Juramîntul lui Hipocrate - Medicină Generală UMFT promoția 2007-2013

The Fugitive

 


http://www.filmepeales.com/evadatul-online-subtitrat.html

Russian SUKHOI SU 35

Depardieu meets Putin for dinner after getting Russia citizenship

Tunurile din Navarone

Reportajele Jurnalului: despre Regele Mihai

Să vă fie ruşine, europenilor!

Vom protesta în faţa Parlamentului European împotriva corupţiei devastatoare din Uniunea Europeană

Roșia Montană - Londra, 6 octombrie 2013 - RO24TV

A treia zi de proteste la Pungești

Protest de solidaritate cu Pungești / 16 octombrie 2013, București

Răscoala împotriva celor de la Chevron a început la Pungești

Protest în comuna Pungești împotriva exploatării gazelor de șist | 17 octombrie 2013

Gasland

Infracțiuni săvîrșite de militari sau civili

Discovering Romania - Wild Carpathia 2 (Mountains of Transylvania)

Rosia Montana Cyanide open-pit in the heart of Carpathian garden (eseu)

Directorul Institutului Geologic al României despre Roșia Montană

Cel mai urît oraș din lume - Zlatna

Documentaire - Docker karl Lagerfeld se dessine

Acțiunile securității împotriva „bandelor contrarevoluționare înarmate”

Formele de rezistență față de regimul comunist din România au fost cele mai diverse, în ele regăsindu-se toate straturile societății, de la intelectualii fideli pricipiilor democratice, la militarii pătrunși de un puternic sentiment patriotic, la țăranii atașați de pămîntul, munca și religia lor. Dintre modalitățile folosite de români pentru a se opune sistemului comunist, cea mai dură și tragică în același timp a fost rezistența armată. Fenomenul istoric p care îl avem în vedere a apărut în 1944, odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României. Din cauza abuzurilor săvîrșite de soldații sovietici, precum și a rechizițiilor efectuate de armata roșie, dar și a evacuării populației autohtone din zona frontului în spatele acestuia, numeroși locuitori bucovineni s-au refugiat în păduri. Pentru a se putea apăra împotriva atacurilor patrulelor rusești, beneficiind de sprijinul forțelor militare regulate din Bucovina, localnicii au constituit mai multe grupuri de partizani sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Vladimir Tironeac și Constantin Cenușă, ce reuneau 15-20 de membri, înarmați și pregătiți de către instructori germani și români. Misiunile îndeplinite de partizani au constat în aducerea populației refugiate dintre cele două fronturi în zona aflată sub administrație românească, acțiuni de recunoaștere și culegere de informații despre forțele sovietice din zonă, precum și efectuarea unor diversiuni în spatele armatei roșii.
Trebuie menționat că începînd din primăvara anului 1944, cînd linia frontului a atins teritoriul României, dar mai ales după 23 august, populația s-a confruntat cu lipsuri materiale și violențe cotidiene nemaiîntîlnite, distrugerile produse de război fiind însoțite de jafurile comise de ostașii armatei roșii și de provocările efectuate de grupările de șoc ale partidului comunist. Pe acest fundal s-a desfășurat asaltul pcr, pentru acapararea puterii de stat, cu sprijinul nedisimulat și masiv al trupelor sovietice, percepute de români ca trupe de ocupație. Intrarea armatei sovietice în România, instalarea guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza în 1945, falsificarea flagrantă a rezultatelor alegerilor din 1946 ce marca „legitimarea” comuniștilor la conducerea țării, precum și așa-zisele măsuri de democratizare a țării, concretizate prin dizolvarea partidelor politice tradiționale în anii 1947-1948, alungarea regelui din țară, deciziile luate împotriva legionarilor, prin aplicarea ordinului nr. 5 al cabinetului MAI din 15 mai 1948, rezoluția plenarei cc al pcr, privind construcția socialismului la sate, toate acestea însoțite de o intensă prigoană, au provocat organizarea în nuclee de rezistență a celor vizați de regim. Lor li s-a adăugat decizia liderilor din România ai mișcării legionare de a trimite în munți pe unii din membri săi urmăriți de securitate pentru a organiza, în măsura posibilităților, grupuri de rezistență, creînd în acest scop adăposturi, depozite de armament, muniții și alimente, sisteme de legătură, precum și canale de trecere peste graniță.
Prigoana dezlănțuită de comuniști, după 6 marte 1945, împotriva adversarilor politici împletită cu lipsurile materiale au creat un climat de nesiguranță și nemulțumire generală, largi categorii ale populației fiind profund nemulțumite de noul regim politic, numărul celor care voiau să i se împotrivească fiind în creștere.
Intrarea în opoziție deschisă, cu arma în mână, față de regimul comunist a presupus o împletire a cauzelor generale, colective, cu cele individuale. Pe fondul nemulțumirilor acumulate, adesea decizia de a pleca în munți era luată de iminența arestării persoanei respective.
Uneori erau vizate categorii de persoane constituite pe baza unor criterii politice sau social-economice, etichetate drept „dușmani ai poporului”, decizia autorităților amplificînd tendințele de constituire a grupurilor de rezistență, deoarece arestarea era urmată de torturi în timpul anchetei pentru obținerea unor „mărturii” necesare în vederea pronunțării sentinței. 
Au existat cazuri cînd cei ce urmau a fi arestați au fost informați de acest lucru de cadre ale miliției. În 1948, Gheorghe Mangra, șef de post la Pâncota, regiunea Timișoara, care primise misiunea să-l aresteze pe studentul Adrian Mihuț pentru activitate legionară, l-a avertizat pe acesta să fugă în munți, iar în 1952, cînd același subofițer activa la miliția Arad, l-a informat de măsurile ce vor fi luate împotriva grupului din care făcea parte, prevenind astfel arestarea și o eventuală vărsare de sînge în cazul în care se opunea rezistență.
Oaltă cauză cu o pondere importantă în formarea nucleelor de rezistență sau în izbucnirea unor revolte împotriva regimului a reprezentat-o nemulțumirile de ordin economico-social, precum sistemul oneros de cote și obligații către stat, începuturile colectivizării cu pericolele profilate de confiscare a muncii și proprietății după modelul sovietic al colhozurilor, răsturnarea ierarhiilor tradiționale din lumea satelor. Intrarea în organizațiile anticomuniste a fost provocată, în unele cazuri, de naționalizarea mijloacelor de producție din 11 iunie 1948, foștii proprietari îngroșînd rîndurile celor ce luptau în munți sau oferind spijin material grupurilor constituite. Dintre cei ce au pus mîna pe arme trebuie menționați frații Purnichescu și Andrei Gheorghe, care s-au alăturat organizației conduse de colonelul Arsenescu.
Chiar fără o cunoaștere exactă a conținutului regimușui comunist (deși anumite convingeri anticomuniste au fost introduse în conștiința publică prin intermediul școlilor în perioada interbelică), pentru țăranul român, îm special pentru cel ce luptase pe frontul de Est, noua doctrină era sinonimă cu răpirea pămîntului, intrarea cu forța în colhozuri, îndoctrinarea copiilor în școli sau deportarea în URSS.
De asemenea, convingerile religioase au jucat un rol important în amplificarea rezistenței anticomuniste. Desființarea cultului greco-catolic la 1 decembrie 1948 și măsurile de prigoană luate împotriva unor preoți și credincioși au provocat și ele plecarea în munți. Dintre preoții greco-catolici activi în mișcarea de rezistență trebuie amintiți Rosa Simion și Jaflea din comunele Poșaga de Sus și Poșaga de Jos (Turda), care au activat în gruparea Leon Șușman. Tot datorită credinței au intrat în rezistență sau au sprijinit lupta armată anticomunistă și credincioși și ierarhi ortodocși. Demn de menționat este cazul starețului Tismana, Gherasim Iscu, implicat în Mișcarea Națională de rezistență din Oltenia. De asemenea, gruparea Arsenescu a depus jurămînt de credință, pentru neamul românesc și regele Mihai, la schitul Cetățuia în fața iermonahului PimenBărbieru.

