Dialoguri de pe front

La lăsarea nopții, aterizau pe aeroportul internațional Otopeni primii ziariști occidentali. Georges Mérillon, cu experiența sa îndelungată în zonele de război și de crize, în calitate de colaborator al agenției franceze de fotoreportaje Gamma, reuși să coboare din avionul liniei Air France și să pătrundă în orașul care de patru zile fusese izolat de lumea exterioară. Structurile vechiului regim erau în plină descompunere. Fotoreporterul trecu de bariera vamală și de cea a controlului pașapoartelor fără nici o dificultate. Îi urmară alte duzini de reporteri cu avioane-charter închiriate, veniți din Londra, Paris, Viena și Belgrad.
Una din echipele de televiziune, sosită în atmosfera de tensiune tipică acestui fel de situații, lucra pentru postul particular francez de televiziune „La cinq”. Patrice du Tertre cameramanul în vîrstă de 43 de ani al acestui post, cu o bogată experiență în relatarea obiectivă a evenimentelor de război, îl convinsese și pe colegul și prietenul său Jean-Louis Calderon, care avea doar 31 de ani, să-l însoțească în această tentantă misiune-fulger. Cei doi tineri mai făcuseră împreună multe asemenea ieșiri aventuroase.
În momentul sosirii lor în capitala României, fostul dictator își pierduse în occident aureola ce și-o construise cu greu de-a lungul deceniilor. Foștii aliați discreți ai lui Ceaușescu salutau acum fuga tiranilor cu un sentiment de ușurare născut din propria lor dorință de autoasanare morală.
Asemeni celor doi francezi, pe mulți ziariști curiozitatea profesională, dacă nu chiar aviditatea, îi împingea în miezul uraganului revoluționar. Locul exact al revoluției, așa cum aflaseră încă de la aeroport Du Tertre și Calderon, era piața Palatului, din centrul Bucureștiului.
Pe această scenă a rebeliunii, unde acum domneau concomitent bucuria și nedumerirea, era așteptată în jurul orelor 18 și echipa lui Ion Iliescu. Acesta, care-și completase între timp grupul cu generalul Gușă și căpitanul Lupoi, arăta vizibil nervos, în timp ce-și croia drumul prin mulțimea compactă. Sosise direct de la întîlnirea secretă de la ministerul apărării, din Drumul Taberei.
După un accident ușor de mașină, în piața Victoriei, în apropiere de televiziune, Iliescu sosise cu destulă întîrziere la ședința cu vîrfurile securității și ale armatei. Acolo, generalii Stănculescu, Chițac, Mortoiu și alți înalți comandanți ai securității așteptau, cu neliniște crescîndă, sosirea căpeteniilor politice ale revoluției. Printre ei se mai afla și inginerul Mihai Montanu, care, după toate probabilitățile, lucra tot pentru securitate. La începutul ședinței secrete domnea un haos total, căci nici un general de armată nu luase în calcul o răsturnare atît de rapidă.
Inițial, apariția lui Iliescu stîrni un val de întrebări, care vădeau neliniștea diferiților comandanți, privind viitorul imediat care-i aștepa. Iliescu repetă apelul său la unitate, spunînd că trebuia creat un organism provizoriu, care să preia puterea și să conducă destinele țării pînă la noi alegeri. Era necesar să se găsească un nume pentru acest organism. Petre Roman propuse denumirea „comitetul salvării naționale”, dar ceilalți tovarăși nu se putură înțelege asupra acestei denumiri. La urmă, Iliescu îl numi pe Gușă, șeful statului major general, ca șef al comandamentului central al revoluției, iar ca adjunct pe generalul Ghiță, comandantul unităților operative ale securității. ¹⁶ ( ¹⁶ Și această întîlnire a fost filmată în cea mai mare parte.)
Cea mai mare parte a grupului se grăbi apoi, tot cu mare întîrziere, apre piața Palatului.
Căpitanul Lupoi, care se alăturase elitei partidului, le deschidea acum drumul prin uriașa mulțime din fața comitetului central, cu gesturi autoritare. Pe parcurs fuseseră verificați de mai multe cordoane de control ale celor care-și spuneau „apărători ai revoluției”. Pînă la urmă, Iliescu, Brucan, Roman, Militaru și Gușă reușiră să ajungă în balcon care pe timpul întreruperii de o oră jumătate a emisiunilor televiziunii, fusese unica tribună a revoluției. Între timp, Iliescu își schimbase și el stilul. Acum saluta cu semnul victoriei. după ce se făcu liniște, se prezentă poporului ca șef al „Comitetului salvării naționale”.
„Securitatea nu mai există, continuă el proclamația sa. Trupele ministerului de interne au fost subordonate armatei.” Dar, jos rumoarea care se făcea auzită era net ostilă. Fostul secretar al comitetului central nu mai insistă și își întrerupse discursul. Luînd cuvîntul, generalul Gușă, ca reprezentant al armatei, reuși să calmeze atmosfera. Veniind din nou în față, Iliescu încercă să cîștige auditoriul de partea sa cu promisiuni concrete. „Dictatorul va fi adus înaintea justiției, zise el. În economie se vor face reforme profunde iar «programul de reconstrucție rurală », la care Ceaușescu voia să forțeze jumătate din țară, va fi imediat oprit. Dar în piață, unde se lăsase întunericul, atmosfera nu se îmbunătățea. Atunci Iliescu încheie, în pofida primirii ostile, cu calmul viitorului om de stat: „Vom trece acum la formarea conducerii provizorii”. După el se prezentă și conferențiarul Roman, care vorbi din nou despre viitorul „front al unității poporului”. Apoi dispărură cu toții, avînd aerul că erau dezorientați. ¹⁷ ( ¹⁷ Din diferite materiale filmate și interviuri cu martori oculari.)
