Adio comunism?

Noi nu am luptat doar împotriva lui!

La 26 decembrie, doar patru zile după începerea rebeliunii, în clădirea comitetului central, care acum semăna cu o tabără militară, în jurul căreia s-ar fi dus lupte grele și îndelungate, fusese înființat partidul democrat. Unul dintre purtătorii săi de cuvînt era muncitorul Dan Iosif.
Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.

Pînă la atingerea acestui țel comitetul central va trebui să rămînă ocupat, hotărîseră fondatorii partidului democrat. Ca și cînd ar fi vrut să alunge stafia prin imprecații, grupuri de civili cutreieraseră neîncetat întunecoasele culoare ale palatului puterii răsturnate, scandînd neîncetat - „Adio comunism!”
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)