Troica

În acest timp, fondatorii noului „front”, care reușiseră în timp record să-i înlăture pe toți concurenții lor, dispăruseră din vizorul populației neînduplecate. Așa cum propusese Măgureanu la ședința secretă din cabinetul 226, ei se reîntîlniră în cartierul militar Drumul Taberei, la ministerul apărării. Cartier general al armatei, acesta era ascuns într-un labirint de cazărmi, și adăpostea atît marele stat major al armatei, cît și comandamentele tuturor categoriilor de forțe armate.

Încă din dimineața zilei de 23 decembrie, abilii supraviețuitori ai dictaturii, toți activiști de partid, conducători ai vechii armate și vechii securități, începuseră, în liniște și deplină taină, să-și împartă funcțiile viitoarei puteri.
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)

Război fără fronturi!

Rămîneți în stradă!
În dimineața de 23 decembrie, nori deși de ceață se lăsaseră peste capitală. Către ora șapte, orașul s-a trezit în zgomotul luptei redezlănțuite. Din nou se trăgea din case și pe străzi. Peste centrul orașului pluteau coloanele înalte de fum negru. Iarăși circulau zvonurile cele mai nebune: teroriștii s-ar fi baridicat în locuințele conspirative din blocuri, ar fi otrăvit apa potabilă și altele. Pentru a menține vechiul regim decăzut, ei foloseau orice mijloc.
În podul casei de cultură a studenților din apropierea statiei de metrou „Eroilor”, studentul Laurențiu, care, cu două zile în urmă de-abia scăpase din acțiunea de reprimare a revoluției din piața Universității, stătea de pază. Împreună cu doi colegi, ocupaseră de cu seară clădirea, în jurul căreia izbucniseră deasemeni salve de focuri. De aceea, cei trei colegi trăseseră în noapte, folosind cu schimbul cele două pistoale mitralieră AKM de care dispuneau.
Mai multe stații de metrou fuseseră ocupate în această dimineață de tineri luptători plini de entuziasm. Într-un timp record ei reușiseră să împînzească întregul subteran al metroului cu o rețea de pază, de aprovizionare și sanitară, în timp ce garniturile, ca și cum ar fi fost o alta lume, continuau să circule, rămînînd singurul mijloc de transport în funcțiune pe perioada revoluției. Peroanele murdare ale stațiilor fuseseră transformate în spitale de campanie, dormitoare comune și cantine. Ca legitimații, junii patrioți își prinseseră pe piept bilete cu stampila direcției metroului și patrulau de-a lungul pasajelor. Mai ales în stațiile din centru, la Universitate și la piața Romană, coborîseră gospodinele din jur, aducînd alimente și băuturi pentru tineri. Drept mulțumire, aceștia permiteau multor cetățeni să înnopteze în aceste adăposturi împotriva pericolelor de afară. În schimb, tinerii se odihneau șezînd pe șirurile de scaune de plastic portocalii.
Printre cei care în stațiile cele mai importante controlau, cu gesturi rapide fiecare pasager, se afla și tînărul de 22 de ani Ion Faur. Sosise cu trenul de la Constanța, împreună cu „corpul voluntarilor" care se organizase acolo, pentru a participa la manifestațiile de bucurie prilejuite de răsturnarea dictaturii. După dezlănțuirea luptelor, tînărul Faur, fiul unui căpitan din armată, se decise spontan să lupte și el pentru apărarea revoluției. Cîțiva dintre tinerii cu care sosise în capitală, muriseră încă din ajun în preajma clădirii televiziunii. În acele clipe tulburi, nenumărați tineri se prezentaseră la spitale, la ambulanțe sau la formațiile de luptă. La sediile organizațiilor de partid se distribuiseră arme, iar depozitele gărzilor patriotice fuseseră sparte și armele, printre care și puști de vînătoare, fuseseră luate de entuziaștii voluntari. Mulți se suiseră pe acoperișurile blocurilor, sau în turlele bisericilor. După puțin timp jumătate din oraș se transformase într-un cîmp de luptă. Se aprecia că fiecare al doilea cetățean devenise apărător al revoluției. Din păcate, însă, nu exista o conducere sau o coordonare a inimoșilor luptători.¹ (¹ În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 intrase sub tir chiar și spitalul de urgență din calea Dorobanților, descoperindu-se, după vreo oră, că civilii și militarii trăseseră unii împotriva celorlalți.)

