jenă că în atribuțiile „serviciului” nu mai intra spionarea populației. „Noi sîntem acum un serviciu secret, cum există în toate democrațiile” spusese proaspătul director. Dar, în realitate sri prin atribuții și prin majoritatea personalului, era identic fostei securități.
- Colonelul Mihai Stan, sub Ceaușescu, fost comandant adjunct al direcției a 2-a, devenise adjunctul lui Măgureanu.
- Ministru al comerțului exterior era acum securistul Nicolae M. Nicolae. Chiar dacă acesta fusese nevoit să se retragă în urma unui protest public, ministerul a rămas în mîinile fostei securități, continuînd să coordoneze rețeaua comercială vastă a acestuia. Beneficiile firmelor rentabile, conduse și ele de foști securiști, intrau de acum în fondurile sri.
- Contabilul-șef de mare încredere, care ținuse conturile de milioane de dolari, Gheorghe Crăiniceanu, era acum numit director al băncii române de comerț exterior.¹º (¹º Vezi săptămînalul L'Evénement du Jeudi din 5 iulie 1990.)
- Securistul Barbonea, care la 21 decembrie tulburase prima cuvîntare a lui Ceauşescu, a devenit consilierul lui Iliescu.
- Ofiţerul securist Paul Jerbas preluase paza dosarelor securității.¹¹ (¹¹ Într-un interviu din mai 1990, Brucan spunea că era singurul care reușise să-și scoată dosarul personal din ghearele securității.)
- Interpretul personal al lui Ceaușescu, Constantin Gîrbea, deveni purtător de cuvînt al ministerului de externe, deși era un potențial membru al fostei securități.
- Majoritatea diplomaților fuseseră rotiți, dar nici unul destituit.¹² (¹² Ion Gorița, fostul șef adjunct al secției a 4-a Asia sub Ceaușescu, fusese acum avansat șeful direcției a 2-a Europa. Fostul ministru adjunct la externe, Constantin Oancea, care, timp de nouă ani fusese ambasador la Bonn, era acum transferat la Berna. Cumnatul lui Ilie Ceaușescu, Ilie Simion, fost secretar adjunct cu propaganda în minister, devenise directorul filialei UNESCO din București. Numeroși activiști, ca Ion Mina, fost membru al direcției protocolului în comitetul central, au fost transferați la externe. Stanciu Brăescu, fostul șef al cabinetului secretariatului cc, era și el acum n ministerul de externe. Vezi și săptămînalul L'Express, Paris, din mai 1990.)
Demonstrînd cît de strîns sînt legate între ele „frontul” și securitatea după revoluția manipulată, evenimentele din iunie au demonstrat în același timp și toleranța crasă de luni de zile a occidentului. Telefoanele erau din nou ascultate încă din perioada campaniei electorale, opoziționiștii erau brutalizați și presa locală era manipulată.
Chiar și armata, care, contribuise la căderea dictaturii trecute, era acum din nou neclintită în mîinile noului serviciu. La mijlocul lui februarie 1990, generalul Stănculescu preluase postul lui Militaru. Cînd, în primăvara lui 1990 a vrut să creeze un serviciu propriu de contraspionaj militar pentru a scăpa de sub tutela direcției a 4-a el a fost refuzat. În timp ce în armată grupuri de ofițeri se pronunțaseră pentru democratizare, ea continua să fie ferm supravegheată de nou-reorganizata direcție a 4-a, care acum avea 6 servicii în loc de 15.¹³ (¹³ Încă de la conferința de presă de la 21 februarie 1990, generalul Stănculescu anunțase că cei 437 de membri ai direcției a 5-a fuseseră scoși la pensie. „Au fost scoși la pensie - spunea generalul - 7139 de ofițeri de securitate”. Citat din Le Monde, din 21 februarie 1990.
Între timp direcția a 4-a a preluat din nou supravegherea ambasadorilor occidentali, ca și sub Ceaușescu. Maiorul Gabriel Stănescu, care în timpul dictaturii se ocupase de ambasada SUA, lucrează în aceeași funcție.)