Drumuri bănățene

După ce m-au căutat la moară și nu m-au găsit, am avut o perioadă de liniște. Nu ni se părea a fi special urmăriți. ...
Securitatea n-a mai venit, dar casa a început a fi vizitată tot mai des de agenți noi. Niște femei care nu fuseseră niciodată în casă își găseau timp să stea cu ceasurile și, între ele, soția șefului de post. Locuia pe-aproape și, una-două te trezeai cu ea venind pe furiș, când pentru un capăt de ață, când pentru un model la un sfetăr, cînd pentru ouă de rață. Soția o atrăgea peste tot, ca să se convingă că nu-i nimic suspect în casă, dar revenea din nou a doua și, mai rar, a treia zi.
Bănuiam că în spatele acestor mici manevre se află un creier care le dirijează și că acela nu era departe. Din cele ce am aflat mai târziu la securitate, lucrurile chiar așa și erau: un ofițer de securitate era cantonat în sat, ascuns ca și mine. Îmi dădeam seama că ceva s-a schimbat și că ei posedau ceva mai mult decât o bănuială.
În vara anului 1975 m-am pregătit de drum. Aveam o hartă bună a Banatului și m-am echipat potrivit numai cu lucruri strict necesare: haine și încălțăminte ușoară pentru drum, busolă și binoclu, un ceas bun, o foaie subțire pentru ploaie, briceagul meu cel vechi, bidon pentru apă, chibrituri și lanternă mică de buzunar. Mîncare: biscuiți și turtă dulce, ceva conserve, toate măsurate pentru două săptămâni. Ce greu îmi era să plec! Niciodată nu m-a ispitit străinătatea. Soția plângea, luptându-se să ghicească cum ar fi mai bine: să rămân sau să plec. O îngrozea gândul că din pricina frontierei Iugoslave a rămas văduvă.
Am luat din Vinț acceleratul de Timișoara și pe la ora 22 am coborât în gara Buziaș. Aveam un plan stabilit pe hartă. Voiam să urmez ruta Buziaș-Silagiu-Gătaia-Clopodia-Lățunaș. Distanța - cam 70 de kilometri în zborul păsării. La poalele Făgărașului, pe loc cunoscut, făceam acest drum în trei nopți și, la nevoie, în două. Eu mi-am dat timp de o săptămână. Dar atunci aveam 25 de ani, acum 53, iar în față un teren necunoscut.
Prima surpriză am avut-o chiar în gară. Pe hartă figura o linie ferată Buziaș Gară-Buziaș Băi, care era desființată. Am urcat în mulțimea celor care veneau la băi. Am ajuns în centru, la biserică. Aici niște tineri de la hoteluri voiau să-mi ia valiza. 
- Nu merg la hotel, stau în oraș.
- Pe ce stradă? m-a întrebat unul, binevoitor. Într-o fracțiune de secundă mi-am adus aminte că Mihai Eminescu a fost în Buziaș și, sigur, orașul avea o stradă cu numele lui. Am zis cu siguranță: pe Mihai Eminescu. 
- Drept înainte și la dreapta, m-a îndrumat tânărul. 
Înainte am pornit dar la dreapta n-am dat, ci mi-am continuat drumul până la marginea orașului, ... M-am întors și am căutat altă ieșire pe strada Viilor, unde nu era nimeni. Am dat de o cale ce mergea paralel cu dealul viilor. Am găsit o fântână și mi-am luat apă. Scoteam apa când pe cale au trecut pe lângă mine două femei cu un cărucior de mână. Giaba s-au ferit, că am văzut că în cărucior duceau coșul cu struguri. După vreo sută de metri am dat de doi vlăjgani cu ciomege în mână, care s-au apropiat de mine să mă vadă la față: „Unde mergi?” „La Nichișoara!” „La livadă?” „Da, la livadă!” Nu știam că există livadă pe acolo. „Am crezut că mergi să furi struguri.” „Nu, asta au făcut-o alții”, am zis eu hotărât, să vadă că știam ce era în cărucior. Atunci au schimbat tonul în binevoitor: „De ce nu v-ați dus cu trenul sau cu autobuzul?” „Le-am pierdut pe amândouă.” M-au lăsat în pace. 
Când drumul a intrat pe o luncă cu un pârâu însoțit de tufe, am deschis geamantanul și am mutat totul în raniță, iar  geamantanul l-am ascuns în mărăcini. Cu briceagul mi-am confecționat un băț bun. Cu ranița în spate mergeam mai bine. Am ocolit Silagiul prin partea de jos și am ajuns la o pădure, luând drumul în lungul ei. A doua noapte am trecut Pogăniciul și pe o margine de pădure, am ajuns lângă Tormac. Am trecut Bârzava pe lângă o clădire mare, care nu era alta decât cazarma unui regiment de grăniceri. Am trecut pe câmp printre Măureni și Gătaia, continuîndu-mi drumul către Clopodia. Terenul era uscat și se putea înainta repede. În dreptul satului Tirol mergeam pe o cale de hotar, când am auzit un tropot de cai. Abia am avut timp să sar în lături în porumbiște, că pe drum a trecut o patrulă de grăniceri călare. 
Problema importantă era însă apa. În zona Făgărașului, de sete nu suferi. Oriunde te-ai fi aflat cu puțină căutare dădeai de apă. Aici pâraiele erau seci, iar fântâni nu erau. Pierdeai multă vreme până într-un fund de pârâu ca să dai de o băltiță de apă cu toate murdăriile. 
La un moment dat am ajuns în apropierea unui sat. După consultarea hărții, nu am fost sigur dacă era Ferendia sau Clopodia. M-am apropiat cu grijă de șoseaua națională și am căutat o bornă kilometrică. Am aprins lanterna de buzunar, dar inscripția era ștearsă de vreme. Se mai cunoșteau ceva urme pe piatră, cu sfârșit în „dia”, dar această silabă se potrivea la ambele nume de sate. Mi-a venit în gând că aș putea să mă documentez în cimitirul satului, care era în apropiere. M-am dus în cimitir și am început să citesc cu lanterna inscripțiile d pe cruci. Am citit o mulțime de poezii în care era exprimată jalea celor neconsolați, dar numele satului unde era cimitirul nu. Misterul l-am aflat în marginea satului unde era aruncat gunoiul. Între hârtii era și un caiet de la școala elementară din Clopodia. 
Odată aflat locul în care mă aflam, m-am îndreptat spre pădure, care, după hartă trebuia să se afle între satele Clopodia și Lățunaș. Acest din urmă sat era ținta drumului meu. Îmi făcusem următorul plan: să mă apropiu până la marginea pădurii de la limita acestui sat, și dintr-un loc potivit, să observ cu binoclu granița; să aștept un moment potrivit, cu ploaie, furtună, vânt, să traversez satul sau să-l ocolesc și să mai fac cei doi kilometri până la graniță. 
Am rămas ziua următoare într-un desiș din mijlocul unei livezi mari de meri și gutui. În apropiere era un izvor cu fântână de piatră. Voiam să observ cine vine ziua la izvor. Au venit câțiva bărbați cu ciomege, desigur paznicii de livadă, apoi trei grăniceri călări cu caii la adăpat, doi ciurdari, unul bătrân și-un copilandru. Pe semne bătrânul era surd și vorbea tare, iar tânărul striga să-l audă bătrânul. ...
Ziua aceea o msi țin minte și pentru că am văzut o viperă neagră de Banat. M-am așezat să dorm și eram între ațipit și treaz, când am auzit un fâșâit prin frunzele uscate de la capul meu. Am tresărit și m-am ridicat. O viperă se oprise la nici doi metri, uitându-se țintă la mine jucându-și limba bifurcată. Când am mișcat, a hotărât să se întoarcă și să se depărteze.
Spre seară am intrat în pădurea din apropiere, mergând cât mai repede, ca să mă folosesc de lumina zilei și să nu mă rătăcesc. Când a venit întunericul, a fost mai greu, pădurea de tei și jugaștri era mare și întunericul nepătruns.  Mergeam cu busola în mână, alegând căile ce duceau spre apus. Pe jos erau tufișuri mărunte de buxus și saschiu, buxus cu țepi mărunți la marginea frunzelor. Când treceai printr-un astfel de tufiș, suna metalic. N-am mai putut înainta, așa că m-am culcat. M-am trezit înainte de a se face ziuă. Noaptea dăduse bruma și era frig. Mi-am continuat drumul.
...
Ion Gavrilă

... cartoteca generală documentară este o bază de date organizată alfabetic pe fișe-tip, la centrul de informatică și documentare pentru persoanele...

Les archives de la sécurité existent, en plus en deux exemplaires, microfilmés et déposés en lieux secrets. Dans ces archives, emballées en containers... Les archives de la sécurité existent, en plus en deux exemplaires, microfilmés et déposés en lieux secrets. Dans ces archives, emballées en containers spéciaux d'aluminium et écume polyuréthane, aucune fille de la vie de ceux qui ont été surveillés ou ont travaillé pour la sécurité ne manque pas. Ceaușescu, après les événements de 1968, a pris la décision de garder les archives et de cette manière

Les archives de la sécurité existent, en plus en deux exemplaires, microfilmés et déposés en lieux secrets. Dans ces archives, emballées en containers...

Les archives de la sécurité existent, en plus en deux exemplaires, microfilmés et déposés en lieux secrets. Dans ces archives, emballées en containers spéciaux d'aluminium et écume polyuréthane, aucune fille de la vie de ceux qui ont été surveillés ou ont travaillé pour la sécurité ne manque pas. Ceaușescu, après les événements de 1968, a pris la décision de garder les archives et de cette manière. Les unités qui surveillaient les archives avaient aussi préparées les oppérations de les détruire. Mais on n'a plus donné un tel ordre. En plus, les dossiers ont été enregistrés, après 1970, dans les troisièmes archives: informatisées. Ces-ci ont été évacuées, avant le 21 décembre 1989, du siège CID, auprès l'église Krețulescu. Les archives contenaient les quatre fonds de la sécurité. On peut apprendre du fond pénal qui avaient été les imposteurs qui ont posé en anticommunistes et qui sont les vrais martyrs. Le plus important est le fond d'opérations, ou existent aussi les secrets de la Roumanie. Le réseau de la sécurité est contenu dans le fond d'informations: informateurs, collaborateurs, résidents, maisons clandestines. Le dernier fond, celui de correspondance et synthèses, est important plutôt pour les historiens.

Arhiva securității există, și încă în două exemplare, microfilmate și depozitate în locații secrete. Din această arhivă, împachetată în containere speciale de aluminiu și spumă poliuretanică, nu lipsește nici măcar o filă din viața celor care au fost urmăriți sau au lucrat pentru securitate. Decizia de a se păstra arhiva și în acest mod a fost luată de Ceaușescu, după evenimentele din 1968

Arhiva securității există, și încă în două exemplare, microfilmate și depozitate în locații secrete. Din această arhivă, împachetată în containere speciale de aluminiu și spumă poliuretanică, nu lipsește nici măcar o filă din viața celor care au fost urmăriți sau au lucrat pentru securitate. Decizia de a se păstra arhiva și în acest mod a fost luată de Ceaușescu, după evenimentele din 1968. Unitățile care păzeau arhivele aveau pregătite și operațiunile prin care acestea trebuiau distruse. Însă un asemenea ordin nu s-a dat. În plus, dosarele au fost înregistrate, după 1970, și într-o a treia arhivă: informatizată. Aceasta a fost evacuată, înainte de 21 decembrie 1989, din sediul CID, de lîngă biserica Krețulescu. Arhiva cuprinde cele patru fonduri ale securității. Din cel penal se poate afla cine sînt impostorii care au pozat în anticomuniști și cine sînt adevărații martiri. Cel mai important e fondul operativ, unde există și secretele României. Rețeaua securității e prinsă în fondul informativ: informatori, colaboratori, rezidenți, case conspirative. Ultimul fond, de corespondențe și sinteze, are mai multă importanță pentru istorici.

