Cum trec cinci luni din viață

Iarne lui 1952 a fost pentru grupul nostru cea mai liniștită. Am iernat în patru locuri, acolo unde ne-am pregătit, fără nici o problemă. Cu Laurean Hașiu și Jean Pop, am început pe la mijlocul lui decembrie să ne facem adăpost. Până atunci am stat prin păduri, departe de locul cu alimente, de obicei adăpostindu-ne sub stânci. ...
Locul aflat de Jean Pop era ideal pentru un bordei în munte. Așezat pe o muchie de stânci, ferit la vedere, iarna s-ar fi ajuns greu oridincotro te-ai fi apropiat. Dacă cineva ar fi coborât și ar fi mers pe minima rezistență, l-ar fi ocolit ori pe stânga ori pe dreapta. În spate, un zid de stâncă, înalt și destul de gros ca pe el să crească câțiva brăduleți stufoși. În stânga, alt zid, mai mic, cu alți brazi țâșniți pe el. În față, o prispă cu încă vreo câțiva brăduleți și-apoi prăpastia, unde brazii mari-mari își ridicau trunchiurile, bordeiul nostru aflându-se la înălțimea coroanei lor. Numai a patra latură se dovedea accesibilă, iar la șase, șapte metri - un brad uriaș și-n spatele lui pădurea. În fața ușii o cărare se strecura pe la umbra stâncilor , spre inima muntelui. Astfel așezat bordeiul, nu puteai să-l observi decât când erai lângă el. Căutând să-l coborâm cât mai jos, am scos o mulțime de pietre, devenite parapet în laturile văduvite de stâncă. Așa am găsit o gaură largă ce cobora într-o vizuină de urs. După cetina uscată se vedea că a fost locuită cu un an în urmă. De altfel, ursul a venit de câteva ori în apropiere, dar, simțindu-ne a plecat mârâind. Bordeiul l-am alcătuit mare, să încapă și ceilalți, dacă n-ar fi avut unde sta. Lor le explicasem unde să vină și cum să ne găsească. Înțelegerea era ca ziua, la ora 12, să ne găsim după semnalul strigătului de huhurez. De asemenea, la poale aveam locuri de corespondență, pentru cazul când am fi fost nevoiți să părăsim locul de iernat. 
Pereții bordeiului i-am făcut din bârne cojite de brad, prinse la capete în cheutori. Tavanul era din scânduri de brad crăpat și acoperișul - din căpriori și cu scânduri de brad, ca și tavanul, însă mai subțiri. Pentru camuflaj, le-am pârlit la foc. Am așezat fereastra adusă și ușa din scânduri groase. Și ușa, și fereastra se închideau perfect. Sub fereastră era o masă ce n-ar fi făcut de rușine orice gospodărie de jos. Pe peretele din spate era priciul de scânduri, cu saltea din mușchi și iarbă de pădure (târsă). În stânga, pe patru picioare trona soba, adică o lespede mare și pe ea - alte pietre și plita. Hornul scotea fumul în pod. Sub sobă încăpeau lemnele scurtate și crăpate. Focul încălzea lespedea, iar asta ținea căldură ca o teracotă. Lângă sobă, pe o laviță, erau sacii cu alimente, iar de cealaltă parte a sobei - baia de aburi. Se pripășise la noi o carte de medicină a unui neamț ce susținea vindecarea tuturor bolilor prin mijloace naturale (aer, apă, soare, mișcare și, la loc de cinste, transpirația prin baie de aburi). După schița din carte, Jean Pop a construit-o din scânduri pe aceasta din urmă și, măcar o dată pe săptămână, o foloseam. Tot pentru spălat, Laurean Hașiu a făcut o trocuță din lemn de paltin. La capătul patului era rastelul cu armele și de cui, lângă ușă, ranițele cu un minim de mâncare, haine și muniții. Ne sculam cât se făcea ziuă, aranjam patul, încingeam focul, puneam de mămăligă. Până fierbea, ne spălam cu zăpadă sau la pârâu; ziceam rugăciunile și prânzeam mămăligă cu brânză și carne. După masă urma program la alegere: citit din cărțile aduse, studiam limba germană dintr-un curs condensat. Pe masă zăceau tabla de șah și căștile de la galenă. Puteam asculta foarte bine radio Brașov și seara - Vocea americii. Ieșeam la o simplă plimbare sau la alergare pe poteca până la pârâu. La ora 12 ascultam afară vreun eventual semnal de huhurez. Când era vreme cu vânt tăiam lemne. De altfel în acel decembrie a fost viscol. Uneori bătea vântul atât de tare, încât ne temeam să nu doboare pe bordei molidul uriaș de deasupra. O rădăcină se afla sub bordeiul nostru și, când se asmuțea vijelia, ne mișca și pe noi. Măsuri speciale de pază nu era cazul să luăm. Nimeni nu s-ar fi putut apropia fără zgomot.