Daniela Popescu se avîntase și ea, în acea dimineață, spre centru, părăsindu-și tristul cartier de blocuri, în care de altfel nu se vedea nici o mișcare. Și ea auzise apelurile necontenite ale televiziunii împresurate, de unde se ceruse populației să-i vină în ajutor, și acum se grăbea să le dea urmare.
În această dimineață cuvîntul de ordine era „Rămîneți în stradă!” și toți îl repetau. Piața Aviatorilor, la circa 500 de metri de televiziune, fusese ocupată de cîteva sute de femei care se îmbulzeau pînă lîngă baricadele armatei, oferindu-le recruților obosiți pîine proaspăt scoasă din cuptor. Altele scandau „Jos teroriștii!” Pe marile bulevarde circulau camioane înțesate cu oameni, în majoritate civili, care se lăsau conduși de la un obiectiv al luptelor la altul, în credința că astfel pot apăra revoluția.
Deoarece se expuneau astfel oricărui ochitor înarmat, și printre aceștia s-au înregistrat numeroase victime.
În timp ce Daniela trecea prin diferite controale, îndreptîndu-se de-a lungul căii Dorobanților, pustie și ea, spre televiziune, gloanțele au început din nou să zboare. Ajunsă la etajul I, Daniela fu distribuită ca ajutor al telefonistelor care aveau sarcina de a primi informațiile de la populație întrucît mulți se adresau televiziunii. Chiar și din provincie veneau vești înspăimîntătoare, de pildă de la Sibiu, unde „teroriștii” ar fi ucis cu sînge rece familii întregi. O altă știre din marginea capitalei, anunța că blindate telechidate ar trage asupra locuințelor oamenilor.
Deși majoritatea acestor informații erau pure invenții, televiziunea transmitea mereu pe ecran numărul ei de telefon, pentru ca publicul să poată rămîne în legătură cu ea. Astfel, o mamă disperată sunase, rugînd să se cînte melodia preferată a fiului ei, care, împușcat, zăcea mort lîngă ea, pe masa din bucătărie. Alți voluntari sosiți din provincie în ajutorul bucureștenilor, o rugau pe Daniela și pe colegele ei să le procure un adăpost pentru noapte, ca să se poată odihni înainte de a porni la luptă împotriva teroriștilor.

Vin „teroriștii”!

O jumătate de oră mai tîrziu, Piața Palatului a fost biciuită de primele gloanțe, dar demonstranții, înfierbîntați de boarea caldă a libertății, inițial nu le dăduseră importanță.
Daniela Popescu, aflată în fața unui bloc cenușiu în care de zeci de ani securitatea avea mai multe apartamente conspirative, se întoarse pur și simplu spre Palatul Regal întrucît dintr-acolo venea un zgomot surprinzător. Asculta cu atenție, la fel de neîncrezătoare ca și ceilalți. Dar nu s-a adăpostit.
După cîteva clipe, focurile deveniră mai dese. Totuși manifestanții continuau să cînte și să-și strige lozincile.
Unii priveau spre palat, unde în aripa dreaptă, cea a muzeului național, se vedeau lumini aprinse. În schimb aripa stîngă, în care se afla consiliul de stat, era cufundată în beznă. Doar din timp în timp se vedea fulgerînd o lumină albastră misterioasă.²²
(²² Semnalele luminoase albastre apar distincte pe o casetă video a unui particular.)
Acolo, în întunericul adînc, oamenii direcției 5 intraseră în plină acțiune. După terminarea ședinței de organizare de la comitetul central, adică pe la orele 19, primiseră ordinul să reia „apărarea aparatului de stat și de partid”. Cîțiva demonstranți încercaseră, în delirul libertății ce-i cuprinsese, să ia cu asalt și Palatul Regal, declanșînd astfel primele împușcături. Ofițerii securiști, care încă din ziua precedentă asigurau paza sediului direcției dar și a centrului de informare și documentare - CID - deschiseră și ei focul. În primele ore nu a fost nimeni rănit în piață, căci gloanțele erau destinate doar avertizării și eventual alungării masei ce nu mai putea fi controlată.
În timp ce clădirea comitetului central, în care se afla elita politică, nu fusese nici un moment obiectivul tragerilor, securiștii continuau să-și împroaște cu furie proiectilele în direcția pieței. Totuși, în jurul orelor 21, fuseseră culcați la pămînt primii civili, probabil de gloanțe ricoșate.
Cam tot atunci, intrară în luptă plini de energie și militarii. Chiar în acea după-amiază, șase TAB-uri, aparținînd grănicerilor, reapăruseră în piață, după ce toată ziua staționaseră pe străzile laterale. Faptul că în acea dimineață armata fraternizase cu poporul, era dat uitării. Majoritatea unităților fuseseră retrase în cazărmi, în cursul dimineții, dar generalul Tiaca, comandantul trupelor de grăniceri, cel care la 20 decembrie se întoarse de la Timișoara, ordonase ca o parte a grănicerilor să rămînă în stare de alarmă. Cînd situația din piață i se păruse imposibil de controlat, dăduse din nou ordinul de deschidere a focului.²³ (²³ Generalul Tiaca ordonase, încă de la 21 decembrie 1989, unutăților sale să intensifice controalele. În noaptea dinspre 23 decembrie 1989 acest devotat al lui Ceaușescu rămăsese la sediul comandamentului trupelor de grăniceri.)
Între timp, în „casa partidului”, șeful statului major Gușă telefona de zor la ministerul apărării, fără să reușească să obțină legătura radio cu TAB-urile din piață, pentru a le ordona încetarea focului. Nimeni nu știa precis cine și asupra cui trăgea.
În piață, cîțiva civili agitați dădeau ordine soldaților, care își îndreptau mitralierele spre Palatul Regal şi îşi goleau încărcătoarele ca scoşi din minţi. Piaţa se luminase de miile de gloanţe trasoare roşii şi albe.
Un civil implora disperat de la balcon, cerînd soldaţilor să oprească tragerile. Dar deodată apărătorii revoluţiei din clădirea comitetului central, care primiseră arme şi pistoale mitralieră AKM, deschiseră şi ei focul. Bătălia se întinse acum şi asupra comitetului central înainte să se fi dat vreun ordin.