Primarul orașului Zlatna, Ponoran, și-a publicat dosarul întocmit de organele de securitate?

Seria CNSAS nr. 03867 CHITANȚA nr. 3867 din 22 iulie 2013, am primit de la Căpitan Marcel suma de 29, 60 lei reprezentînd contravaloarea a 148 de pagini fotocopiate

Proces-verbal încheiat azi 22 iulie 2013 între Lupu Marina angajat al Consiliului național pentru studierea arhivelor securității în cadrul direcției arhivă centrală și Căpitan Marcel posesor al actului de identitate seria AX numărul 427495, eliberat la data de 28 martie 2011, cu ocazia predării-primirii celor 148 de pagini executate în baza cererii nr. 3067/02 din data de 14 octombrie 2011 din dosarul (dosarele) întocmite de organele de securitate, privind pe Căpitan Marcel Ioan după cum urmează:...

Revenirea „frontului”

Între timp, în ziua reluării protestului împotriva comunismului, la fostul minister de externe din piața Victorie avusese loc prima ședință plenară a frontului. Se adusese la cunoștință, cu această ocazie,înființarea unui consiliu provizoriu, adică a unui guvern de tranziție. Președinte fusese desemnat Ion Iliescu.

Conferențiarul Petre Roman avansase fulgerător în postul de prim-ministru. Militaru rămăsese ministrul apărării, iar Stănculescu, care, prin participarea la procesul lui Ceaușescu, optase public pentru front, deveni ministrul economiei. Cu numirea generalului Mihai Chițac ca ministru de interne și a căpitanului Mihai Lupoi ca ministru al turismului „frontul” își adusese surprinzător de mulți militari în guvern, probabil cu intenția de a alunga neliniștea armatei.³ (³ După mai multe divergente politice cu Roman, Mihai Lupoi fusese destituit din postul lui, în februarie 1990, iar în iulie a cerut azil politic în Elveția, în urma mai multor tentative de asasinat împotriva lui.) Dar în același timp a fost numit și Gelu Voican Voiculescu vice-președinte cu responsabilități în domeniul securității și problemelor militare.

Pe criticii săi mai virulenți Iliescu îi amăgi cu posturi înalte. Îl numi pe Dumitru Mazilu, a cărui tentativă de a forma un nou guvern fusese strivită în fașă de oamenii frontului, ca al doilea viceprim-ministru.⁴ (⁴ Mazilu părăsise guvernul la mijlocul lui ianuarie 1990.)
Muncitorului Iosif din partidul democrat i se promisese un loc în viitorul parlament. Pentru a-și demonstra concepțiile democratice, noul președinte adună în jurul său inamici integri ai lui Ceaușescu: invită la festivitatea primei întruniri a frontului salvării pe ami mulți reprezentanți ai studenților. Și Laszlo Tökes, care-și petrecuse zilele revoluției, sub oblăduirea armatei, la Mineu, unde fusese exilat, fusese invitat să participe. Andrei Pleșu, care criticase și el regimul, fusese numit ministrul culturii, iar Mircea Dinescu, se alătură, benevol puterii, convins fiind de bunele intenții ale lui Iliescu.
În timp ce grupul eterogen de comuniști și democrați se pregătea să guverneze această țară împovărată de o dictatură nemiloasă și de răsturnarea ei sîngeroasă, noul conducător promitea că va interzice vechiul partid comunist și că va lăsa securitatea sub comanda armatei. De asemenea asigurase pe toți că soluția „frontului” era doar tranzitorie și nu era încă sigur dacă acesta se va prezenta la viitoarele alegeri, stabilite pentru luna aprilie.⁵ (⁵ Vezi interviul cu Iliescu transmis la ORF - radioteleviziunea austriacă -, în ziua de 26 decembrie 1989.)
Noua Românie, care își cucerise libertatea cu prețul, prea mare, al sîngelui fusese atunci sprijinită cu vorba și cu fapta de întreaga lume, chiar dacă sacrificile umane nu fuseseră - cum afirma frontul - de 64000 de victime, ci de circa o mie.⁶ (⁶ După revoluție, procurorul general Robu comunicase cifrele definitive ale victimelor: 1035 de morți și 2198 de răniți. Vezi „Dimineața” din mai 1990.)
Încă de la 22 decembrie, la cîteva ceasuri de la izbucnirea luptelor, pe aeroportul Otopeni aterizaseră două avioane ale Crucii Roșii Internaționale, care aduseseră șase tone de medicamente. Din cauza luptelor crîncene acestea rămăseseră timp de două zile blocate în clădirea aeroportului.⁷ (⁷ La Otopeni, unități ale armatei se angajaseră într-o bătălie cu elevii-ofițeri de la școala de securitate Băneasa, care fuseseră aduși de acolo, pentru a lupta contra „teroriștilor”. La această tragică angajare fuseseră 30 de morți și mulți răniți, iar aeroportul fusese închis timp de trei zile.)
În schimb, la 23 decembrie, sosiseră la București, pe cale rutieră, 30 de tone de medicamente donate de Crucea Roșie Britanică. Ele fuseseră dirijate la Constanța și Craiova și distribuite acolo.
Din Elveția se aduseseră 27 de tone de îmbrăcăminte, 1700 de pături de lînă, precum și 10 tone de lapte praf și diverse alimente. Austria trimisese spre București o coloană de mașini, precum și cîteva săli de operație complet echipate, iar de la Bonn veniseră două avioane militare cu medicamente. Și Olanda fusese prezentă cu 27 de tone de diferite bunuri.⁸ (⁸ Mai multe guverne occidentale, printre care ale Germaniei și Franței, oferiseră unitățile lor antiteroriste conducerii de la București. Membri ai GSG-9, cunoscuta unitate germană, așteptaseră la frontiera româno-ungară, în timp ce unitatea franceză GIGN staționase la Ruse, la granița cu Bulgaria. O altă subunitate preluase paza ambasadei franceze din strada Biserica Amzei. Personalul ambasadei SUA, însă, fusese evacuat în cea mai mare parte pe 24 decembrie.)
De la Moscova, vecinul prieten, se aduseseră ajutoare medicale, mai întîi cu camioanele, care trecuseră frontiera din Basarabia, apoi, după redeschiderea aeroporturilor, cu avioanele. Prin restabilirea livrărilor de petrol, gaze și energie electrică, marele vecin demonstra strînsa sa solidaritate cu noul regim, care dorea să meargă pe o cale nouă „între capitalism și socialism”.⁹ (⁹ Pînă la începutul lui februarie 1990 uniunea sovietică livrase României 22 de milioane mc produse petroliere și 5,65 miliarde kilowați energie electrică. După informațiile ambasadei sovietice, principala problemă fusese transportul. Un exponent al ambasadei declarase, că uniunea sovietică era pregătită să sprijine nelimitat „frontul”.)

Văzînd că instanța de recurs i-a admis recursul, numitul Căpitan Ioan Marcel promovează o acțiune împotriva SC Serv Com Zlatna SA, prin care solicită obligarea acesteia la vînzarea apartamentului. Precizăm că acesta nu a solicitat, în prealabil societății cumpărarea apartamentului.

Referitor la adresa dvs. înregistrată sub nr. 1724 din 7 mai 2003 prin care solicitați cumpărarea apartamentului nr. 24 situat în Zlatna, str. Piața Unirii, bl. S9-S9...

Adio comunism?

Noi nu am luptat doar împotriva lui!

La 26 decembrie, doar patru zile după începerea rebeliunii, în clădirea comitetului central, care acum semăna cu o tabără militară, în jurul căreia s-ar fi dus lupte grele și îndelungate, fusese înființat partidul democrat. Unul dintre purtătorii săi de cuvînt era muncitorul Dan Iosif.
Acest veritabil proletar de 35 de ani, cu o față parcă dăltuită în piatră , se aflase în acele zile de mai multe ori în primele rînduri, cu un curaj extraordinar. Fusese prezent la primele proteste deschise împotriva lui Ceaușescu. Se anunțase apoi ca voluntar pentru apărarea clădirii partidului. Iosif îi criticase aspru pe succesorii dictatorului, frontul salvării naționale. „Noi nu am luptat numai împotriva tiranului”, confirmase și Viorel Crăciun, un alt fruntaș al noului partid care se ridicase împotriva grupului lui Iliescu. Această declarație stîrnise puternice aplauze în cabinetul unu, fostul birou al conducătorului, în care studenții și muncitorii prezenți voiau să continue lupta „pînă cînd și comunismul va fi dus la groapă”, cum se exprimase un tînăr revoluționar.