După cîteva minute scurte de spaimă în decembrie, numeroși securiști incorigibili au revenit avizi în securitate. Chiar și neînsemnatul maior David, care la sfîrșitul lui ianuarie fusese achitat de acuzația de terorism, de către un tribunal militar, fiind absolvit de orice vină, chiar și el spera să fie reangajat. Și a fost.
vineri, 9 decembrie 2016
„Puterea neagră”
La mijlocul lunii iunie 1990 sosiseră pentru a treia oară în capitală mii de mineri. De data aceasta, ei au terorizat toți locuitorii capitalei, de la opoziția politică și pînă la ultimul trecător nevinovat. Piața Universității, locul simbolic al atîtor proteste anticomuniste, fusese realmente ocupat de hoarde gălăcioase. Cine îndrăznea să se apropie de acești muncitori înarmați cu bîte era bătut pînă la sînge. „Acum strigă ‹‹trăiască Iliescu›› urlau acești oameni cu fețele înnegrite la victimele lor căzute la pămînt și abia putîndu-se mișca”. În timp ce armata și poliția, fosta miliție, nu interveneau nicăieri, aceste comandouri controlau chiar și buletinele și ridicau bariere pe străzi. Cele mai multe victime ale terorii de pe străzi erau arestate fără multă vorbă de proletarii dezlănțuiți. Pe străzile laterale așteptau dubele trupelor de securitate care preluau într-o liniște deplină siluetele snopite în bătaie. După sosirea minerilor, în dimineața zilei de 14 iunie, la orele 5, în București, aceștia luaseră cu asalt mai întîi facultatea de arhitectură, unde luaseră la bătaie zeci de studenți, printre care se afla și șeful „ligii studenților”, Marian Munteanu, iar cu fetele se purtaseră indecent. Mobilierul din ateliere fusese făcut țăndări.
Alte comandouri atacaseră sediile partidelor de opoziție, unde au distrus totul, de la mașini de scris la telefoane. Un alt grup a ocupat redacția ziarului „România liberă”, o publicație antiguvernamentală, pentru a-i împiedica apariția. Redactorul-șef Uncu și colegul său, Creangă, ambii opozanți ai lui Ceaușescu, au fost nevoiți să se ascundă în subsol pentru a fi în siguranță.
A fost de asemenea „căutat” electricianul Nica, acesta abia putînd să se ascundă. După arestarea sa din timpul revoluției și după ce fusese imediat pus în libertate, Nica înființase partidul liber democrat. Ca membru al parlamentului provizoriu îl atacase deschis în mod repetat pe Iliescu și acesta nu-l iertase.⁶ (⁶ Nica Leon, care pînă la alegeri fusese deputat în „consiliul provizoriu de uniune națională”, la sfîrșitul lui iunie a fost acuzat, împreună cu liderul studenților, Marian Munteanu, că ar fi fost organizatorii „puciului extremei drepte”.) Teroarea celor două zile fusese condusă și plătită din nou de „frontul salvării naționale”. Deja atotputernicul partid angajase chiar numeroși „adepți” ai săi ca ghizi ai bătăușilor din provincie care nu cunoșteau locurile. Printre ei se afla și profesoara Daniela Popescu.
Tînăra se înscrisese, după zilele revoluției, - în care avusese o activitate atît de rodnică - în frontul salvării naționale, la insistențele mamei ei. Puterea îi asigurase un post la unul din ziarele locale pe care le preluase tot de la partidul comunist. De aceea cu greu ar fi putut refuza cînd a primit „ordinul de luptă”. Două zile și două nopți le stătuse la dispoziție celor aproape 80 de mineri, conducîndu-i la adresele adversarilor lui Iliescu. „Frontul” se îngijise de cheltuieli, de cazarea în uriașul palat din piața Scînteii inclusiv de asigurarea cu băuturi tari.
În după-amiaza zilei de 15 iunie președintele Iliescu, care justificase strigătul de ajutor printr-o posibilă amenințare a unui „periculos puci al extremei drepte”, s-a prezentat celor care îl ajutaseră. Le-a mulțumit în mod solemn pentru implicarea lor totală. Apoi comandourile au fost trimise înapoi la Tîrgu-Jiu pe cheltuiala statului.
