La mijlocul lunii iunie 1990 sosiseră pentru a treia oară în capitală mii de mineri. De data aceasta, ei au terorizat toți locuitorii capitalei, de la opoziția politică și pînă la ultimul trecător nevinovat. Piața Universității, locul simbolic al atîtor proteste anticomuniste, fusese realmente ocupat de hoarde gălăcioase. Cine îndrăznea să se apropie de acești muncitori înarmați cu bîte era bătut pînă la sînge. „Acum strigă ‹‹trăiască Iliescu›› urlau acești oameni cu fețele înnegrite la victimele lor căzute la pămînt și abia putîndu-se mișca”. În timp ce armata și poliția, fosta miliție, nu interveneau nicăieri, aceste comandouri controlau chiar și buletinele și ridicau bariere pe străzi. Cele mai multe victime ale terorii de pe străzi erau arestate fără multă vorbă de proletarii dezlănțuiți. Pe străzile laterale așteptau dubele trupelor de securitate care preluau într-o liniște deplină siluetele snopite în bătaie. După sosirea minerilor, în dimineața zilei de 14 iunie, la orele 5, în București, aceștia luaseră cu asalt mai întîi facultatea de arhitectură, unde luaseră la bătaie zeci de studenți, printre care se afla și șeful „ligii studenților”, Marian Munteanu, iar cu fetele se purtaseră indecent. Mobilierul din ateliere fusese făcut țăndări.
Alte comandouri atacaseră sediile partidelor de opoziție, unde au distrus totul, de la mașini de scris la telefoane. Un alt grup a ocupat redacția ziarului „România liberă”, o publicație antiguvernamentală, pentru a-i împiedica apariția. Redactorul-șef Uncu și colegul său, Creangă, ambii opozanți ai lui Ceaușescu, au fost nevoiți să se ascundă în subsol pentru a fi în siguranță.
A fost de asemenea „căutat” electricianul Nica, acesta abia putînd să se ascundă. După arestarea sa din timpul revoluției și după ce fusese imediat pus în libertate, Nica înființase partidul liber democrat. Ca membru al parlamentului provizoriu îl atacase deschis în mod repetat pe Iliescu și acesta nu-l iertase.⁶ (⁶ Nica Leon, care pînă la alegeri fusese deputat în „consiliul provizoriu de uniune națională”, la sfîrșitul lui iunie a fost acuzat, împreună cu liderul studenților, Marian Munteanu, că ar fi fost organizatorii „puciului extremei drepte”.) Teroarea celor două zile fusese condusă și plătită din nou de „frontul salvării naționale”. Deja atotputernicul partid angajase chiar numeroși „adepți” ai săi ca ghizi ai bătăușilor din provincie care nu cunoșteau locurile. Printre ei se afla și profesoara Daniela Popescu.
Tînăra se înscrisese, după zilele revoluției, - în care avusese o activitate atît de rodnică - în frontul salvării naționale, la insistențele mamei ei. Puterea îi asigurase un post la unul din ziarele locale pe care le preluase tot de la partidul comunist. De aceea cu greu ar fi putut refuza cînd a primit „ordinul de luptă”. Două zile și două nopți le stătuse la dispoziție celor aproape 80 de mineri, conducîndu-i la adresele adversarilor lui Iliescu. „Frontul” se îngijise de cheltuieli, de cazarea în uriașul palat din piața Scînteii inclusiv de asigurarea cu băuturi tari.
În după-amiaza zilei de 15 iunie președintele Iliescu, care justificase strigătul de ajutor printr-o posibilă amenințare a unui „periculos puci al extremei drepte”, s-a prezentat celor care îl ajutaseră. Le-a mulțumit în mod solemn pentru implicarea lor totală. Apoi comandourile au fost trimise înapoi la Tîrgu-Jiu pe cheltuiala statului.
Că reformistul comunist și preșdintele desemnat chiar înainte de a fi instalat în funcție nu voia să respecte regulile jocului democratic și că voia să-și consolideze puterea printr-un truc rafinat a fost evident pentru populație cu două zile inainte. În timpul evacuării brutale a pieții Universității, unde săptămîni la rînd tînăra opoziție manifestase, într-o tabără de corturi împotriva guvernului, poliția bătuse și făcuse arestări fără vreun avertisment prealabil.