Printre numeroșii apărători se afla și inginerul Dan Hazaparul, care primise, prezentînd buletinul de identitate, o armă veche pe care o vîrîse printr-o fereastră îngustă de la primul etaj al clădirii comitetului central luminată ca ziua. Ca și alte duzini de diletanți timorați, trăgea și el, fără să țintească, în întunericul de afară, în care mitralierele TAB-urilor răspunzînd cu răpăitul lor.
După cîteva ceasuri, ofițerii direcției 5, începură să dea foc actelor sortate și documentelor ce nu mai erau necesare. Flăcări roșii-gălbui izbucniră și din sediile securității aflate în jur. Intrat și el în continuare, generalul Gușă chemase alte unități de întărire, al căror foc continuu incendie în curînd și cupola Bibliotecii.
Acum întăririle și mijloacele de luptă soseau din toate părțile. Soldați și recruți fără suficientă instrucție trăgeau de zor, ca și civilii care nu voiau să-și abandoneze libertățile de-abia cucerite, piața devenind o scenă de apocalips. Curînd primii morți rămăseseră întinși pe uriașa întindere de asfalt, luminați de proiectoarele televiziunii și de gloanțele trasoare.
Către orele 23 echipa de televiziune franceză de la „La cinq” se înființase la locul desfășurării acestor incredibile scene pentru a filma lupta. Operatorul Du Tertre se repezi în prima linie, pe cînd reporterul Calderon se adăposti în spatele unui tanc. Acesta, fără vreun avertisment, făcu o manevră bruscă înainte, apoi se dădu încet înapoi. Ziaristul, ascuns în spatele vehiculului, complet surprins de aceste mișcări, fusese aruncat la pămînt la prima deplasare, iar la a doua fu strivit, cu încetul, de șenilele tancului. Strigătele sale nu se auziseră în zgomotul asurzitor al luptei.
A trecut mai mult de o jumătate de oră pînă a observat Du Tertre petele întunecate de sînge care rămăseseră în urma tancului. Cu excepția unor părți zdrobite ale trupului, din Calderon, prietenul său, nu mai rămăsese nimic.
Cam o oră după începutul inexplicabilei declanșări a focului în tot orașul, se răspîndise cu iuțeala fulgerului bănuiala, că teroriști în slujba tiranului arestat încercau să recucerească puterea. În timp ce Ceaușeștii erau deținuți într-o cameră a unei cazărmi din Tîrgoviște, zvonurile din oraș luau dimensiuni apocaliptice. Unul din efectele panicii ce se întindea, fusese blocarea străzilor ce duceau în centru cu camioane și betoniere de mare tonaj, pentru a împiedica accesul trupelor care, chipurile, veneau dinspre Tîrgoviște. Răniți alergau văitîndu-se pe străzi, femei plîngeau și se văicăreau pe la colțuri, copiii trăgeau în noapte. Peste tot se aflau parcate în întuneric, fără nici un scop, canmioane conduse de revoluționari extenuați.
Aproape de miezul nopții luptele se întinseseră și la televiziune. Securitatea dispunea și în cartierul elitist Dorobanți, unde se afla și televiziunea, de nenumărate puncte de sprijin. În diverse vile se montaseră instalații, cu care erau supravegheate ambasadele occidentale cu sedii în acest cartier. Cu ajutorul unor antene foarte înalte erau ascultate convorbirile telefonice ale dusmanilor de clasă. Siguranța acestor locuințe conspirative era asigurată tot de ofițeri ai direcției a 5-a. În schimb, înaltul bloc al televiziunii nu prezenta vreun interes deosebit pentru ei, căci orice țintaș dibaci, ar fi putut reteza dintr-un foc lunga antenă, întrerupînd de îndată emisiunile.²⁴ (²⁴ Clădirea studiourilor televiziunii nu prezentase după terminarea luptelor nici măcar o singură urmă de proiectil. Întrucît ea este acoperită cu mozaic, urmele luptelor ar fi fost ușor de recunoscut. Însă direcția de tragere a fost în exclusivitate dinspre televiziune spre vilele din jur.)
Totuși, și aici armata începu să preia apărarea contra unui presupus atac împotriva televiziunii, întocmind în acest scop un plan amănunțit. Comandantul sectorului fusese numit maiorul Gheorghe Toader, care amplasă mai multe tancuri la porțile instituției.
Apoi asigură și clădirea mică în care se aflau studiourile, iar pe latura dinspre calea Dorobanți mai aduse cîteva TAB-uri. O formație de asalt, se adăposti în spatele zidului mic din fața blocului. Soldaților li se spuse că teroriștii se ascunseseră în vilele din față.
La orice foc de armă trebuia imediat ripostat. În plus, pe timpul nopții, circulația pe străzile din jur fusese interzisă, prin blocarea cu vehicule militare și TAB-uri așezate transversal.
Din dorința isterică de luptă, înăuntru, în instituție, se controla la lumina lanternelor de buzunar orice om. La cea mai mică mișcare mai întîi se trăgea și abia apoi se puneau întrebări. Isteria crescu pînă la paroxism cînd fu difuzată știrea că teroriștii pătrunseseră în culoarele subterane ale televiziunii, de unde pregăteau asaltul. Dar în acea noapte nu veni nici un atac, nici din clădire, nici din vilele de vis-a-vis.