Că reformistul comunist și preșdintele desemnat chiar înainte de a fi instalat în funcție nu voia să respecte regulile jocului democratic și că voia să-și consolideze puterea printr-un truc rafinat a fost evident pentru populație cu două zile inainte. În timpul evacuării brutale a pieții Universității, unde săptămîni la rînd tînăra opoziție manifestase, într-o tabără de corturi împotriva guvernului, poliția bătuse și făcuse arestări fără vreun avertisment prealabil.
În dimineața ce urmă acestei manifestări a terorii perfecte, cîteva grupuri neînsemante de demonstranți protestaseră în centrul capitalei. Din nou dispăruseră forțele de ordine, lăsîndu-le terenul liber acestor obscuri huligani, care dăduseră foc mai multor mașini ale poliției care rămăseseră nesupravegheate în piața Universității, dar și ministerului de interne din Calea Victoriei, de obicei aflat sub pază strașnică. Cîteva ore mai tîrziu, o coloană de manifestanți antiguvernamentali porni spre televiziune, dar aceștia erau manipulați de provocatori bine pregătiți. Studenții și elevii demonstrau pașnic. Cu toate acestea pe puntea de legătură din sticlă dintre cele două clădiri ale televiziunii așteptau deja mulți oameni. Militarii și poliția priveau din nou total liniștiți la siluetele solide care spărgeau geamurile cu lovituri bine țintite: în totalitate după modelul vechii securități.⁷ (⁷ Televiziunea română liberă fusese cooptată și ea în timpul terorii minerilor și denunța pe toți adversarii lui Iliescu după vechiul model stalinist.)
joi, 8 decembrie 2016
Sfîrșitul unei iluzii
Noul clan
Prima manevră diversionistă evidentă a frontului a avut loc la 12 ianuarie 1990, la nici două săptămîni după încheierea revoltei manipulate. La București, avusese loc o demonstrație la care vorbitori mînioși acuzaseră noul guvern că nu-și îndeplinise nici una din promisiunile făcute. Cu durere în suflet, frontul anunțase chiar în aceeași seară, dizolvarea partidului comunist, dar își însușise îndată și fondurile acestuia, evaluate la mai multe milioane de dolari. Întrucît în timpul revoluției noua putere preluase deja toate „organizațiile locale”, care, conform vechiului regim, erau în întregime comuniste, frontul a devenit automat succesorul partidului unic care nu mai putea fi menținut.¹ (¹ La 12 ianuarie 1990, partidul comunist fusese dizolvat și patrimoniul său confiscat. În ziua următoare, însă, partidul comunist fusese din nou acceptat, în schimb averea îi rămase în mîna guvernului provizoriu. Evaluarea acestei averi, fusese imposibil de calculat întrucît în sistemul comunist statul și partidul erau strîns legate între ele.)
La început fuseseră aranjați în posturi bune cei din cercul intim, printre care comuniștii Roman și Militaru. În săptămînile ce urmaseră se puseseră în mișcare cei din linia a doua: Marțian, vechiul stalinist care condusese cu succes telerevoluția, fusese răsplătit cu funcția de secretar al comitetului executiv al consiliului frontului. Ion Petru fost secretar al cc al pcr pentru problemele tineretului, devenise decan al universității din București, iar secretarul județean de partid de la Iași, Surdu era acum ministru adjunct al agriculturii.² (² La presiunile opoziției politice organizate - vechile partide - fusese creat, la mijlocul lui februarie, consiliul provizoriu de uniune națională, care urma să preia, pînă la alegerile din luna mai, rolul parlamentului. Din cei 225 de membri ai săi, jumătate erau activiști ai frontului, cealaltă jumătate fiind împărțită între reprezentanții opoziției. Vezi și ziarul „Le Monde”, din 28 februarie 1990.)
Pe cînd noii deținători ai puterii negau orice legătură cu fostul partid comunist, partidele din opoziția democratică simțeau, la cele mai mărunte pretenții, folosirea vechilor metode de dominare. La sfîrșitul lunii ianuarie, sute de mii de manifestanți ieșiseră pe marile bulevarde, protestînd împotriva comunismului. Iliescu a dat ordin să fie aduși minerii din bazinul Tîrgu-Jiu în capitală. Ca prim avertisment, aceștia făcură țăndări sediul partidului național țărănesc. În prealabil noul președinte îi ademenise pe proletarii scandalagii printr-o manevră abilă, acordîndu-le creșteri salariale considerabile, norme de hrană sporite și reducerea zilei de lucru.³ (³ În primăvara anului 1977 izbucniseră mai multe greve la minele din Tîrgu-Jiu, securitatea izolînd complet județul și începînd o masivă campanie de oprimare. În mine fuseseră infiltrați numeroși securiști care nu dispăruseră nici după revoluție și care, probabil, au participat cu competență la acțiunile din București. Nu degeaba poporul îi numea „mineri ai ministerului de interne”.)
Acești muncitori din subteran care munceau din răsputeri răbdaseră din greu, mai ales sub Ceaușescu.
La 18 februarie, o lună și jumătate după luarea puterii, pretinșii adversari ai lui Iliescu au luat cu asalt noul sediu al guvernului din piața Victoriei. Ca urmare guvernul a decretat limitarea dreptului la demonstrații. În ziua următoare, minerii, cu chipurile lor înnegrite de praf erau din nou conduși în capitală.
În săptămînile decisive de dinainte de alegerile libere, care fuseseră amînate cu o lună, teroarea ascunsă a devenit o teroare pe față. Tuturor partidelor din opoziție - de la liberali pînă la țărăniști - le era împiedicat accesul la mass-media printr-o lege din timpul dictaturii care prevedea că televiziunea și radioul erau supuse controlului prezidențial. În plus, în întreaga țară (capitală, orașe, comune) fanatici aflați în slujba noii puteri se luau sistematic la bătaie în timpul manifetărilor partidelor din opoziție. Manipularea populației și falsificarea rezultatelor prin speculațiile abile ale personalului școlit al frontului și-au arătat roadele din plin: 66% din voturi pentru front și 85% pentru Iliescu. Rezultatele surprinzător de mari au transformat bucuria în penibil.
miercuri, 7 decembrie 2016
Revenirea „frontului”
Între timp, în ziua reluării protestului împotriva comunismului, la fostul minister de externe din piața Victorie avusese loc prima ședință plenară a frontului. Se adusese la cunoștință, cu această ocazie,înființarea unui consiliu provizoriu, adică a unui guvern de tranziție. Președinte fusese desemnat Ion Iliescu.
Conferențiarul Petre Roman avansase fulgerător în postul de prim-ministru. Militaru rămăsese ministrul apărării, iar Stănculescu, care, prin participarea la procesul lui Ceaușescu, optase public pentru front, deveni ministrul economiei. Cu numirea generalului Mihai Chițac ca ministru de interne și a căpitanului Mihai Lupoi ca ministru al turismului „frontul” își adusese surprinzător de mulți militari în guvern, probabil cu intenția de a alunga neliniștea armatei.³ (³ După mai multe divergențe politice cu Roman, Mihai Lupoi fusese destituit din postul lui, în februarie 1990, iar în iulie a cerut azil politic în Elveția, în urma mai multor tentative de asasinat împotriva lui.) Dar în același timp a fost numit și Gelu Voican Voiculescu vice-președinte cu responsabilități în domeniul securității și problemelor militare.
Muncitorului Iosif din partidul democrat i se promisese un loc în viitorul parlament. Pentru a-și demonstra concepțiile democratice, noul președinte adună în jurul său inamici integri ai lui Ceaușescu: invită la festivitatea primei întruniri a frontului salvării pe mai mulți reprezentanți ai studenților. Și Laszlo Tökes, care-și petrecuse zilele revoluției, sub oblăduirea armatei, la Mineu, unde fusese exilat, fusese invitat să participe. Andrei Pleșu, care criticase și el regimul, fusese numit ministrul culturii, iar Mircea Dinescu, se alătură, benevol puterii, convins fiind de bunele intenții ale lui Iliescu.
În timp ce grupul eterogen de comuniști și democrați se pregătea să guverneze această țară împovărată de o dictatură nemiloasă și de răsturnarea ei sîngeroasă, noul conducător promitea că va interzice vechiul partid comunist și că va lăsa securitatea sub comanda armatei. De asemenea asigurase pe toți că soluția „frontului” era doar tranzitorie și nu era încă sigur dacă acesta se va prezenta la viitoarele alegeri, stabilite pentru luna aprilie.⁵ (⁵ Vezi interviul cu Iliescu transmis la ORF - radioteleviziunea austriacă -, în ziua de 26 decembrie 1989.)
