Vînătoarea de teroriști

„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi, muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)