Înainte ca la televiziune să fi izbucnit isteria, Iliescu și însoțitorii săi sosiseră acolo cu TAB-urile. După ce a început să se tragă din piața Palatului, ei fuseserpă în vehiculele armatei și duși la studiourile televiziunii.
La orele 20, Iliescu se adresă din nou populației neliniștite, calificînd luptele drept ultimele zvîrcoliri ale fiarei în agonie, care imediat dă înapoi în fața morții. Continuă apoi, încercînd să tempereze elanul revoluționar, cu avertismentul că sosise timpul încetării stării de euforie. „Autoritățile și reprezentanții poporului trebuie să preia controlul întregii țări”, zise el. După ce încheie cu știrea că peste o jumătate de oră se va da un nou comunicat, Iliescu și ai lui trecură la luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea oricăror concurenți.
Mai întîi, fură îndepărtați studenții, care, la primele contacte de la comitetul central, fuseseră rugați de Iliescu să colaboreze. În timp ce grupul studenților într-o siguranță incertă, recruta aliați pe culoarele televiziunii, Iliescu se retrăsese, după tipicul folosit mai înainte, în studioul 5, unde împreună cu echipa sa restructurară lista întocmită puțin înainte în clădirea cc-ului.
Electricianul Nica, numărul 35 pe acea listă, fusese scos fără nici o explicație ca și cele ale tuturor tinerilor revoluționari. În schimb, apărură pe noua listă generalul Stănculescu și activistul Marțian care, la ordinul partidului, supraveghea programul tv. Pe noua listă apărură și Doina Cornea și Tokes, dizidenți de paradă, precum și fostul ministru de externe, Mănescu. Nici unul dintre ei nu fusese întrebat.²⁵ (²⁵ Prima „listă” a frontului fusese publicată în România liberă din 24 decembrie 1989.)
Imediat după aceea a fost „revizuit” programul fostului funcționar ONU, Dumitru Mazilu. Într-o atmosferă de discuții brutale Silviu Brucan, mentorul spiritual al grupului, a spulberat declarația în 10 puncte a concurentului său, declarație în care se cerea, printre altele, renunțarea imediat la pretenția de reprezentant unic a partidului comunist, precum și democrația pluralistă și separarea puterilor în stat. Nici măcar formula de sfîrșit a textului „Așa să ne ajute Dumnezeu” nu a fost iertată de Brucan.
În locul denumirii „forumul civic național” Brucan a mîzgălit, cu un scris înclinat, „frontul salvării naționale”.²⁶ (²⁶ Interviul cu Mazilu martie 1990, care mai poseda un exemplar al programului său modificat. Și Brucan a confirmat, într-o convorbire, „prelucrarea” programului.)
La orele 23 Iliescu se prezentă din nou în fața camerelor. Cu siguranță în voce, el citi primul comunicat al comitetului provizoriu al „frontului salvării naționale”. Cele zece puncte ale declarației prevedeau, între altele, organizare de alegeri libere în luna aprilie, desființarea privilegiului partidului comunist român de a fi singurul conducător al destinelor țării și înființarea unui sistem pluripartidist. În economie, frontul promitea restructurarea agriculturii și sprijinirea inițiativelor particulare.
În politica externă, mai spunea comunicatul, se va ține seama în primul rînd de bunele relații cu toți vecinii, precum și respectarea tuturor acordurilor internaționale. Înainte de face promisiuni, însă, Iliescu dăduse dispoziții ca frontul să preia întreaga putere în stat și să fie create de îndată consilii locale. Toate ministerele și instituțiile rămîneau în forma lor anterioară și erau puse sub conducerea frontului.
Acest comunicat fusese elaborat seara tîrziu de oamenii lui Iliescu, toți membri de partid în biroul de la etajul 11. Cu toate că în majoritatea problemelor se prevăzuseră și multe detalii privind cursul viitor, asupra odioasei securități se păstrase tăcerea absolută. Pînă și denumirea „frontului” o acceptase Iliescu. Colaboratorul lui Iliescu, Militaru, chiar în acea noapte avusese o convorbire telefonică cu Vlad, șeful securității, care rămăsese la comitetul central.
Pe la două noaptea, acesta se prezentase pentru prima oară în cariera sa, publicului. Cu toate că de-a lungul întregii zile fusese anunțată desființarea acestui temut serviciu, Vlad, prin intermediul unei casete, a declarat, cu perfidie că securitatea își schimbase direcția de acțiune. „Vă vorbește generalul colonel Iulian Vlad, comandantul trupelor securității statului și ale ministerului de interne. În această clipă istorică, toate unitățile ministerului luptă umăr la umăr alături de unitățile armatei române pentru salvarea națiunii noastre.²⁷ (²⁷ Declarația lui Vlad fusese difuzată, atît la radio, cît și la televiziune. Vezi copia emisiunii televiziunii din 23 decembrie 1989.)
Afară însă, acești „salvatori ai națiunii” trăgeau neîncetat asupra civililor nevinovați. Întregul cartier din jurul televiziunii era cufundat în întuneric. Pe aleea din fața clădirii se furișau prin noapte, tineri cu puști. La intervale regulate, generalul Toader, comandantul sectorului, dădea ordin să se răspundă din plin cu foc. Ostașii răcneau: „Teroriștii!” Lupta ținu toată noaptea, înregistrîndu-se și aici primii morți.