Noua Românie, care își cucerise libertatea cu prețul, prea mare, al sîngelui fusese atunci sprijinită cu vorba și cu fapta de întreaga lume, chiar dacă sacrificile umane nu fuseseră - cum afirma frontul - de 64000 de victime, ci de circa o mie.⁶ (⁶ După revoluție, procurorul general Robu comunicase cifrele definitive ale victimelor: 1035 de morți și 2198 de răniți. Vezi „Dimineața” din mai 1990.)
Încă de la 22 decembrie, la cîteva ceasuri de la izbucnirea luptelor, pe aeroportul Otopeni aterizaseră două avioane ale Crucii Roșii Internaționale, care aduseseră șase tone de medicamente. Din cauza luptelor crîncene acestea rămăseseră timp de două zile blocate în clădirea aeroportului.⁷ (⁷ La Otopeni, unități ale armatei se angajaseră într-o bătălie cu elevii-ofițeri de la școala de securitate Băneasa, care fuseseră aduși de acolo, pentru a lupta contra „teroriștilor”. La această tragică angajare fuseseră 30 de morți și mulți răniți, iar aeroportul fusese închis timp de trei zile.)
În schimb, la 23 decembrie, sosiseră la București, pe cale rutieră, 30 de tone de medicamente donate de Crucea Roșie Britanică. Ele fuseseră dirijate la Constanța și Craiova și distribuite acolo.
Din Elveția se aduseseră 27 de tone de îmbrăcăminte, 1700 de pături de lînă, precum și 10 tone de lapte praf și diverse alimente. Austria trimisese spre București o coloană de mașini, precum și cîteva săli de operație complet echipate, iar de la Bonn veniseră două avioane militare cu medicamente. Și Olanda fusese prezentă cu 27 de tone de diferite bunuri.⁸ (⁸ Mai multe guverne occidentale, printre care ale Germaniei și Franței, oferiseră unitățile lor antiteroriste conducerii de la București. Membri ai GSG-9, cunoscuta unitate germană, așteptaseră la frontiera româno-ungară, în timp ce unitatea franceză GIGN staționase la Ruse, la granița cu Bulgaria. O altă subunitate preluase paza ambasadei franceze din strada Biserica Amzei. Personalul ambasadei SUA, însă, fusese evacuat în cea mai mare parte pe 24 decembrie.)
De la Moscova, vecinul prieten, se aduseseră ajutoare medicale, mai întîi cu camioanele, care trecuseră frontiera din Basarabia, apoi, după redeschiderea aeroporturilor, cu avioanele. Prin restabilirea livrărilor de petrol, gaze și energie electrică, marele vecin demonstra strînsa sa solidaritate cu noul regim, care dorea să meargă pe o cale nouă „între capitalism și socialism”.⁹ (⁹ Pînă la începutul lui februarie 1990 uniunea sovietică livrase României 22 de milioane mc produse petroliere și 5,65 miliarde kilowați energie electrică. După informațiile ambasadei sovietice, principala problemă fusese transportul. Un exponent al ambasadei declarase, că uniunea sovietică era pregătită să sprijine nelimitat „frontul”.)
luni, 5 decembrie 2016
Adio comunism?
Noi nu am luptat doar împotriva lui!
La
26 decembrie, doar patru zile după începerea rebeliunii, în clădirea
comitetului central, care acum semăna cu o tabără militară, în jurul
căreia s-ar fi dus lupte grele și îndelungate, fusese înființat partidul
democrat. Unul dintre purtătorii săi de cuvînt era muncitorul Dan
Iosif.
Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.
Pînă
la atingerea acestui țel comitetul central va trebui să rămînă ocupat,
hotărîseră fondatorii partidului democrat. Ca și cînd ar fi vrut să
alunge stafia prin imprecații, grupuri de civili cutreieraseră neîncetat
întunecoasele culoare ale palatului puterii răsturnate, scandînd
neîncetat - „Adio comunism!”Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)
sâmbătă, 3 decembrie 2016
Vînătoarea de terorişti
„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi, muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)