Pînă la atingerea acestui țel comitetul central va trebui să rămînă ocupat, hotărîseră fondatorii partidului democrat. Ca și cînd ar fi vrut să alunge stafia prin imprecații, grupuri de civili cutreieraseră neîncetat întunecoasele culoare ale palatului puterii răsturnate, scandînd neîncetat - „Adio comunism!”
În timp ce tinerii democrați își țineau ședința de constituire, la televizorul din colțul încăperii se repetau pentru a „n”-a oară imagini de la procesul celui care parcă închiriase pe termen nelimitat tărîmul măreției. Militarii morți de oboseală și cu chipuri împietrite urmăreau jocul macabru din jurul fostului lor comandant suprem.
Și cabinetul doi, din stînga culoarului, fosta cameră „de lucru” a tovarășei Elena, era înțesat de tuburi de cartușe, resturi de pîine și șepci uitate. Pe fotolii, piese de mobilă stil din toate epocile purtînd semnele luptei, se odihneau acum militari. Ei se alăturaseră tinerilor democrați.
Grupuri de civili cutreierau coridoarele și încăperile întunecoase cu pistoale-mitralieră în bandulieră, cu tot apelul „frontului” de a se preda armamentul. Sute de fotografii color pe hîrtie lucioasă, provenite din arhiva personală a lui Ceaușescu și care fuseseră descoperite în sertare, treceau acum prin mîinile revoluționarilor curioși. Într-una din ele se afla Ceaușescu la vînătoare, în fața unui mistreț ucis. În altă poză, consoarta Elena mîngîia afectuos pe cap un cîine din rasa Dobermann. O serie întreagă o înfățișa în fața unui pom de Crăciun. În schimb poporului îi era strict interzis să sărbătorească Crăciunul. Ca mică răzbunare întîrziată, revoluționarii îi puseseră fostei prime doamne mustăți și coarne pe fotografie, fixînd-o apoi cu o pioneză pe perete.
Pe acoperișul clădirii comitetului central răsturnarea partidului comunist se făcuse în mod simbolic. Din lozinca „Trăiască partidul comunist român” cuvintele odioase fuseseră înlăturate și aruncate în piață în urlete de bucurie.
În acest timp undeva în București partidul național țărănesc creștin și democrat, după 41 de ani de cînd fusese interzis, își sărbătorea reapariția.¹ (¹ Șef al partidului național țărănesc a devenit atunci Ion Rațiu, care se întoarse în țară după cincizeci de ani de exil, în ianuarie 1990.)
În această tristă zi de decembrie, frigul începuse să-și intre în drepturi, după zilele primăvăratice din săptămîna trecută. În piața Universității se adunaseră din nou studenții, care intonau în coruri repetate „Jos comunismul!” ca și cei de la partidul democrat, cereau și ei desființarea vechiului sistem: partidul și securitatea trebuiau să dispară. La televiziunea română liberă începuseră să apară primele voci îngijorate, care avertizau împotriva jumătăților de măsură: disidenta clujeană Doina Cornea venise pentru prima oară în capitală pentru a participa la o discuție la o masă rotundă, în celebrul studio 4. „E necesară o democratizare rapidă a acestei țări chinuite”, spusese ea cu hotărîre. „Oamenii trebuie să obțină întreaga putere de decizie”. Cam la fel vorbiseră și alți disidenți de mult cunoscuți, ca Mariana Celac, soția profesorului Mihai Botez alungat din țară în 1987, dar și Radu Filipescu. Toți se împotriviseră preluării lor, fără a fi întrebați, de „frontul” lui Iliescu.² (² Vezi interviul cu Radu Filipescu, din martie 1990.)

Vînătoarea de terorişti

„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului și pămîntului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor...” murmurau în cor, în genunchi, muncitorii și funcționarii întreprinderii chimice timișorene „Azur”, din nordul orașului. Inginerul Dominic Paraschiv supraveghea atent ca toți să participe la rugăciune, îndreptînd spre colegii săi pistolul-mitralieră ce-l ținea în mîini. Printr-un foc de armă bine ochit, un soldat pusese capăt acestei rugăciuni forțate, care durase mai bine de o oră. Dominic Paraschiv se prăbușise la pămînt și fusese transportat la spitalul județean, unde doctorul Onisei îl operase îndată.
Cîteva ore mai tîrziu, în seara sfîntă a Crăciunului, soția habotnicului inginer, Codruța Paraschiv, era anunțată prin telefon de directorul întreprinderii: „Să știi că soțul d-tale este un terorist. A împușcat cu sînge rece 19 tovarăși, a fost apoi arestat și se află acum, ușor rănit, la spital”. Codruța, mamă a trei copii și fostă sportivă de performanță, se repezi la spital, căutînd să obțină permisiunea de a-l vizita pe soțul ei. Acolo, însă, i se refuză accesul și nu i se dădu nici o informație privind starea lui.
În locuința celui ce ajunsese între timp cunoscut drept „supraterorist” și „bestie”, Codruța Paraschiv își petrecuse următoarele două zile într-o nesiguranță sfîșietoare. Își alarmase prietenii și îl implorase pe preot să o ajute. Peste tot însă se lovi, ca de un perete, fie de o tăcere absurdă, fie de un refuz brutal. Nimeni nu o crezu cînd povestise că, la 21 decembrie, cînd fusese întrerupt discursul lui Ceaușescu de la București, Dominic, care niciodată nu fusese membru de partid, izbucnise în strigăte de bucurie. În ochii revoluției inginerul Paraschiv Dominic era terorist și susținător al tiranului.
În acest timp pretinsul „asasin în masă”, rănit foarte grav de trei gloanțe, zăcea la spitalul județean, sub o plasă grea de pescuit cu uchiuri mari și cu mîinile legate de un pat vechi din fier. Cerea mereu apă. Personalul spitalului iritat de informațiile privitoare la numărul victimelor sale, nu-i mai dădea nici cele mai elementare îngrijiri spunîndu-i, injurios, „șeful teroriștilor”. Asistentele și medicii conduceau pe reporterii și echipele televiziunii din străinătate în camera lui Paraschiv pentru a filma suferința tînărului cu păr blond, care începuse să delireze, din cauza febrei. Pînă și echipele de operatori care fuseseră conduse la patul bolnavului se îndoiau de jurămintele de nevinovăție ale confuzului Dominic. În timpul numeroaselor interviuri bolnavul își răsucea trupul scăldat de sudoare sub plasa de pescuit care-l sufoca.
„De ce ai tras?” îl întrebau insistent reporterii sceptici. „De ce?” Pacientul, suportînd dureri evident insuportabile, afirma cu insistență că nu a tras. Nimeni însă nu era dispus să-l creadă.
La 26 decembrie, în timp ce starea rănitului se înrăutățise, venise să-l vadă și șeful organizației caritabile franceze „Equi Libre”, Alain Michel, care și el, îndată, începu să-l filmeze. Din gura lui Paraschiv se prelingeau, la fiecare respirație, dîre de sînge.
Cu efort, rănitul șopti, într-o franceză fluentă: „Je n'ai pas tiré .” Și continuă: „La verité n'est pas jolie” (N-am tras... Adevărul nu-i plăcut.)
Horcăind, ceru să i se dea apă. Un membru al organizației îi duse sticla la buze și Paraschiv bău cu înghițituri lacome. Apoi începu să vorbească incoerent. În noaptea următoare se stinse în chinuri cumplite.La 30 mai 1990 însă, după cinci luni de izolare socială, soția celui decedat, „văduva teroristului”, Codruța Paraschiv, primi o hotărîre judecătorească, în care i se comunicau că soțul ei nu ucisese și nici măcar nu rănise pe nimeni. Soldatul care-l împușcase comisese acest gest la îndemnul colegilor de muncă ai lui Paraschiv, care speriați, nu putuseră imita modul de evadare în rugăciune al „evlaviosului” Paraschiv, și el speriat de moarte.¹¹ (¹¹ Vezi interviurile Codruței Paraschiv și ale lui Alain Michel din mai 1990, precum și benzile video ale organizației „Equi Libre”.)
Ca și la Timișoara, și în capitală, începuse în acele zile de decembrie vînătoarea înfrigurată după „teroriști”. Incitați de cifrele de groază amintite la proces, cetățenii capitalei începură imediat să-și caute morții. La spitalul Colțea, ca și la Urgență, femei care urlau de durere și tineri, care nu avea la ei buletinele de identitate, fuseseră decretați teroriști.
Ca și Paraschiv, ei erau legați de paturi cu cătușe și bandaje de tifon și erau prezentați presei internaționale. Personalul spitalului lua în derîdere și disprețuia vaietele răniților. Prin examinări amănunțite psihiatrii spitalului cercetau „tipologia  umană a teroriștilor”. Orice indiciu cît de mic, o hîrtiuță, un cartuș de armă, găsite la ei, constituia o dovadă de necontestat a devotamentului pentru Ceaușescu.
În acest timp, adevărații vinovați se plimbau nestingheriți, prin sediul televiziunii și prin clădirea cc-ului dîndu-și aere de „răzbunători” ai victimelor. Cîteva sute de securiști ai direcției a 5-a intraseră în acțiune începînd din 25 decembrie. La noul cimitir al „eroilor revoluției”, un teren viran, unde fuseseră îngropate în cea mai mare grabă victimele revoluției, justițiarii poporului scoteau morții din sicrie. Cu furie, dar și cu mîhnire, cadavrele în uniformă erau maltratate, chiar dacă erau ale unor militari căzuți în timpul luptei. În acest timp mulțimea urla ca scoasă din minți: „Criminalul!”¹² (¹² Vezi imaginile luate de Josy Dubié de la RTBF Franța.)
În Drumul Taberei, chiar în fața porților ministerului apărării, cei 7 militari ai USLA, care fuseseră victimele luptei din noaptea de 24 decembrie, fură „vîndute” - din ordin de sus - ca „teroriști” periculoși. Din dispoziția ministrului, generalul Militaru, cele două TAB-uri, în dimineața care urmase luptei nocturne, fuseseră trase la marginea trotuarului, iar cadavrele evident împrăștiate pe o rază de 100 de metri. Maiorul Trosca, fostul comandant adjunct al unității antitero, fusese tîrît sub unul din vehicule, iar pe jos se scrisese cu creta „terorist”.
Se mai împrăștiase pe căi diverse și zvonul că un grup de fanatici susținători ai dictatorului ar fi încercat să atenteze la viața lui Iliescu și a acoliților săi, populația îngrozită peregrinîndu-se la locul presupusului atentat terorist. S-a ajuns la scena dezgustătoare: cadavrele presupușilor asasini erau scuipate, călcate în picioare și se stingeau pe ele țigări. Prin aceste acțiuni greu de imaginat care erau înscenate cu o deosebită abilitate de generalul Militaru, populația s-a descărcat zile de-a rîndul.¹³ (¹³ Vezi emisiunea ORF - radioteleviziunea austriacă - „Actualitatea în imagini” din 26 decembrie 1989.)