Dialoguri de pe front

La lăsarea nopții, aterizau pe aeroportul internațional Otopeni primii ziariști occidentali. Georges Mérillon, cu experiența sa îndelungată în zonele de război și de crize, în calitate de colaborator al agenției franceze de fotoreportaje Gamma, reuși să coboare din avionul liniei Air France și să pătrundă în orașul care de patru zile fusese izolat de lumea exterioară. Structurile vechiului regim erau în plină descompunere. Fotoreporterul trecu de bariera vamală și de cea a controlului pașapoartelor fără nici o dificultate. Îi urmară alte duzini de reporteri cu avioane-charter închiriate, veniți din Londra, Paris, Viena și Belgrad.
Una din echipele de televiziune, sosită în atmosfera de tensiune tipică acestui fel de situații, lucra pentru postul particular francez de televiziune „La cinq”. Patrice du Tertre cameramanul în vîrstă de 43 de ani al acestui post, cu o bogată experiență în relatarea obiectivă a evenimentelor de război, îl convinsese și pe colegul și prietenul său Jean-Louis Calderon, care avea doar 31 de ani, să-l însoțească în această tentantă misiune-fulger. Cei doi tineri mai făcuseră împreună multe asemenea ieșiri aventuroase.
În momentul sosirii lor în capitala României, fostul dictator își pierduse în occident aureola ce și-o construise cu greu de-a lungul deceniilor. Foștii aliați discreți ai lui Ceaușescu salutau acum fuga tiranilor cu un sentiment de ușurare născut din propria lor dorință de autoasanare morală.
Asemeni celor doi francezi, pe mulți ziariști curiozitatea profesională, dacă nu chiar aviditatea, îi împingea în miezul uraganului revoluționar. Locul exact al revoluției, așa cum aflaseră încă de la aeroport Du Tertre și Calderon, era piața Palatului, din centrul Bucureștiului.
Pe această scenă a rebeliunii, unde acum domneau concomitent bucuria și nedumerirea, era așteptată în jurul orelor 18 și echipa lui Ion Iliescu. Acesta, care-și completase între timp grupul cu generalul Gușă și căpitanul Lupoi, arăta vizibil nervos, în timp ce-și croia drumul prin mulțimea compactă. Sosise direct de la întîlnirea secretă de la ministerul apărării, din Drumul Taberei.
După un accident ușor de mașină, în piața Victoriei, în apropiere de televiziune, Iliescu sosise cu destulă întîrziere la ședința cu vîrfurile securității și ale armatei. Acolo, generalii Stănculescu, Chițac, Mortoiu și alți înalți comandanți ai securității așteptau, cu neliniște crescîndă, sosirea căpeteniilor politice ale revoluției. Printre ei se mai afla și inginerul Mihai Montanu, care, după toate probabilitățile, lucra tot pentru securitate. La începutul ședinței secrete domnea un haos total, căci nici un general de armată nu luase în calcul o răsturnare atît de rapidă.
Inițial, apariția lui Iliescu stîrni un val de întrebări, care vădeau neliniștea diferiților comandanți, privind viitorul imediat care-i aștepa. Iliescu repetă apelul său la unitate, spunînd că trebuia creat un organism provizoriu, care să preia puterea și să conducă destinele țării pînă la noi alegeri. Era necesar să se găsească un nume pentru acest organism. Petre Roman propuse denumirea „comitetul salvării naționale”, dar ceilalți tovarăși nu se putură înțelege asupra acestei denumiri. La urmă, Iliescu îl numi pe Gușă, șeful statului major general, ca șef al comandamentului central al revoluției, iar ca adjunct pe generalul Ghiță, comandantul unităților operative ale securității. ¹⁶ ( ¹⁶ Și această întîlnire a fost filmată în cea mai mare parte.)
Cea mai mare parte a grupului se grăbi apoi, tot cu mare întîrziere, apre piața Palatului.
Căpitanul Lupoi, care se alăturase elitei partidului, le deschidea acum drumul prin uriașa mulțime din fața comitetului central, cu gesturi autoritare. Pe parcurs fuseseră verificați de mai multe cordoane de control ale celor care-și spuneau „apărători ai revoluției”. Pînă la urmă, Iliescu, Brucan, Roman, Militaru și Gușă reușiră să ajungă în balcon care pe timpul întreruperii de o oră jumătate a emisiunilor televiziunii, fusese unica tribună a revoluției. Între timp, Iliescu își schimbase și el stilul. Acum saluta cu semnul victoriei. după ce se făcu liniște, se prezentă poporului ca șef al „Comitetului salvării naționale”.
„Securitatea nu mai există, continuă el proclamația sa. Trupele ministerului de interne au fost subordonate armatei.” Dar, jos rumoarea care se făcea auzită era net ostilă. Fostul secretar al comitetului central nu mai insistă și își întrerupse discursul. Luînd cuvîntul, generalul Gușă, ca reprezentant al armatei, reuși să calmeze atmosfera. Veniind din nou în față, Iliescu încercă să cîștige auditoriul de partea sa cu promisiuni concrete. „Dictatorul va fi adus înaintea justiției, zise el. În economie se vor face reforme profunde iar «programul de reconstrucție rurală », la care Ceaușescu voia să forțeze jumătate din țară, va fi imediat oprit. Dar în piață, unde se lăsase întunericul, atmosfera nu se îmbunătățea. Atunci Iliescu încheie, în pofida primirii ostile, cu calmul viitorului om de stat: „Vom trece acum la formarea conducerii provizorii”. După el se prezentă și conferențiarul Roman, care vorbi din nou despre viitorul „front al unității poporului”. Apoi dispărură cu toții, avînd aerul că erau dezorientați. ¹⁷ ( ¹⁷ Din diferite materiale filmate și interviuri cu martori oculari.)
Cu toate că masa celor din piață, conștientă de forța sa, nu se arătase favorabilă grupului de pe balcon, acesta reușise, totuși, să se prezinte la momentul potrivit restului țării. Două mașini ale televiziunii apăruseră în piață scurt timp înaintea sosirii lui Iliescu și compania reluaseră emisiunea în direct din piață.
În timp ce în balcon se succedau alți candidați care rîvneau să obțină simpatia poporului, printre care și Dumitru Mazilu, creatorul „forumului național cetățenesc”, în clădire „cadrele” deja se consultau. Revoluționarii neîncrezători, printre care și Nica Leon, se țineau scai de ei și îl priveau pe Iliescu permanent peste umăr atunci cînd acesta a prezentat o listă cu „persoane care ar putea ocupa posturi de răspundere”. ¹⁸ ( ¹⁸ Interviu cu Leon Nica în martie 1990.)
Pentru a înlătura incomoda supraveghere, micul grup al celor dinainte înțeleși, găsi o stratagemă de scăpare din strînsoare, pretextînd că conducerea provizorie are nevoie de liniște pentru a lucra, Iliescu, Brucan, Roman, Gușă și Militaru se retraseră în camera 226 de la etajul II, unde se încuiară, lăsînd afară ca paznic pe Cazimir Ionescu, un inginer cunoscut pentru afacerile sale notorii pe piața neagră, iar înăuntru pe căpitanul Lupoi. Acum nu mai intra decît cine era admis de cei doi cerberi. Începură să sosească în fața ușii noii puteri în formare, înalți securiști și alți bonzi ai fostului regim. Unul din ei era Gheorghe Ardeleanu, șeful USLA - unitățile speciale de luptă antiteroristă - care, cu mult fler, își pusese unitatea antiteroristă de 1600 de oameni la dispoziția lui Iliescu. Dar acum era vădit tulburat. Intrînd în cabinet, el îi șopti la ureche lui Gușă:
„Vom rezolva treaba așa cum s-a discutat cu Victor (probabil generalul Stănculescu)”. ¹⁹ ( ¹⁹ Vezi stenograma convorbirii, publicată în România liberă din 10 și 11 mai 1990. Aceste secvențe filmate au fost difuzate de postul TF3.)
Dar deodată se observă prezența în cameră a conferențiarului și colonelului securist Măgureanu. „Fața-de-șoarece” venise încă din primele ore ale după-amiezii în clădire, dar se ținuse tot timpul discret în rîndul din spate. Și pe timpul filmării pentru televiziune, rămăsese în spatele camerei de luat vederi neapărînd în cadru. ²⁰ ( ²⁰ Pe lîngă Măgureanu mai fusese prezent toată după-amiaza la comitetul central și procurorul general Nicolae Popovici, care, însă, a dispărut după revoluție.)
Iliescu se așezase acum cu spatele la o uriașă hartă în relief a României. Se vedea clar că el devenise șeful. Ceru legătura telefonică cu „tovarășul” Stănculescu la ministerul apărării. Apoi grupul continuă să încerce să salveze ce mai era de salvat.
Pe cînd Iliescu, cu un aer preocupat, studia lista nefinalizată propusă a demnitarilor, care fusese alcătuită afară, din spatele camerei de televiziune se auzise o primă dispoziție a invizibilului - pentru telespectatori - Măgureanu: „Domnule Iliescu, salvare națională nu sună bine. Amintește mai degrabă a lovitură de stat. Mai bine ar fi democrație națională”.
Discuția fu continuată de Roman, care propusese, la rîndul lui „frontul unității naționale”. Calmul Brucan, așezat în fața lui și puțin deoparte, îl contrazise. Fostul jurist stătuse luni de zile cu domiciliul forțat și nu-i cunoștea nici pe Roman, nici pe ceilalți de acolo. „Nu e bine”, obiectă el. Dar afară se ridicau voci, care cereau să se dea publicității odată un comunicat.
Se amestecă atunci în vorbă și Militaru: „Să rămînem la frontul salvării naționale, fu propunerea lui, spusă apăsat.” Nimeni nu reacționase însă. Generalul continuă: „Frontul salvării naționale există de șase luni”. Dar iarăși nimeni nu încuviință. Propunerea lui nu venise desigur, din senin, căci cu puțin înainte, șiretul general discutase pe culoarele comitetului central cu mai mulți înalți securiști, și în schimbul sprijinirii serviciilor de securitate i se oferise „frontul”, Militaru fiind imediat de acord.²¹ (²¹ Este surprinzător că Militaru se întîlnise cu Iliescu exact cu șase luni înainte în parcul Herăstrău, informîndu-l pe directorul editurii tehnice, după spusele unui securist anonim, despre constituirea „frontului”.)
Totuși Iliescu, căruia i se acorda acum autoritatea unui șef, nu fusese convins de denumirea „frontului salvării naționale”. El hotărî că asupra numelui se va mai discuta. Fără nici o jenă declară apoi, că luase legătura cu cei de la ambasada sovietică și că îi lămurise „cine sîntem și ce vrem”. Măgureanu puse capăt acestor discuții neproductive, spunînd că este urgent ca tot grupul să se deplaseze în Drumul Taberei, la minister. „Totuși, zise el, este bine ca domnul Iliescu să vorbească mai înainte poporului adunat afară”.

