Revoluţie 1989 - Înregistrări între Securitate, M.A.P.N. şi armata loială lui Ceauşescu

Comunismul (1918-1989) p. 3

Comunismul (1918-1989) p. 2

Comunismul (1918-1989) p. 1

Revolte şi renaştere, 1960-1970

Văzuţi din perspectiva înţelegerii ulterioare a situaţiei, anii '60 au fost un deceniu foarte frămîntat, şi nu numai pentru puterile coloniale aflate în luptă. Deceniul a început cu mult optimism, mai ales în Statele Unite şi în Europa de Vest, dar în anii '60 multe părţi ale lumii au cunoscut războaie, nesiguranţă, asuprire, revoluţii şi tulburări sociale. Aceştia au fost anii cînd a avut loc partea cea mai dură a Războiului din Vietnam, un conflict care urma să producă neînţelegeri mult în afara graniţelor Statelor Unite şi ale Asiei de Sud-Est. 

Anii '60 au fost o perioadă de tranziţie, un deceniu ce a marcat sfîrşitul vechilor imperii coloniale, care au dispărut în mare parte pînă în 1965. Dar, într-o măsură egală, ei au însemnat începutul Războiului Rece, între puterile vestice şi blocul comunist, în special între Statele Unite şi Rusia sovietică. Războiul Rece a devenit deseori neplăcut de fierbinte pentru cei care serveau pe nenumăratele cîmpuri de luptă de mici dimensiuni unde intrau în conflict aceste două ideologii opuse. Războiul Rece şi diferenţele care îl alimentau au servit deseori „terorismul urban” - o altă trăsătură caracteristică a anilor '60. A fost un deceniu în care mai multe forţe de „gherilă urbană” au făcut primii paşi în desfăşurarea revoltelor studenţeşti sau în violenţa stradală, spijinind revendicări care nu erau ale lor, lovind împotriva oricărei forme de autoritate, în numele unei presupuse dreptăţi mai cuprinzătoare. De asemenea, anii '60 au marcat eşecul în găsirea unei soluţii a conflictului arabo-israelian, care a continuat, iar cei care spijineau una sau cealaltă dintre părţile din această dispută au luat în curînd armele în mîini sau au trecut la terorism. 
În Africa Centrală au avut loc mai multe confruntări sîngeroase, evenimentul care a deschis deceniul fiind criza din Congo-ul belgian, din 1960. Aceasta a început în ziua în care statul Congo şi-a obţinut independenţa faţă de Belgia, în clipa în care miliţia congoleză, „Force Publique” s-a ridicat şi a pornit atacul împotriva populaţiei albe. În multe oraşe congoleze au avut loc masacre şi violuri în masă, precum şi alte incidente îngozitoare, inclusiv o întoarcere la canibalism, cînd băştinaşii africani s-au răzbunat pe foştii lor conducători colonişti, care nu făcuseră nici o încercare de a-i pregăti pe congolezi pentru responsabilităţile independenţei.

După cîteva zile de revolte şi crime, Belgia şi-a trimis Regimentul de Para-Commando la Leopoldvillé şi belgienii au recuperat fosta lor colonie, pînă cînd situaţia a fost readusă cît de cît sub control. Regimentul de Para-Commando belgian, provenit din soldaţi belgieni din Grupul nr. 10 Commando (Inter-Aliat) şi din SAS - purtînd încă emblema pumnalului cu aripi al SAS-ului şi deviza ,,Îndrăzneţii înving" - era o forţă foarte bine instruită, formată din soldaţi de carieră, care au adus rapid pacea în Leopoldvillé deşi nu şi în zona rurală înconjurătoare.