Zăpada definitivă a venit chiar în ajunul Crăciunului. Nu era exagerat de mare, dar destulă pentru a împiedica orice tentativă de a ne căuta. ...
Când ningea puternic, ca să nu lăsăm urme, mergeam de aduceam mâncare din lăzi. Când se ivea soarele, era un loc unde, cu spatele în cojoc, puteai face plajă. În februarie s-a pornit un ger sec cu stele noaptea și soare cu dinți ziua. Seara trăgeam oblonul la fereastră, aprindeam lampa cu petrol, iar pe foc fierbeam grâul. O oală era permanent sub flacără cu ceai de zmeuriș sau afiniș. Când grâul începea să înflorească ne trăgeam lângă oală și cu lingura luam din când în când colivă, povestind, citind, jucând șah sau ascultând radio. Ziua și seara ieșeam afară, cu cojocul pe noi și, plimbându-ne pe potecă, luam aminte la toată mișcarea pădurii amorțite. În apropiere venea o ciocănitoare și bătea într-o scorbură. O pereche de corbi coborau dimineața și se întorceau seara cu atâta precizie, că puteai pune ceasul după trecerea lor. Într-o vreme a venit un cârd de capre negre. Ne uitam cum se târâie prin zăpadă, cum scurmă după frunze de zmeuriș și cum stăteau la soare pe câte un colț de stâncă. O ursoaică cu doi pui mici i-a mânat înaintea ei, undeva la deal. Seara, rareori, huhurezul spărgea liniștea întinderilor înghețate. Nu era multă zbatere în sihăstria noastră, dar era destulă să nu ne simțim singuri. 
...
Pe la sfârșitul lui martie a început să se deseneze pe cer, deasupra munților, spre sud, un semicerc de nori și o geană de senin. De dincolo de creste, cineva parcă aducea cu o furcă câte un nor câlțuit și îl arunca în geana ce sta pe loc. Vremea se muiase și nu adia un fir de vânt. Nu departe însă, în căldările munților se auzea, vuind ca o apă mare, bătaia austrului. Din când în când, cuprinsul se cutremura de o bubuitură înfundată, urmată de ecouri prelungite. Pe coastele munților, la golul pietros, se formau avalanșe. Vântul bătuse vreo două zile acolo, apoi, dintr-odată, crengile brazilor începură să se frământe și vuietul puse stăpânire și pe noi. Vântul era tot mai cald. Cearcănul de nori se muta mereu spre nord și geana de senin se tot micșora până dispăru cu totul. Zăpada se lăsa, îndesându-se. Ciocănitoarele au început să prindă glas, un pițigoi, fără să se sinchisească de noi, a pornit să strige: opinci! opinci! Pe cărarea dinspre pârâu, un brăduleț și-a ivit capul din zăpadă și se căznea să-și scoată o ramură îndoită ca o mână de copil. Îl ajutarăm să se ridice și-i șoptirăm: bună dimineața! Peste țară venea primăvara. Un fior nou ne curgea în vine și un dor de ducă nestăvilit parcă te mâna odată cu boarea. Nu mai puteam sta în bordei. Am ieșit afară și ne bucuram cu suflet de prunc. „Nu știu la ce ne veselim atâta, spunea Laurian Hașiu, că mai liniștiți ca iarna nu suntem niciodată.” Recunoșteam asta, dar se întâmpla ceva peste puterile noastre ce ne mâna jos. Dar vremea s-a întors, au venit din nou viscolele, a venit o vreme căreia pe la noi i se spune „puiul iernii”. Am petrecut Sfintele Paști 1953, din păcate cu o săptămână înainte, conducându-ne după regula ce determină duminica Paștilor: prima după lună plină, după echinoxul de primăvară. Și dacă paștile evreilor cad tot atunci, paștile creștine se amână cu o săptămână. Or, noi nu știam când cad paștile evreiești și la radio nu s-a auzit un cuvânt amintind de Învierea Domnului. 
Spre sfrșitul lui aprilie au început să apară petice de ământ negru. Am îngropat departe de bordei tot ce aveam mai important, pentru iarne următoare, am astupat fereastra cu oblonul, am pus pe ușa oblonului o tăbliță de lemn pe care am scris: Români, nu vorbi nimănui dacă ai văzut acest bordei. Am zis o rugăciune, ne-am uitat ncă odată la locul unde lăsasem o parte din sufletul nostru și am pornit cu pași mari la vale - trei inși cu trei feluri de bărbi: Laurian Hașiu o avea neagră, a lui Jean Pop - seină, iar a mea - roșie. Jos ne aștepta anul 1953.