Terminalul fricii

Colonelul Vasile Măluțan își îndeplinise misiunea de evacuare a Ceaușeștilor de pe acoperișul comitetului central, achitîndu-se de sarcină după două ceasuri bune. În timp ce la centrala partidului tînăra revoluție și vechea secu' începuseră să guverneze una împotriva celeilalte, Măluțan își descărca periculoasa „marfă” la aeroportul militar Titu. Apoi, pilotul-șef al conducătorului se întoarse la baza Otopeni, în timp ce perechea complet descumpănită era arestată.
Etapele acestui zbor rătăcitor fuseseră complexe. După decolare, dictatorul, rupt de realitate, ordonase pilotului să-l ducă la Otopeni, unde staționa în vremuri de normalitate „flota aeriană 50”, adică mai multe elicoptere și două avioane Boeing 707, în permanentă alertă la dispoziția „tovarășului”. Printr-o întîmplare, la 22 decembrie unul din avioane se afla în revizie generală la atelierele Lufthansa de la Hamburg-Fühlsbüttel. Al doilea, cu care Ceaușescu se întoarse din Iran, era blocat de cîteva vehicule, care fuseseră plasate în jurul lui.
Cu aceasta, calea retragerii strategice în străinătate fusese închisă.
Dîndu-și seama de situație, tiranul ordonă continuarea zborului pînă la Snagov, la reședința sa de vară. Ajuns acolo, dădu febril mai multe telefoane. Elena, din ce în ce mai neliniștită, îl împingea să-și continue zborul, ceea ce avu ca urmare, că Delfinul 230 fu din nou pregătit de zbor. Dar aici drumurile însoțitorilor și ale perechii conducătoare se despărțiră: credincioșii Bobu și Mănescu preferară să rămînă la Snagov, unde fură arestați nici treizeci de minute mai tîrziu. Cele două gărzi personale îi însoțiră mai departe pe Ceaușești. Elicopterul nu ieșise nici un moment din raza controlului aerian, menținîndu-se în zona de nord-vest a capitalei, aflată sub supravegherea comandamentului de la aeroportul Otopeni. Chiar și mai tîrziu, în momentul arestării, cei doi Ceaușești fuseseră mereu amăgiți cu argumentul că erau apărați de urmăritorii lor. Conduși cu o mașină de la Titu pînă la o cazarmă de lîngă Tîrgoviște, securiștii și militarii care fuseseră delegați cu paza lor li se adresau cu cuvinte liniștitoare, spunînd că trebuia să aștepte normalizarea situației.
Scurta și absurda odisee se terminase la nici cinci ore după plecarea din centrul Bucureștiului. La comitetul central se primi telegrama confirmînd executarea misiunii, cu textul: „Tovarășul și tovarășa Ceaușescu au fost arestați la Tîrgoviște.”¹⁵ (¹⁵ Vezi colecția ziarului Tineretul liber din 30 martie–10 aprilie 1990.)

Personajele acțíunii

- Brucan Silviu, stalinist vechi și fost redactor-șef al ziarului partidului comunist scânteia. Capul politic al complotului.
- Ceaușescu Elena, la urmă ajunsă primviceprim-ministru și femeia cu cea mai mare putere din România. 
- Ceaușescu Nicolae, din 1965 șeful statului și al partidului comunist, la 25 decembrie 1989 executat împreună cu soția sa Elena, după un proces-fulger.
- David Aurel, membru al direcției 5 și gardă devotată lui Ceaușescu.
- Gușe Ștefan, până la 22 decembrie 1989 șeful marelui stat major al României, scos din funcție după revoluție.
- Iliescu Ion, bonz al partidului comunist, repudiat de Ceaușescu și comunist reformist, care din 1987 a lucrat pentru răsturnarea acestuia.
- Măgureanu Virgil, membru al securității din 1972, cunoscut apropiat al lui Ion Iliescu și șef al serviciului român de informații de la 21 martie 1990.
- Militaru Nicolae, general implicat atât în ratata „lovitură de stat a generalilor”, cât și în complotul din decembrie 1989. Temporar ministru al apărării. Considerat ca omul Moscovei la București.
- Nica Leon, electrician rebel din București. A luptat pentru revoluție și democrație, dar a fost înlăturat din „front”.
- Oprea Sorin, muncitor din Timișoara care s-a pus în fruntea rebeliunii, dar ulterior a dispărut.
- Popescu Daniela, informatoare de lungă durată a securității, care a luat totuși parte la revoltă.
- Roman Petre, membru al aristocrației roșii și co-complotist împreună cu Iliescu, prim-ministru după revoluție.
- Stănculescu Victor, prim-locțiitor al ministrului apărării sub Ceaușescu și implicat în acțiunea răsturnării acestuia.
- Laszlo Tokes, pastor reformat la Timișoara, considerat scânteia declanșării revoltei, fiind folosit de securitate pentru a pune în mișcare insurecția populară.
- Vlad Iulian, puternicul șef al securității care s-a alăturat acțiunii răsturnării dictatorului, terminând în dizgrației. A fost adus în fața instanței de judecată în septembrie 1990.