Cu toate că masa celor din piață, conștientă de forța sa, nu se arătase favorabilă grupului de pe balcon, acesta reușise, totuși, să se prezinte la momentul potrivit restului țării. Două mașini ale televiziunii apăruseră în piață scurt timp înaintea sosirii lui Iliescu și compania reluaseră emisiunea în direct din piață.
În timp ce în balcon se succedau alți candidați care rîvneau să obțină simpatia poporului, printre care și Dumitru Mazilu, creatorul „forumului național cetățenesc”, în clădire „cadrele” deja se consultau. Revoluționarii neîncrezători, printre care și Nica Leon, se țineau scai de ei și îl priveau pe Iliescu permanent peste umăr atunci cînd acesta a prezentat o listă cu „persoane care ar putea ocupa posturi de răspundere”. ¹⁸ ( ¹⁸ Interviu cu Leon Nica în martie 1990.)
Pentru a înlătura incomoda supraveghere, micul grup al celor dinainte înțeleși, găsi o stratagemă de scăpare din strînsoare, pretextînd că conducerea provizorie are nevoie de liniște pentru a lucra, Iliescu, Brucan, Roman, Gușă și Militaru se retraseră în camera 226 de la etajul II, unde se încuiară, lăsînd afară ca paznic pe Cazimir Ionescu, un inginer cunoscut pentru afacerile sale notorii pe piața neagră, iar înăuntru pe căpitanul Lupoi. Acum nu mai intra decît cine era admis de cei doi cerberi. Începură să sosească în fața ușii noii puteri în formare, înalți securiști și alți bonzi ai fostului regim. Unul din ei era Gheorghe Ardeleanu, șeful USLA - unitățile speciale de luptă antiteroristă - care, cu mult fler, își pusese unitatea antiteroristă de 1600 de oameni la dispoziția lui Iliescu. Dar acum era vădit tulburat. Intrînd în cabinet, el îi șopti la ureche lui Gușă:
„Vom rezolva treaba așa cum s-a discutat cu Victor (probabil generalul Stănculescu)”. ¹⁹ ( ¹⁹ Vezi stenograma convorbirii, publicată în România liberă din 10 și 11 mai 1990. Aceste secvențe filmate au fost difuzate de postul TF3.)
Dar deodată se observă prezența în cameră a conferențiarului și colonelului securist Măgureanu. „Fața-de-șoarece” venise încă din primele ore ale după-amiezii în clădire, dar se ținuse tot timpul discret în rîndul din spate. Și pe timpul filmării pentru televiziune, rămăsese în spatele camerei de luat vederi neapărînd în cadru. ²⁰ ( ²⁰ Pe lîngă Măgureanu mai fusese prezent toată după-amiaza la comitetul central și procurorul general Nicolae Popovici, care, însă, a dispărut după revoluție.)
Iliescu se așezase acum cu spatele la o uriașă hartă în relief a României. Se vedea clar că el devenise șeful. Ceru legătura telefonică cu „tovarășul” Stănculescu la ministerul apărării. Apoi grupul continuă să încerce să salveze ce mai era de salvat.
Pe cînd Iliescu, cu un aer preocupat, studia lista nefinalizată propusă a demnitarilor, care fusese alcătuită afară, din spatele camerei de televiziune se auzise o primă dispoziție a invizibilului - pentru telespectatori - Măgureanu: „Domnule Iliescu, salvare națională nu sună bine. Amintește mai degrabă a lovitură de stat. Mai bine ar fi democrație națională”.
Discuția fu continuată de Roman, care propusese, la rîndul lui „frontul unității naționale”. Calmul Brucan, așezat în fața lui și puțin deoparte, îl contrazise. Fostul jurist stătuse luni de zile cu domiciliul forțat și nu-i cunoștea nici pe Roman, nici pe ceilalți de acolo. „Nu e bine”, obiectă el. Dar afară se ridicau voci, care cereau să se dea publicității odată un comunicat.
Se amestecă atunci în vorbă și Militaru: „Să rămînem la frontul salvării naționale, fu propunerea lui, spusă apăsat.” Nimeni nu reacționase însă. Generalul continuă: „Frontul salvării naționale există de șase luni”. Dar iarăși nimeni nu încuviință. Propunerea lui nu venise desigur, din senin, căci cu puțin înainte, șiretul general discutase pe culoarele comitetului central cu mai mulți înalți securiști, și în schimbul sprijinirii serviciilor de securitate i se oferise „frontul”, Militaru fiind imediat de acord.²¹ (²¹ Este surprinzător că Militaru se întîlnise cu Iliescu exact cu șase luni înainte în parcul Herăstrău, informîndu-l pe directorul editurii tehnice, după spusele unui securist anonim, despre constituirea „frontului”.)
Totuși Iliescu, căruia i se acorda acum autoritatea unui șef, nu fusese convins de denumirea „frontului salvării naționale”. El hotărî că asupra numelui se va mai discuta. Fără nici o jenă declară apoi, că luase legătura cu cei de la ambasada sovietică și că îi lămurise „cine sîntem și ce vrem”. Măgureanu puse capăt acestor discuții neproductive, spunînd că este urgent ca tot grupul să se deplaseze în Drumul Taberei, la minister. „Totuși, zise el, este bine ca domnul Iliescu să vorbească mai înainte poporului adunat afară”.