Telerevoluția totală

La aproape o oră după execuţie, în jurul orei 17, întreaga suită zbura înapoi în capitală, avînd drept bagaje două sicrie. Cele două cadavre fuseseră apoi predate unei unităţi militare şi înmormîntate, la sfîrşitul anului în cimitirul militar Ghencea.
În schimb casetele video cu materialul filmat în exclusivitate trecură în păstrarea ministerului apărării. Aici au fost supuse unui dublu fotomontaj de către serviciul tehnic. Una din copii o primi ministerul apărării, pe cealaltă securitatea.
Apoi imaginile de la Tîrgovişte au fost prezentate lui Iliescu şi oamenilor lui. Urmară discuţii prelungite asupra secvenţelor care puteau fi prezentate publicului. Pînă la urmă, căzură toţi de acord asupra cîtorva scurte fragmente, care să fie difuzate de „televiziunea română liberă”.
În această versiune feţele tuturor participanţilor la proces nu se vedeau, majoritatea dialogurilor fuseseră tăiate şi pentru moment şi scenele cu corpurile neînsufleţite ale celor doi condamnaţi executaţi. După ce această ultimă decizie - îndelung disputată pînă noaptea tîrziu - fusese luată, Sergiu Nicolaescu, prietenul lui Stănculescu, şi metafizicianul Gelu Voiculescu, omul lui Iliescu, au fost trimişi la televiziune.
Dar şi aici se pierdu multă vreme. Videocasetele, care fuseseră înregistrate cu o cameră video neprofesională, trebuiră copiate pe alte benzi compatibile cu aparatele televiziunii. Ca urmare, aceste înregistrări au fost transmise pentru telespectatorii români de-abia la 26 decembrie, la două noaptea - adică la zece ore de la execuţie.
Totuşi, încă de cu seară crainicii TV anunţaseră de mai multe ori că dictatorul fusese condamnat şi executat. Se anunţa continuu transmiterea în scurt timp a senzaţionalului proces, precum şi a imaginilor de la execuţie şi ascultătorii erau mereu rugaţi, cu tot felul de scuze, să aibă răbdare.
Cînd, în fine, sosi şi clipa transmiterii filmului vizibil cenzurat cu ultimele zile de viaţă ale lui Ceauşescu, telefonul tvr-ului nu mai conteni să sune. Din toată ţara se auzeau injurii şi chiar ameninţări la adresa nevinovaţilor redactori ai emisiunii. Majoritatea celor care chemau nu voiau să creadă că Ceauşescu erau morţi, pînă nu li se vor arăta chiar cadavrele.
De-abia către prînz, la 26 decembrie, noua troică conducătoare se decise să prezinte poporului încă o mică porție de istorie contemporană. Prin difuzarea înregistrării, plină de efecte regizorale, a perechii dictatoriale ucisă, „telerevoluția” a depășit tot ce se întîmplase pînă atunci. Astfel, „teleexecuția” era acoperită în mod rafinat de minciuni, ca și celelalte „aranjamente” ale trăgătorilor de sfori lipsiți de scrupule. Pretinsa judecată a poporului semăna cu un proces de factură stalinistă,
procedura-fulger fusese de-a dreptul plină de cinism, iar execuția era realmente un asasinat.
Cifra de 64000 de morți, trîmbițată de repetate ori de procurorul Voinea, era și ea cu totul fantezistă, dar își atinsese scopul: întreaga opinie publică națională, ca și cea internațională, fusese mai adînc impresionată de numărul anunțat al victimelor, decît de imaginile procesului. Mai mult, Voinea, confirmase și vestea, că mercenari străini veniseră în țară la chemarea tiranului.
Odată cu acestea se verifica și adagiul, că televiziunea poate fi cel mai desăvîrșit înșelător al opiniei publice.

Ziua răzbunării

Moarte după-amiază
În decurs de numai trei zile, din fostul despot absolut nu mai rămăsese decît un biet bătrîn dezorientat. În aceste trei zile, paznicii perechii Ceaușescu îi ținuseră închiși în cazarmă unde nu duseseră lipsă de nimic și fuseseră mereu liniștiți cu promisiuni false. În ziua de 25 decembrie spre prînz, din „rațiuni pur regizorale” conducătorul fusese urcat într-un vehicul blindat, în scurt timp fiind însă dat jos din nou. În timp ce acesta cobora neținîndu-se bine pe picioare și îndreptîndu-și căciula neagră din astrahan, o cameră video era deja îndreptată spre el. Această cameră video îl va urmări, exceptînd cîteva întreruperi, pînă la moarte.
Aparatul de filmat Panasonic M7, un model pentru amatori, provenea din depozitele ministerului apărării și fusese folosit de maiorul Ion Baiu. Filmarea a continuat chiar și în clipa cînd un tînăr medic militar îi lua tensiunea artetială lui Ceaușescu. S-a putut vedea cum dictatorul, cu gesturi stîngace, și-a scos paltonul și a încercat chiar un început de zîmbet.
Apoi, rămas în costumul său cu vestă, cam șifonat, continuase să privească în gol, nemișcat.
La o jumătate de ceas după această vizită medicală degradantă, fostul secretar general și șef de stat a mai coborît o treaptă pe scara umilinței: din atotputernicul conducător rămăsese doar un acuzat.
Încă din ziua precedentă, 24 decembrie, la ministerul apărării se luase decizia să i se facă un proces scurt incomodului stăpînitor absolut al țării. Cu toate că Iliescu personal se opusese, în cursul celui de al doilea „consiliu de război” părerii generale de a-l lichida pe dictator într-un proces fulger, comandanții armatei, cît și cei ai securității insistaseră asupra acestei soluții, din motive lesne de înțeles. Omul pe care-l trădaseră trebuia să fie redus la tăcere. Stănculescu, primind însărcinarea de a pregăti acest proces, se pusese astfel definitiv în slujba noii puteri.¹ (¹ Vezi interviurile cu Brucan și Lupoi din martie 1990.)În dimineața procesului, Stănculescu alese pe magistrații militari care urmau să formeze completul de judecată și - ca precauție suplimentară - o unitate de parașutiști de protecție. În schimb Măgureanu, zburase încă de dimineață cu un elicopter la Tîrgoviște, unde începu îndată interogatoriul dur al celor doi Ceaușești. După cîte s-a aflat ulterior, tiranul ar fi fost chiar supus torturilor, pentru a-și divulga conturile de devize din băncile elvețiene.² (² Vezi mai multe relatări în presa franceză din mai 1990.)
Ca pregătire psihologică pentru popor, „frontul” difuză peste tot știrea că teroriștii pregăteau un atac general de eliberare a dictatorilor. În realitate, zilele de detenție de la Tîrgoviște, fosta cetate de scaun a Munteniei, decurseseră pînă în ziua procesului, în deplină liniște, fără vreun atac prin surprindere. Cu atît mai puțin cei doi deținuți nu fuseseră plimbați continuu - așa cum s-a repetat mereu în zilele următoare în mass-media - în două TAB-uri din rațiuni de securitate.³ (³ Vezi ziarul Tineretul liber de la 20 martie-10 aprilie 1990. Primul-ministru Roman a spus într-un interviu pentru ziarul francez La Croix - evenements, din 30 decembrie 1989 că o unitate de paraşutişti era pregătită să-l elibereze pe conducător. Despre o asemenea tentativă nu există nici o dovadă.)După controlul medical, Ceaușescu - care-și trăsese din nou pe el paltonul gros - fusese adus într-o încăpere obscură a cazărmii și se așezase pe o bancă de lemn. În stînga lui se așezase Elena, îmbrăcată și ea în același mantou beige cu garnitură de blană neagră, care amintea de luxul de altădată, purtat de trei zile. Părul care-i atîrna în șuvițe drepte îl strînsese într-o basma înflorată de mătase. Pe una din mesele de lucru de culoare deschisă, în spatele căreia se înghesuise cuplul, se vedea poșeta Elenei și o mică pungă de plastic. În ea se găseau - după cum s-a aflat ulterior - medicamentele necesare tiranului, care era grav bolnav de diabet.
Doi apărători din oficiu, pe nume Teodorescu și Lucescu, se așezaseră într-o parte, în apropierea perechii tiranilor, cu toate că aceștia se opuseseră de repetate ori la prezența oricărei asistențe juridice. Cei doi apărători fuseseră aduși cîteva ore mai înainte cu elicopterul din capitală.
În stînga acuzaților luaseră loc, pe o estradă joasă de lemn, cinci militari cu chipuri severe. Completul de judecată era condus de generalul Costică Popa.⁴ (⁴ Generalul Popa a decedat la începutul lui martie 1990 prin „sinucidere”. Familia acestuia acuză guvernul de a-l fi împins pe general la acest pas funest. Vezi și ziarul Le Monde, Paris, din 6 martie 1990.)Alături de judecători apăruseră, în ultima clipă, trei figuranți, ca „reprezentanți ai poporului”. Rolul lor era să observe desfășurarea judecării detestaților dictatori. În timp ce majoritatea celor de față primiseră ordin să participe la acest proces improvizat, ultimii trei reprezentau singura parte vizibilă a camuflajului general în care se desfășurase „tele-procesul”. Era vorba de asistentul lui Iliescu, Voican-Voiculescu, delegat al „frontului”, colonelul securist Măgureanu și generalul Stănculescu, din partea armatei. Fostul ministru adjunct era singurul din sală, care-i cunoștea personal pe Ceaușești.
Apoi începuse procesul.
Pe peretele din spate al acestei săli de judecată, care era încălzită de o sobă veche de teracotă, vegheau trupe de comando ale securității în uniforme kaki asemănătoare celor ale armatei. Petlițele albastre care-i distingeau de militari, fuseseră și ele îndepărtate pentru a spori confuzia.⁵ (⁵ Vezi materialul documentar filmat, difuzat de TF1 la sfîrșitul lui aprilie 1990. Se vede clar la punerea cătușelor lui Ceaușescu că lipseau petlițele de la guler. Totuși croiala uniformelor securității se deosebea ușor de cea a armatei.)Procurorul civil, pe nume Dan Voinea începu cu constatarea, că, timp de 25 de ani, pe cînd perechea Ceaușescu trăise în luxul cel mai provocator, dînd recepții îmbelșugate, poporul primise doar 200 de grame salam lunar.
Politețea forțată a fostului regim fusese uitată. Acum Voinea îl luase pe dictator cu „tu ai înfometat populația”.
Ceaușescu îl întrerupse: „Eu nu recunosc ca instanță decît marea adunare națională. Am fost victima unei lovituri de stat.” Dar completul de judecată se făcuse că nu aude, în schimb ceruse să se dea citire actului de acuzare. Acesta cuprindea capetele de acuzare: genocid, abuz al autorității de stat, subminarea economiei și a bunurilor poporului, încercarea de a se sustrage răspunderii prin fugă și, în fine, însușirea a miliarde de dolari din averea țării. Articolele din codul penal invocate de procuror erau 162, 163, 165 și 357. Pentru toate acestea ceru pedeapsa cu moartea pentru ambii.
În acest timp, neexperimentatul cameraman Baiu filma neîncetat cu mîna tremurîndă. Procurorul, însă nu se oprise aici: îl mai acuză prin propoziții relativ incoerente, pe Ceaușescu de a fi provocat represiunea sîngeroasă din ultimele zile: „Astăzi există peste 64000 de morți în orașe. Tu ai aruncat întregul popor în sărăcia cea mai cumplită. Mulți din ei, chiar și oameni de știință, au fost nevoiți să părăsească țara. Cine sînt mercenarii străini care trag acum în popor? Cine i-a chemat?”
La această replică, interveni Elena, acuzîndu-l pe Voinea de provocare deschisă. Dar acesta, sarcastic, îi răspunde: „E vorbăreaţă savanta noastră, care nu e în stare nici să vorbească şi să citească!” Ceauşescu puse o mînă pe mîna ei, ca să o liniştească. Apoi repetă, privind spre judecători, că nu se va supune decît hotărîrii marii adunări naţionale. „Nu recunosc decît verdictul clasei muncitoare. În faţa acestui tribunal de complotişti nu voi declara nimic”, spuse conducătorul. „Voi i-aţi adus pe mercenari. Noi avem cu totul alte mijloace. Pe voi nu vă recunoaşte nimeni în această ţară. De aceea poporul luptă în continuare”, îi lămuri el pe foştii săi supuşi.
Din nou Elena se amestecă, cu vocea ridicată: „Aţi întrebat dacă eu sau soţul meu avem boli psihice. Asta e provocare ordinară”. Din nou dictatorul îi puse mîna pe braţ, încercînd s-o calmeze.
Dar Voinea, nu se lăsă: „Aţi spus că în această ţară există egalitate deplină. Dar văd acum, la televiziune, că fiica voastră Zoe, are un cîntar de aur, cu care cîntăreşte carnea de import, pe care i-o serveşte căţeluşului”. De îndată sări la el Elena şi iarăşi Ceauşescu încercă s-o îmbuneze. În schimb, el nu mai spuse nimic.
Interveni apoi unul din apărătorii din oficiu. „Dacă cei doi acuzaţi ar fi avut tulburări psihice ar mai fi putut fi salvaţi... Eu însă sînt martor că sînt vinovaţi... Completul de judecată aici de faţă este legal”.
Cînd procurorul începu cu un nou torent de acuzaţii scena deveni de-a dreptul tragic de absurdă. În timp ce Măgureanu, cu un aer absent, scria de zor pe un bloc de notiţe, Voinea continuase, deplîngînd „genocidul de la Timişoara şi Bucureşti”, moartea copiilor nevinovaţi, striviţi de şenilele tancurilor, şi vestea că s-ar fi furat „tuburile de oxigen” iar „depozitele de plasmă fuseseră aruncate în aer”.
În acest timp, Ceauşescu, demonstrativ, îşi privise de mai multe ori elegantul ceas-brăţară de aur.
La urmă, completul, în unanimitate, pronunţase pedeapsa cu moartea pentru amîndoi. Nicolae primi sentinţa cu un zîmbet distrat, frecîndu-şi încet degetele amorţite. Cînd actorii şi figuranţii muţi ai spectacolului politic ce durase trei ore începuseră să iasă din cameră, Ceauşescu îşi mai ridică o dată vocea, spunînd mîndru: „Mai bine mor onorabil decît să fiu tratat astfe”.
Cîţiva dintre membrii comando-ului se repeziseră asupra celor doi condamnaţi, legîndu-le mîinile la spate cu sfoară.
Elena şi de data asta se opuse, ţipînd: „Fiule, nu, nu, asta nu!” În schimb, Nicolae, se cufundase parcă într-o letargie, ca şi cînd nu ar mai fi perceput nimic.

