Crește disperarea

Crăciunul bucureștenilor
Pe măsură ce se prelungea curioasa bătălie, creștea și îndrăzneala populației. Pe bulevardul 1848 patrulau, la fiecare 50 de metri, oameni înarmați, care opreau și percheziționau pe toți trecătorii. La intrările în stațiile de metrou, tineri agresivi îi controlau pe pasageri, la orice gest de protest din partea acestora, începeau să zbiere la ei. Cum majoritatea revoluționarilor de-abia se mai țineau pe picioare după 36 de ore de luptă, și singurul mijloc de a rămîne treji erau cafeau și pastilele, teama se transformă în pură isterie și disperare.
În piața Universității se puseseră cruci de lemn, împodobite cu cîteva flori care începuseră să se veștejească și se aprinseseră lumînări. Erau singurele amintiri ale revoltei tinerilor din ultima noapte a domniei lui Ceaușescu. Se adunaseră acolo cetățeni înlăcrimați, strigînd și blestemînd: „Bestia trebuie ucisă!”
Ura împotriva tiranului și a teroriștilor săi sporea, ceas după ceas, tot mai profund în inimile și mințile oaamenilor. Nu numai Bucureștiul și România, ci chiar o jumătate a globului erau convinși în acel moment, că Ceaușescu încerca, cu ajutorul unui plan diabolic, să se salveze în ultima clipă, sau măcar să ia cu el în mormânt pe cît mai mulți dintre concetățenii săi.¹ (¹ În cursul mai multor interviuri, fostul șef al DIE, Ion Pacepa, povestea despre un oarecare plan Z-Z, a cărui elaborare o dispusese Ceaușescu pentru cazuri de forță majoră. Alte surse afirmă că nenumărați orfani ar fi fost instruiți pentru a deveni teroriști, iar un diplomat polonez relata că teroriștii se mai numeau și „fii de șoim”. Nici unul din aceste zvonuri nu rezistă unei verificări mai serioase. Vezi și ziarul International Herald Tribune Geneva din 23/24/25 decembrie 1989.)
În acest timp, formații de civili căutau, în vecinătatea pieții, pretinsele comandouri arabe și trăgătorii de elită ai teroriștilor, că aceștia trăgeau, de pe acoperișurile clădirilor din centru, în toate țintele mișcătoare. Dar adesea neexperimentații luptători nimereau chiar în linia de foc a propriilor camarazi. Nenumărați oameni muriseră în acele zile de gloanțele rătăcite sau ricoșate din armele neinstruiților și nechibzuiților purtători ai acestora... De restul morților era răspunzătoare armata, dezbinată și părăsită, comandată de un ministru fără experiență, Militaru.
La clădirea cc-ului, unde generalul Codrescu, împreună cu patru ofițeri superiori, conducea apărarea sectorului, orice boare de vînt declanșa salve de focuri. Comandamentul central din clădire, instalat în cabinetul 226, semăna cu loc de joacă dar nu pentru copii, ci pentru oameni mari, înțesată cu încărcătoare goale, și sticle de țuică pe jumătate deșertate. Din cînd în cînd, ostașii trăgeau salve, chiar și fără vreun ordin, în clădirile din față, inclusiv în clădirea palatului regal. Alături de ei, gărzile patriotice făceau același lucru cu efect similar.
Pe când cam peste tot se trăgea fără nici o noimă, la institutul medico-legal din Vitan-Bîrzești cîteva sute de morți erau depuși în sicrie de scîndură. În sala întunecoasă, grupuri de oameni dezorientați își căutau rudele și prietenii dispăruți, în timp ce, afară, alte zeci mureau nevinovați.² (² În mod normal, morții erau aduși la institutul medico-legal. Cei decedați în spitale, însă rămîneau la morgă. Nu a existat nici o listă centralizată a victimelor.)
Faptul că nu comandouri bine instruite sau puteri străine mențineau poporul sub teroare, se putea demonstra cel mai bine în spitalele supraaglomerate. În sala de autopsii a spitalului de urgență, mulțimea cadavrelor obligase personalul sanitar să le depună prin colțuri, așa însîngerate cum erau. Leșuri de soldați și de copii stăteau aruncate claie peste grămadă. Un mort în vîrstă de vreo 20 de ani mai strîngea încă mîna unui alt tînăr, poate prieten de-al său. Fusese lovit de un glonț în mijlocul frunții. Noi grav răniți erau aduși în continuare, cu răni groaznice la picioare, brațe sau umeri, din care se putea deduce îndemînarea trăgătorilor. Toate plăgile proveneau de la pistoale automate AKM, calibru 7,62 mm, care fuseseră distribuite civililor sau care făceau parte din dotarea armatei.
La spitalul Colțea majoritatea răniților decedau chiar pe masa de operație. Profesorul Constantinescu stătuse ore întregi la masa de operație, dar după două zile secția de chirurgie își terminase atît pansamentele, cît și rezervele de antibiotice.
Totuși, profesorul rămăsese mai departe la postul său pînă la epuizarea totală. Doar la cîteva ore o dată se odihnise cîteva clipe pe un scaun dărăpănat din secție, pentru a-și continua apoi munca în sala de operații. Aici îl ajutaseră cîțiva studenți mediciniști, ca asistenți fără plată.
Speranța unei noi ere de democrație și libertate îi ținea pe toți treji, fie asistenți, controlori sau luptători. În ajunul crăciunului, însă, latura emoțională a bizarei bătălii s-a amplificat. Pe cînd afară se trăgea neîncetat, Constantinescu, ortodox habotnic, își adună elevii în sala de mese neluminată. Acolo, în jurul unui mic brad, modest împodobit, grupul asistenților profesorului intonară pentru prima oară în viața lor, din străfundul pieptului O brad frumos și Noapte sfîntă, și plînseră.