Poliția politică și lucrările de la canalul Dunăre-Marea Neagră

În momentul acaparării puterii de către comuniști, ideea de a valorifica potențialul economic al Dunării, în partea ei românească, de a rentabiliza transporturile și de a dinamiza comerțul pe apă nu era nouă. Inițiative privind construcția unui canal navigabil între Cernavodă și litoralul Mării Negre, avînd rațiuni pur economice, au existat încă din secolul al XIX-lea, cînd ingineri români, printre ei aflîndu-se și Ion Ionescu de la Brad, concepuseră un astfel de proiect ce atrăsese atenția comisiei Dunării și a marilor puteri, la puțin timp după războiul din 1877. Guvernele românești ce s-au succedat, l-au amînat mereu, calculele arătînd că un obiectiv de o asemenea amploare ar fi epuizat resursele țării. Ideea a revenit în actualitate în toamna anului 1940, atunci cînd generalul Ion Antonescu căuta o soluție pentru a evita paralizarea traficului fluvial prin ocuparea gurilor Dunării de către armata sovietică. Proiectul urma a fi realizat conform estimărilor în cinci ani, în condițiile în care românii urmau să beneficieze de un sprijin financiar substanțial din partea Germaniei. În cele din urmă proiectul a căzut din cauza declanșării campaniei pe frontul de est, ce a trezit speranța că pericolul sovietic poate fi îndepărtat. Ținînd cont de situația deosebit de dificilă a economiei României în anii de după cel de-al doilea război mondial, de seceta  din anii 1946-1947, precum și de imensele despăgubiri de război impuse de uniunea sovietică, se naște întrebarea firească cum într-un asemenea context conducerea comunistă de la București declanșează un astfel de proiect grandios.Potrivit declarațiilor inginerului Paul Sfetcu, fost șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, în cadrul unei vizite efectuate de liderul român în 1948 la Moscova, în scopul stabilirii unei colaborări economice cu sovieticii, a avut loc o întrevedere cu Stalin, ce a „sugerat” realizarea canalului. Conform sursei amintite, Dej ar fi afirmat: „Am rămas înmărmurit și totodată înspăimîntat de perspectiva ca în loc de dezvoltarea industriei - obiectiv cu care ne dusesem la Moscova - să ne alegem cu o gaură în pămînt. Decizia părții române de a începe lucrările poate fi ușor înțeleasă prin natura relațiilor existente între Gheorghiu-Dej și conducerea moscovită, mai greu de sesizat fiind motivul care i-a determinat pe sovietici să impună construcția canalului. 

Mai multe ipoteze au fost luate în calcul, de la realizarea unui obiectiv strategic important pentru URSS și anume, posibilitatea de a transporta ieftin, pe cale maritimă și fluvială, a minereurilor de fier destinate țărilor din bazinul dunărean, care cu timpul ar fi devenit dependente industrial, prin obținerea de materii prime, pînă la cele conform cărora ar fi urmat să fie folosit în eventualitatea unui conflict cu Iugoslavia lui Tito pentru a trimite nave pe Dunăre. Potrivit mărturiei inginerului Paul Sfetcu, Dej s-ar fi frămîntat mult timp pentru a afla motivele urmărite de Stalin atunci cînd a impus construirea canalului, iar un moment dat ar fi afirmat „M-am temut că hotărîrea ne-a fost impusă din considerente așa-zis strategice, dar pînă la urmă nu i-am putut vedea o asemenea justificare. După un timp am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva și sînt aproape sigur că, dacă ar mai fi trăit și canalul ar fi fost dat în exploatare ar fi cerut României să renunțe «de bună voie şi nesilită de nimeni» la stăpînirea gurilor Dunării, inclusiv Delta, pe motiv că avem ieşire la mare pe canalul pe care l-am construit”.

Anul 1971, 19.02.1971, NOTĂ SINTEZĂ, privind cazul fugarului Gavrilă, se constituie un comandament compus din: gen. mr. Borsan Dumitru, col. Florea Eremia, lt. col. Slăniceanu Nicolae, din ministerul securității statului, direcția I. Insepectoratul județean Brașov: gen. Bolintineanu I., mr. Faur Ioan și cpt. Grecu Mihail, inspectoratul Sibiu: col. Gherghely Francisc, mr. Socaci Ion