Cîteva clipe mai tîrziu, după ce acuzaţii părăsiseră încăperea, în liniştea culoarului se auziseră focuri de arme. Cînd cameramanul se repezi pe culoar, cei doi erau întinşi pe jos, executaţi de securiştii în uniformă: la Elena, glonţul mortal fusese ţintit în ceafă, pe cînd la Ceauşescu nu se putea descoperi locul rănii.
Trupurile celor doi fură apoi ridicate, duse în curte şi depuse lîngă zidul gălbui-fumuriu, acolo unde fusese prevăzut să aibă loc execuţia. Camera de filmat fusese din nou pusă în funcţiune pentru a înregistra scena ce urma a fi difuzată, de fapt „a doua moarte”. După cîteva salve de foc, trase de aceeaşi echipă de comando, se vedeau acum urmele gloanţelor pe zid. Ochiul obiectivului se apropiase apoi de cadavrele Ceauşeştilor, pe urma paşilor scîrţîitori ai medicului legist.
Pe Elena, întinsă pe partea stîngă, camera o filmă de la cap pînă la picioare, în timp ce medicul, cu o mişcare rapidă, îi ridicase capul, lăsîndu-l apoi să cadă. Pata de sînge care provenea de la rana mortală din ceafă era lungă şi aproape uscată. Nicolae Ceauşescu, care zăcea cu genunchii îndoiţi spre spate, a fost şi el fixat pe peliculă prim-plan.⁶ (⁶ Pe peliculă, se putea observa, după rafala prelungită de focuri, o dîră lungă de sînge, care se prelingea din ceafa Elenei Ceaușescu, în timp ce la față nu se vedea nici o rană. La Nicolae Ceaușescu, cu atît mai puțin se poate vedea vreo rană prin împușcare. Deducția logică este că ambii fuseseră asasinați încă dinainte.)

Factura seria CNPRVAB03 Nr. 00019530, Nr. DIV00008202, data 11 iunie 2013

Cer strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 3153/176/2013 aflat pe rolul judecătoriei Alba Iulia cu termen de judecată la data de 25 iunie 2013. Motivele cererii: consider că există motive temeinice care să justifice strămutarea judecării cauzei la o altă instanță de același grad... Domnului președinte al înaltei curți de casație și justiție, București

Complotul securității. Revoluția trădată din România

În istoria recentă a Europei nu s-au mai pomenit atîția oameni trădați ca în decembrie 1989. Mai înainte și mai presus de toate, a fost trădat poporul român, care a trebuit să plătească revoluția sa trădată cu sacrificiul sîngelui a (oficial) 1033 de morți și a mii de răniți. Au mai fost trădați apoi cei de bună-credință din vest, care, în atmosfera festivă din preajma crăciunului, au jubilat la vestea fulgerătoarei căderi a penultimei dictaturi din răsăritul continentului și au sprijinit-o cu tone de ajutoare; erau aceiași care pînă atunci susținuseră, decenii de-a rîndul, cursul anti-moscovit al conducătorului, confundîndu-l, în mod consecvent, cu drumul spre democrație. A fost, în sfîrșit, trădată presa mondială, care s-a lăsat dirijată și exploatată ca un copil nepriceput.
Personal mă consider o parte a acestei categorii.
Tîrziu, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, zburam, alarmați, cu o echipă a televiziunii austriece la București. Cu cinci ore mai înainte, Nicolae Ceaușescu fugise de pe acoperișul clădirii comitetului central. După Praga și Berlin, iată că se trezise și Bucureștiul! De la 18 decembrie, agențiile internaționale anunțau că Timișoara, cel dintîi oraș liber din România, s-ar fi ridicat, plătindu-și revolta cu mii de morți. Puțin mai tîrziu se raportase detaliat despre „teroriști” care încercau să-l libereze pe conducătorul capturat. Nenumărați fanatici bine instruiți ar fi intrat în acțiune – așa eram informați la 26 decembrie, cînd cumplita bătălie de mult se terminase – mai ales de către reprezentanții noului „front al salvării naționale”. Lipsit de orice scrupule, dictatorul ar fi avut pe conștiință peste 60000 de oameni, se jeluia procurorul Dan Voinea, în timpul senzaționalului proces televizat împotriva cuplului Ceaușescu.
Nimic din toate acestea nu era adevărat. Nu au existat 60000 de victime! Nici măcar un singur „terorist arab” nu luptase pentru revenirea despotului! Dar chiar și fuga dictatorului fusese o parte a spectacolului revoluționar, înscenat cu măiestrie!
Cu mult înaintea izbucnirii tulburărilor, sinistra „secu” începuse deja să lucreze la planurile viitoarei răsturnări. Ion Iliescu, un ambițios și unul dintre cei debarcați de la putere, dar avînd mai ales bune legături cu armata, fost „om politic de viitor” și un timp chiar urmașul desemnat al lui Ceaușescu, se prezenta ca un candidat ideal pentru viitoarea conducere.
De după cortină, Moscova înrîurea și ea lucrurile discret.
Dar complotiștii de la București nu conspiraseră în numele libertății și împotriva tiraniei! Dimpotrivă, domnii Iliescu, Măgureanu și compania s-au pus în mișcare doar pentru a menține puterea nomenclaturii. Dictatorul devenise de nesuportat, deci trebuia să dispară, nu însă și dictatura. Acest proiect al comuniștilor a reușit pe deplin, dar a trebuit plătit cu un preț dureros, suportat de poporul chemat la revoltă.
Această realitate nu a putut fi clintită de promisiunile lipsite de conținut ale „frontului”. Laurii preliminari pe care vestul i-a decernat pseudo-democratului Iliescu, s-au risipit definitiv în iunie 1990! Trei săptămîni după succesul său în alegeri zîmbărețul președinte consimțea, în urma unor amenințări virulente, ca opoziția democratică să fie ciomăgită fără milă.
Desigur că mass-mediile internaționale au fost și ele co-actori involuntari ai tragediei românești din decembrie.
Mai ales televiziunile au mințit și au înșelat – deși neintenționat.
Eu personal nu mă exclud de la această învinuire.
Securitatea, însă a condus revoluția cu rafinament, dar și în mod diletant, autoritar și arogant. De-abia în timpul cercetărilor necesare scrierii acestei cărți mi-a devenit și mie limpede gama largă a tehnicii de lucru folosită de „serviciul de siguranță”, care mergea de la minciuna sfruntată la amenințarea deschisă. ...

