Poliția politică și lucrările de la canalul Dunăre-Marea Neagră

În momentul acaparării puterii de către comuniști, ideea de a valorifica potențialul economic al Dunării, în partea ei românească, de a rentabiliza transporturile și de a dinamiza comerțul pe apă nu era nouă. Inițiative privind construcția unui canal navigabil între Cernavodă și litoralul Mării Negre, avînd rațiuni pur economice, au existat încă din secolul al XIX-lea, cînd ingineri români, printre ei aflîndu-se și Ion Ionescu de la Brad, concepuseră un astfel de proiect ce atrăsese atenția comisiei Dunării și a marilor puteri, la puțin timp după războiul din 1877. Guvernele românești ce s-au succedat, l-au amînat mereu, calculele arătînd că un obiectiv de o asemenea amploare ar fi epuizat resursele țării. Ideea a revenit în actualitate în toamna anului 1940, atunci cînd generalul Ion Antonescu căuta o soluție pentru a evita paralizarea traficului fluvial prin ocuparea gurilor Dunării de către armata sovietică. Proiectul urma a fi realizat conform estimărilor în cinci ani, în condițiile în care românii urmau să beneficieze de un sprijin financiar substanțial din partea Germaniei. În cele din urmă proiectul a căzut din cauza declanșării campaniei pe frontul de est, ce a trezit speranța că pericolul sovietic poate fi îndepărtat. Ținînd cont de situația deosebit de dificilă a economiei României în anii de după cel de-al doilea război mondial, de seceta  din anii 1946-1947, precum și de imensele despăgubiri de război impuse de uniunea sovietică, se naște întrebarea firească cum într-un asemenea context conducerea comunistă de la București declanșează un astfel de proiect grandios.Potrivit declarațiilor inginerului Paul Sfetcu, fost șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, în cadrul unei vizite efectuate de liderul român în 1948 la Moscova, în scopul stabilirii unei colaborări economice cu sovieticii, a avut loc o întrevedere cu Stalin, ce a „sugerat” realizarea canalului. Conform sursei amintite, Dej ar fi afirmat: „Am rămas înmărmurit și totodată înspăimîntat de perspectiva ca în loc de dezvoltarea industriei - obiectiv cu care ne dusesem la Moscova - să ne alegem cu o gaură în pămînt. Decizia părții române de a începe lucrările poate fi ușor înțeleasă prin natura relațiilor existente între Gheorghiu-Dej și conducerea moscovită, mai greu de sesizat fiind motivul care i-a determinat pe sovietici să impună construcția canalului. 

Mai multe ipoteze au fost luate în calcul, de la realizarea unui obiectiv strategic important pentru URSS și anume, posibilitatea de a transporta ieftin, pe cale maritimă și fluvială, a minereurilor de fier destinate țărilor din bazinul dunărean, care cu timpul ar fi devenit dependente industrial, prin obținerea de materii prime, pînă la cele conform cărora ar fi urmat să fie folosit în eventualitatea unui conflict cu Iugoslavia lui Tito pentru a trimite nave pe Dunăre. Potrivit mărturiei inginerului Paul Sfetcu, Dej s-ar fi frămîntat mult timp pentru a afla motivele urmărite de Stalin atunci cînd a impus construirea canalului, iar un moment dat ar fi afirmat „M-am temut că hotărîrea ne-a fost impusă din considerente așa-zis strategice, dar pînă la urmă nu i-am putut vedea o asemenea justificare. După un timp am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva și sînt aproape sigur că, dacă ar mai fi trăit și canalul ar fi fost dat în exploatare ar fi cerut României să renunțe «de bună voie şi nesilită de nimeni» la stăpînirea gurilor Dunării, inclusiv Delta, pe motiv că avem ieşire la mare pe canalul pe care l-am construit”.