Complotul securității. Revoluția trădată din România

În istoria recentă a Europei nu s-au mai pomenit atîția oameni trădați ca în decembrie 1989. Mai înainte și mai presus de toate, a fost trădat poporul român, care a trebuit să plătească revoluția sa trădată cu sacrificiul sîngelui a (oficial) 1033 de morți și a mii de răniți. Au mai fost trădați apoi cei de bună-credință din vest, care, în atmosfera festivă din preajma crăciunului, au jubilat la vestea fulgerătoarei căderi a penultimei dictaturi din răsăritul continentului și au sprijinit-o cu tone de ajutoare; erau aceiași care pînă atunci susținuseră, decenii de-a rîndul, cursul anti-moscovit al conducătorului, confundîndu-l, în mod consecvent, cu drumul spre democrație. A fost, în sfîrșit, trădată presa mondială, care s-a lăsat dirijată și exploatată ca un copil nepriceput.
Personal mă consider o parte a acestei categorii.
Tîrziu, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, zburam, alarmați, cu o echipă a televiziunii austriece la București. Cu cinci ore mai înainte, Nicolae Ceaușescu fugise de pe acoperișul clădirii comitetului central. După Praga și Berlin, iată că se trezise și Bucureștiul! De la 18 decembrie, agențiile internaționale anunțau că Timișoara, cel dintîi oraș liber din România, s-ar fi ridicat, plătindu-și revolta cu mii de morți. Puțin mai tîrziu se raportase detaliat despre „teroriști” care încercau să-l libereze pe conducătorul capturat. Nenumărați fanatici bine instruiți ar fi intrat în acțiune – așa eram informați la 26 decembrie, cînd cumplita bătălie de mult se terminase – mai ales de către reprezentanții noului „front al salvării naționale”. Lipsit de orice scrupule, dictatorul ar fi avut pe conștiință peste 60000 de oameni, se jeluia procurorul Dan Voinea, în timpul senzaționalului proces televizat împotriva cuplului Ceaușescu.
Nimic din toate acestea nu era adevărat. Nu au existat 60000 de victime! Nici măcar un singur „terorist arab” nu luptase pentru revenirea despotului! Dar chiar și fuga dictatorului fusese o parte a spectacolului revoluționar, înscenat cu măiestrie!
Cu mult înaintea izbucnirii tulburărilor, sinistra „secu” începuse deja să lucreze la planurile viitoarei răsturnări. Ion Iliescu, un ambițios și unul dintre cei debarcați de la putere, dar avînd mai ales bune legături cu armata, fost „om politic de viitor” și un timp chiar urmașul desemnat al lui Ceaușescu, se prezenta ca un candidat ideal pentru viitoarea conducere.
De după cortină, Moscova înrîurea și ea lucrurile discret.
Dar complotiștii de la București nu conspiraseră în numele libertății și împotriva tiraniei! Dimpotrivă, domnii Iliescu, Măgureanu și compania s-au pus în mișcare doar pentru a menține puterea nomenclaturii. Dictatorul devenise de nesuportat, deci trebuia să dispară, nu însă și dictatura. Acest proiect al comuniștilor a reușit pe deplin, dar a trebuit plătit cu un preț dureros, suportat de poporul chemat la revoltă.
Această realitate nu a putut fi clintită de promisiunile lipsite de conținut ale „frontului”. Laurii preliminari pe care vestul i-a decernat pseudo-democratului Iliescu, s-au risipit definitiv în iunie 1990! Trei săptămîni după succesul său în alegeri zîmbărețul președinte consimțea, în urma unor amenințări virulente, ca opoziția democratică să fie ciomăgită fără milă.
Desigur că mass-mediile internaționale au fost și ele co-actori involuntari ai tragediei românești din decembrie.
Mai ales televiziunile au mințit și au înșelat – deși neintenționat.
Eu personal nu mă exclud de la această învinuire.
Securitatea, însă a condus revoluția cu rafinament, dar și în mod diletant, autoritar și arogant. De-abia în timpul cercetărilor necesare scrierii acestei cărți mi-a devenit și mie limpede gama largă a tehnicii de lucru folosită de „serviciul de siguranță”, care mergea de la minciuna sfruntată la amenințarea deschisă. ...