A Prova de tudo Nambia Completo parte 5 5

-A Prova de tudo Nambia Completo parte 4_5

A Prova de tudo Nambia Completo parte 3 5

Almaşu Mare: Paştem vitele în cariera (ilegală ?) de piatră...

Carieră ilegală (?) a avocatului Jidveanu de la Almaşu Mare, jud. Alba

Almaşu Mare: Carieră ilegală de piatră - pe un munte de aur?

Atacuri înainte de alegeri: Cariera de piatră de la Almașu Mare a avocatului Ovidiu Jidveian, subiect de reclamații pentru “reporterii eco”

Asociația Sighișoara Durabilă, un ONG ce își propune “respectarea legii cetățeanului în administrația locală” a publicat în cadrul unui proiect numit EcoReporter2 un film despre o carieră de piatră din zona Almașu Mare, despre care se presupune că ar funcționa ilegal. Mai mult, reporterii atrag atenția că, la doar 500 de metri de respectiva carieră, al cărui proprietar este avocatul Ovidiu Jidveian, în trecut funcționau galerii de aur, închise momentan pentru conservare și că lucrările ar avansa în direcția acestora. La polul opus, proprietarul asigură că are toate avizele și acordurile necesare de funcționare și că zvonurile aduse la urechile presei sunt doar acţiuni de discreditare a sa, pornite de la doi angajați ai firmei care au fost dați afară.
Realizatorii materialului adus în atenția presei, dar și a autorităților de mediu susțin că anterior demarării exploatării carierei nu au fost organizate dezbateri publice pe marginea planurilor urbanistice sau a unor studii de impact asupra mediului și că există suspiciunea că această carieră ar funcționa ilegal: “Autoritățile contactate (CJ Alba, Primăria Almașu Mare) nu au pus la dispoziție documentele de interes public și privind mediul, răspunzând evaziv și doar parțial solicitărilor. Proprietarul carierei este dl. Jidveian, un avocat aparent influent din Alba Iulia, iar subconcesionar: S.C. LAFARGE S.A. În discuțiile cu unii localnici, proprietarul, respectiv inginerii firmei exploatatoare îi induc sistematic în eroare pe cetățeni, afirmând că, deoarece terenurile afectate nu ar fi întăbulate pe numele proprietarilor, aceștia nu ar putea cere despăgubiri, respectiv nu ar putea face nimic în vederea opririi exploatării carierei aparent ilegale”.
O altă problemă pe care o aduc în discuție eco reporterii de la ONG-ul din Sighișoara în documentul transmis APM și presei din Alba este aceea că, la doar 500 de metri de actuala carieră din Almașu Mare, în trecut funcționau galerii de aur (acum închise, ca zăcământ de rezervă). Oamenii susțin că lucrările avansează rapid în direcția fostelor galerii și se întreabă dacă este permisă exploatarea unor zăcăminte de piatră în perimetre aurifere și ce urmează să se întâmple cu eventualele filoane de aur ce ar putea fi descoperite.
Întrebat despre această problemă, avocatul Ovidiu Jidveian recunoaște că este proprietarul carierei de piatră și asigură că toate exploatările din zona respectivă sunt realizate legal. Avocatul a explicat că legalitatea activităților întreprinse la Almașu Mare a  fost constatată și de inspectorii veniți în control, cu diferite ocazii.
“Eu, respectiv familia mea suntem acționari minoritari, iar cariera aparține firmei Lafarge. Într-adevăr, proiectul a fost demarat în urmă cu 5 ani, de tatăl meu, dar cariera are toate autorizațiile necesare de funcționare, iar anterior începerii exploatărilor s-a făcut dezbatere publică la sediul Primăriei Almașu Mare, deoarece altfel nu puteam primi acordul de mediu. Acest acord există, la fel ca și toate avizele necesare funcționării în perfectă legalitate. Discuțiile au fost inițiate de doi angajați ai firmei, care au fost dați afară și care încă de atunci au amenințat că se vor răzbuna. Au făcut sesizări pe unde au putut, iar ulterior acestora am primit numeroase controale. Inspectorii au constatat de fiecare dată legalitatea funcționării carierei. În ceea ce privește poluarea mediului din cauza prafului produs ca urmare a exploatărilor pot spune că localnicii nu sunt afectați, deoarece noi am închiriat perimetrul de siguranță, iar tot praful care se face se face acolo.
În ceea ce privește zăcământul de aur din apropiere, nu pot spune decât că am permis de exploatare de la Agenția Națională pentru Resurse Minerale pentru un perimetru delimitat în care s-a constatat că nu există decât andezit și nu aur. Eu am permis doar pentru a exploata piatra, iar, în cazul în care, printr-o minune, am da peste un filon de aur, suntem obligați să anunțăm imediat statul. Dacă ne-am dori să exploatăm alt zăcământ în afară de piatră, trebuie să obținem o nouă licență, dar nu ne dorim să exploatăm altceva”, a explicat cât se poate de clar avocatul Ovidiu Jidveian.
Jidveian este de părere că toate aceste discuții nu sunt altceva decât o acțiune de discreditare a sa, amplificată în apropierea campaniei electorale, de cei care probabil îl consideră o amenințare. Avocatul atrage atenția că în zonă există alte 5 cariere de piatră care funcționează exact la fel și a căror legalitate nu este pusă la îndoială.
Sursa video: Ecojurnal

Publicat de Flavia Nicolae pe 20 Sep 2012. Publicat în BREAKING NEWS, EVENIMENT, SOCIAL.

Formular pentru înlocuirea cartelei SIM

Bear Grylls - Escape to the Legion Part 4/4

Bear Grylls - Escape to the Legion Part 3/4

Bear Grylls - Escape to the Legion Part 2/4

Bear Grylls - Escape to the Legion Part 1/4

Români, bulgari ieşiţi în stradă, cereţi demisia preşedintelui Băsescu, guvernului Ponta! Americanii nu vor exploata gazele de şist din România şi Bulgaria.

Vom da în judecată primăria oraşului Zlatna pentru că nu termină staţia de epurare a apei folosite

Preţul \"spălării\" apelor României: 20 de miliarde de euro

Autor: Antoaneta Etves

SERIAL EVZ. O mare parte din poluarea cu nitraţi este cauzată de lipsa sistemelor de canalizare şi de epurare. Majoritatea apelor poluate conţin concentraţii mari de azotaţi şi amoniu, arată specialiştii.

Sursa: DOLLORES BENEZIC

Racordarea tuturor gospodăriilor la reţeaua de apă şi canal, epurarea apei folosite prin staţii speciale şi alinierea la toate directivele Uniunii Europene privind calitatea apelor ar costa România aproximativ 20 de mi liarde de euro, arată specialiştii. Statisticile anuale evidenţiază că numărul românilor care sunt racordaţi la sistemul de apă şi canal şi datele legate de construirea de staţii de epurare au creşteri infime.
Dacă în primul semestru al anului trecut procentul de racordare la canalizare a fost de 53,58%, până la sfârşitul lui 2010 acesta a crescut doar până la 54,28%. În plus, din cele 400 de staţii de epurare câte sunt în România, doar 15 sunt conforme cu cerinţele UE.

1.000 de euro pe cap de român pentru ape curate

Specialiştii Administraţiei Naţionale Apele Române (ANAR) au constatat că apa folosită de 90% dintre românii de la sat şi de 50% dintre orăşeni nu ajunge în vreun sistem de canalizare. Cei mai mulţi dintre aceştia aruncă apa folosită în spatele casei sau în şanţul din faţa porţii.

ANAR a calculat cât ar costa ca fiecare locuitor să aibă apă curentă, canalizare şi ce investiţii ar trebui făcute pentru un sistem de epurare mai eficient.

"Pentru perioada 2010-2027, costurile totale ale măsurilor de bază şi măsurărilor suplimentare pentru implementarea tuturor directivelor europene privind calitatea apelor şi a programului de măsuri la nivel naţional au fost estimate la aproximativ 20 de miliarde de euro", se arată în unul dintre rapoartele specialiştilor.

Practic, implementarea unui program eficient ar costa cam 1.000 de euro pentru fiecare român. "Cele mai mari investiţii sunt necesare pentru alimentarea cu apă potabilă, servicii de canalizare şi sisteme de epurare a apelor", explică specialiştii ANAR.

Topul judeţelor fără canalizare

În timp ce în judeţele Arad, Brăila, Neamţ şi Sibiu mulţi locuitori au canalizare, judeţele Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Caraş-Severin sunt "codaşe" în ceea ce priveşte racordarea la sistem.

Efectele acestui "clasament" se văd în statistica ANAR privind calitatea apelor. Astfel, doar 25,7% din râuri au calitatea foarte bună, 46,8% au calitate bună, iar restul sunt poluate.

Uniunea Europeană se aşteaptă ca România să rezolve problema calităţii apelor până în 2015. Autorităţile de la Bucureşti se gândesc însă deja să ceară prelungirea termenului până în 2021 sau 2027, după cum se specifică într-un plan de management întocmit de ANAR.

"Conform rezultatelor obţinute prin elaborarea Planului Naţional de Management, din cele 3.399 de corpuri de apă de suprafaţă, 1.241 nu vor atinge o stare corespunzătoare a apelor până în 2015. De asemenea, din cele 142 de corpuri de apă subterană, 19 nu vor atinge o stare calitativă bună. Aceste corpuri înregistrează, în special, depăşiri la azotaţi şi amoniu. România va cere excepţii de la UE pentru acele ape care nu vor atinge starea bună până în 2015", susţin reprezentanţii ANAR în document.

RISCURI

Cât costă poluarea cu azot în UE

Peste 10 milioane de europeni sunt expuşi la niveluri de azot (nitraţi) din apă care depăşesc pragurile normale, crescând astfel riscul de cancer, potrivit unui studiu european, citat de AFP. În plus, efectele nocive ale excesului de azot asupra sănătăţii oamenilor şi asupra mediului produc costuri de până la 320 de miliarde de euro la scară europeană. Adică dublu faţă de beneficiile aduse de agricultură, de exemplu.

Acest rezultat a fost făcut public în timpul unei conferinţe internaţionale ţinute în capitala Scoţiei, Edinburgh, eveniment ce a reunit 200 de cercetători din 21 de ţări. Aceştia propun un diagnostic a problemei excesului de azot şi mai multe căi de acţiune pentru a reduce impactul asupra apei, aerului, ecosistemelor şi efectului de seră.

Potrivit aceluiaşi studiu, azotul din mediul înconjurător a crescut în prezent de două ori pe plan mondial şi de peste trei ori în Europa
Zilele acestea, EVZ va spune cine, cum şi cât a contribuit la poluarea cu nitraţi şi care sunt efectele sociale şi economice ale acestui fenomen. Totodată, va explica şi riscurile la care se supune România dacă nu ia măsuri ferme pentru stoparea poluării cu nitraţi:
Cum au otrăvit nitraţii pământurile şi apele României

Recomandă articolul

Trimite pe:

Taguri:nitriti, nitrati, poluare, mediu, apa, ecologie, apa minerala, apa potabila

Articole similare

• Noi descoperiri pe MARTE. Dovada că pe această planetă a existat viață | VIDEO Tuesday, 11 June 2013
• Cum arată cele mai NEPOLUATE locuri din lume | GALERIE FOTO SPECTACULOASĂ Thursday, 06 June 2013
• Lucia Varga, ministru pentru Păduri: „În România s-au furat 80 de milioane de metri cubi de lemn. Paguba este de 5 miliarde de euro” Thursday, 06 June 2013

Citiţi mai mult: Preţul \"spălării\" apelor României: 20 de miliarde de euro > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/pretul-spalarii-apelor-romaniei-20-miliarde-euro-926598.html#ixzz2VznWY76i
EVZ.ro

Probele în procesul penal

Probele în procesul penal - prevăzute în capitolul I, titlul III, art. 62-68, C.proc. pen., partea generală. Potrivit legii, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o şi la cunoaşterea îmrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Principiul oficialităţii procesului penal

Principiul oficialităţii procesului penal - principiu fundamental sau regulă de bază, reglementat în capitolul I, titlul I, art. 2, C. proc. pen., partea generală, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul cînd prin lege se dispune altfel. Astfel, procesul penal începe din oficiu, fără a fi nevoie de sesizare din partea cuiva, iar după începerea urmăririi penale întregul proces (activităţile şi măsurile procesuale) se desfăşoară din oficiu, din iniţiativa organelor de urmărire penală sau a procurorului. Pricipiul oficialităţii are anumite restrîngeri în cazurile în care legea nu permite organului penal să declanşeze acţiunea penală din oficiu, fiind necesară încuviinţarea sau autorizarea prealabilă a unor organe sau plîngerea prealabilă a persoanei vătămate. ...

Principiile fundamentale (regulile de bază) ale procesului penal

Principiile fundamentale (regulile de bază) ale procesului penal - prevăzute în capitolul I, titlul I, art. 2-8 C. proc. pen., partea generală, idei generale, călăuzitoare în temeiul cărora se desfăşoară întreaga activitate procesuală penală. Aceste principii (regulile de bază) sînt: principiul legalităţii, principiul aflării adevărului, principiul egalităţii cetăţenilor în procesul penal, principiul garantării libertăţii persoanei, principiul respectării demnităţii umane, garantarea dreptului de apărare, principiul folosirii limbii materne, folosirea limbii oficiale prin traducător, principiul rolului activ al organelor judiciare, principiul garantării dreptului de apărare, principiul oficialităţii.

Omorul calificat

Omorul calificat - infracţiunea care face parte din grupul infracţiunilor contra vieţii, prevăzute în secţiunea I, capitolul I, titlul II, art. 175 C. pen., partea specială. Omorul devine calificat cînd a fost săvîrşit în vreuna din următoarele împrejurări: cu premeditare; din interes material; asupra soţului sau unei rude apropiate; profitînd de starea de neputinţă a victimei de a se apăra; prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare ori de la executarea unei pedepse; pentru a înlesni sau a ascunde săvîrşirea altei infracţiuni; în public.

Tentativa se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care s-a suprimat viaţa victimei. 
Sancţiuni: infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale: acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, iar judecata în primă instanţă este de competenţa tribunalului.

Rick Stein's French Odyssey

Rick Stein's French Odyssey

Gunter Pauli: The Blue Economy

Gasland

CARPAŢII SĂLBATICI - WILD CARPATHIA - Documentary (RO sub) & Prince Charles of Wales about Romania

SAS The Search For Warriors Part 2

SASR The Search For Warriors | Part 1

Revoluţie 1989 - Înregistrări între Securitate, M.A.P.N. şi armata loială lui Ceauşescu

Comunismul (1918-1989) p. 3

Comunismul (1918-1989) p. 2

Comunismul (1918-1989) p. 1

Revolte şi renaştere, 1960-1970

Văzuţi din perspectiva înţelegerii ulterioare a situaţiei, anii '60 au fost un deceniu foarte frămîntat, şi nu numai pentru puterile coloniale aflate în luptă. Deceniul a început cu mult optimism, mai ales în Statele Unite şi în Europa de Vest, dar în anii '60 multe părţi ale lumii au cunoscut războaie, nesiguranţă, asuprire, revoluţii şi tulburări sociale. Aceştia au fost anii cînd a avut loc partea cea mai dură a Războiului din Vietnam, un conflict care urma să producă neînţelegeri mult în afara graniţelor Statelor Unite şi ale Asiei de Sud-Est. 

Anii '60 au fost o perioadă de tranziţie, un deceniu ce a marcat sfîrşitul vechilor imperii coloniale, care au dispărut în mare parte pînă în 1965. Dar, într-o măsură egală, ei au însemnat începutul Războiului Rece, între puterile vestice şi blocul comunist, în special între Statele Unite şi Rusia sovietică. Războiul Rece a devenit deseori neplăcut de fierbinte pentru cei care serveau pe nenumăratele cîmpuri de luptă de mici dimensiuni unde intrau în conflict aceste două ideologii opuse. Războiul Rece şi diferenţele care îl alimentau au servit deseori „terorismul urban” - o altă trăsătură caracteristică a anilor '60. A fost un deceniu în care mai multe forţe de „gherilă urbană” au făcut primii paşi în desfăşurarea revoltelor studenţeşti sau în violenţa stradală, spijinind revendicări care nu erau ale lor, lovind împotriva oricărei forme de autoritate, în numele unei presupuse dreptăţi mai cuprinzătoare. De asemenea, anii '60 au marcat eşecul în găsirea unei soluţii a conflictului arabo-israelian, care a continuat, iar cei care spijineau una sau cealaltă dintre părţile din această dispută au luat în curînd armele în mîini sau au trecut la terorism. 
În Africa Centrală au avut loc mai multe confruntări sîngeroase, evenimentul care a deschis deceniul fiind criza din Congo-ul belgian, din 1960. Aceasta a început în ziua în care statul Congo şi-a obţinut independenţa faţă de Belgia, în clipa în care miliţia congoleză, „Force Publique” s-a ridicat şi a pornit atacul împotriva populaţiei albe. În multe oraşe congoleze au avut loc masacre şi violuri în masă, precum şi alte incidente îngozitoare, inclusiv o întoarcere la canibalism, cînd băştinaşii africani s-au răzbunat pe foştii lor conducători colonişti, care nu făcuseră nici o încercare de a-i pregăti pe congolezi pentru responsabilităţile independenţei.

După cîteva zile de revolte şi crime, Belgia şi-a trimis Regimentul de Para-Commando la Leopoldvillé şi belgienii au recuperat fosta lor colonie, pînă cînd situaţia a fost readusă cît de cît sub control. Regimentul de Para-Commando belgian, provenit din soldaţi belgieni din Grupul nr. 10 Commando (Inter-Aliat) şi din SAS - purtînd încă emblema pumnalului cu aripi al SAS-ului şi deviza ,,Îndrăzneţii înving" - era o forţă foarte bine instruită, formată din soldaţi de carieră, care au adus rapid pacea în Leopoldvillé deşi nu şi în zona rurală înconjurătoare.