În dimineața ce urmă acestei manifestări a terorii perfecte, cîteva grupuri neînsemante de demonstranți protestaseră în centrul capitalei. Din nou dispăruseră forțele de ordine, lăsîndu-le terenul liber acestor obscuri huligani, care dăduseră foc mai multor mașini ale poliției care rămăseseră nesupravegheate în piața Universității, dar și ministerului de interne din Calea Victoriei, de obicei aflat sub pază strașnică. Cîteva ore mai tîrziu, o coloană de manifestanți antiguvernamentali porni spre televiziune, dar aceștia erau manipulați de provocatori bine pregătiți. Studenții și elevii demonstrau pașnic. Cu toate acestea pe puntea de legătură din sticlă dintre cele două clădiri ale televiziunii așteptau deja mulți oameni. Militarii și poliția priveau din nou total liniștiți la siluetele solide care spărgeau geamurile cu lovituri bine țintite: în totalitate după modelul vechii securități.⁷ (⁷ Televiziunea română liberă fusese cooptată și ea în timpul terorii minerilor și denunța pe toți adversarii lui Iliescu după vechiul model stalinist.)
Alte comandouri atacaseră sediile partidelor de opoziție, unde au distrus totul, de la mașini de scris la telefoane. Un alt grup a ocupat redacția ziarului „România liberă”, o publicație antiguvernamentală, pentru a-i împiedica apariția. Redactorul-șef Uncu și colegul său, Creangă, ambii opozanți ai lui Ceaușescu, au fost nevoiți să se ascundă în subsol pentru a fi în siguranță.
A fost de asemenea „căutat” electricianul Nica, acesta abia putînd să se ascundă. După arestarea sa din timpul revoluției și după ce fusese imediat pus în libertate, Nica înființase partidul liber democrat. Ca membru al parlamentului provizoriu îl atacase deschis în mod repetat pe Iliescu și acesta nu-l iertase.⁶ (⁶ Nica Leon, care pînă la alegeri fusese deputat în „consiliul provizoriu de uniune națională”, la sfîrșitul lui iunie a fost acuzat, împreună cu liderul studenților, Marian Munteanu, că ar fi fost organizatorii „puciului extremei drepte”.) Teroarea celor două zile fusese condusă și plătită din nou de „frontul salvării naționale”. Deja atotputernicul partid angajase chiar numeroși „adepți” ai săi ca ghizi ai bătăușilor din provincie care nu cunoșteau locurile. Printre ei se afla și profesoara Daniela Popescu.
Tînăra se înscrisese, după zilele revoluției, - în care avusese o activitate atît de rodnică - în frontul salvării naționale, la insistențele mamei ei. Puterea îi asigurase un post la unul din ziarele locale pe care le preluase tot de la partidul comunist. De aceea cu greu ar fi putut refuza cînd a primit „ordinul de luptă”. Două zile și două nopți le stătuse la dispoziție celor aproape 80 de mineri, conducîndu-i la adresele adversarilor lui Iliescu. „Frontul” se îngijise de cheltuieli, de cazarea în uriașul palat din piața Scînteii inclusiv de asigurarea cu băuturi tari.
În după-amiaza zilei de 15 iunie președintele Iliescu, care justificase strigătul de ajutor printr-o posibilă amenințare a unui „periculos puci al extremei drepte”, s-a prezentat celor care îl ajutaseră. Le-a mulțumit în mod solemn pentru implicarea lor totală. Apoi comandourile au fost trimise înapoi la Tîrgu-Jiu pe cheltuiala statului.
Că reformistul comunist și preșdintele desemnat chiar înainte de a fi instalat în funcție nu voia să respecte regulile jocului democratic și că voia să-și consolideze puterea printr-un truc rafinat a fost evident pentru populație cu două zile inainte. În timpul evacuării brutale a pieții Universității, unde săptămîni la rînd tînăra opoziție manifestase, într-o tabără de corturi împotriva guvernului, poliția bătuse și făcuse arestări fără vreun avertisment prealabil.
În dimineața ce urmă acestei manifestări a terorii perfecte, cîteva grupuri neînsemante de demonstranți protestaseră în centrul capitalei. Din nou dispăruseră forțele de ordine, lăsîndu-le terenul liber acestor obscuri huligani, care dăduseră foc mai multor mașini ale poliției care rămăseseră nesupravegheate în piața Universității, dar și ministerului de interne din Calea Victoriei, de obicei aflat sub pază strașnică. Cîteva ore mai tîrziu, o coloană de manifestanți antiguvernamentali porni spre televiziune, dar aceștia erau manipulați de provocatori bine pregătiți. Studenții și elevii demonstrau pașnic. Cu toate acestea pe puntea de legătură din sticlă dintre cele două clădiri ale televiziunii așteptau deja mulți oameni. Militarii și poliția priveau din nou total liniștiți la siluetele solide care spărgeau geamurile cu lovituri bine țintite: în totalitate după modelul vechii securități.⁷ (⁷ Televiziunea română liberă fusese cooptată și ea în timpul terorii minerilor și denunța pe toți adversarii lui Iliescu după vechiul model stalinist.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu