Marcel Capitan: iunie 2015

Îndată ce Ion Chiujdea a obținut ZB-ul nou de la profesorul Remus Budac, am revenit la munte, trecând Oltul prin vad. Ion Chiujdea și Ion Ilioi s-au dus înainte, eu rămânând încă o zi, urmând să ne întâlnim la bordeiul de pe Laița. În seara următoare am pornit și eu spre munte. M-a prins însă pe drum o ploaie cu trăsnete și fulgere care te orbeau, încât a trebuit să rămân pe loc până s-a mai potolit furtuna. Spre capătul de sus al satului Sărata parcă am auzit vorbă și mi-a venit miros de benzină, dar mi-am zis că-i de la ceva tractoare ce au rămas noaptea în câmp. La fel, la intrarea în pădure, am zărit o luminiță, cepărea a fi electrică și iar mi-am zis că o fi felinarul vreunui păstor cu vitele. Pătrunzând în pădure, m-a întâmpinat lătratul huhurezului.Trăia de atunci în acel colț de pădure o bufniță mare, care, oricât de fără zgomot ai fi intrat în ea, te simțea și lătra de câteva ori: ham-ham, ham-ham, tot dublu. Lătrau și în alte locuri bufnițe, dar nicăieri atât de limpede și de asemănător câinelui. La început, cu un an în urmă, chiar așa l-am și luat, dar când am auzit lătrat pe sus, ne-am dat seama că era bufniță. Ca să nu orbecăiesc prin pădurea udă, am ațipit până la revărsatul zorilor, când mi-am continuat drumul pe o potecă îngustă cu frunzișul ud și rece. Înainte ca poteca să urce pieptiș muntele, într-un loc unde era mai largă, am dat de un foc cu tăciuni încă fumegând, cu multă cenușă. Era vorba de un foc ce a ars după ploaie. Lângă el erau aruncate câteva învelișuri de țigări, și ele uscate. Mă gândeam a fi fost popasul unor băieși, care or fi înnoptat în pădure. Ne-am continuat drumul și am ajuns spre amiazi la bordei unde m-am întâlnit cu cei doi. Le-am povestit și lor cele observate, dar n-au dat nici ei vreo importanță semnelor întâlnite de mine.
Pe cei doi i-am găsit la bordeiul din Laița, unde se instalaseră ca acasă. Ziua am petrecut-o camuflând mai bine bordeiul și atârnând în podul lui mănunchiuri de flori de soc pentru ceai. Așa cum se prezenta, vedeam posibil să mai iernăm o dată în el. Spre seară am pus semne pentru când vom reveni, să știm dacă ar fi trecut cineva pe acolo, ne-am făcut cruce și am plecat la vale pe muchia muntelui. A doua zi urma să ne-o petrecem în higiul Scoreiului, o limbă de pădure lungă de vreo trei kilometri și lată de unul, așezată între râul Laița și pârâul Sărata. În partea de jos, pădurea era formată din fagi și stejari bătrâni, cu desiș sub ei, iar în partea de sus, higiulera alcătuit din pădure tânără și, în unele locuri, din tufăriș și lăstăriș. Limba de pădure era înconjurată aproape în întregime de câmp deschis și se prindea de munte doar prin două sfori de pădure rară. Deși recunoșteam că nu era prudent să poposim în acest loc, totuși am făcut-o în multe rânduri. Pădurea era (este și astăzi) mărginită la răsărit de un iaz cu apă din Laița; într-un singur loc iazul tăia calea pădurii. Peste iaz era așezată o punte.
Înainte de a ne culca, eu am luat vasele, oala și bidoanele și am plecat pe o cale veche din pădure, ca să aduc apă. ...
A doua zi era Sfântul Ilie. Obișnuiam ca în duminici și la sărbători să citim Sfânta Liturghie. Ne-am rugat acestui sfânt a cărui viață, prigonită pentru Dumnezeu și dreptate, se asemăna cu soarta noastră. Am făcut focul și am fript un pește. Tocmai mâncam când în desiș am auzit mișcare și în față a apărut o turmă de mistreți. Înaintau fără grabă prin pădure. Mai văzusem și altădată acest cârd, dar atunci n-am putut trage. Trebuia să ne gândim că mistreții nu umblă niciodată ziua în amiaza mare decât dacă au fost izgoniți de cineva, dar niște vânători pasionați nu se mai gândesc la prudență. Ion Chiujdea, cu pușca cea nouă, și Ion Ilioi cu cea veche, au tras. Eu, cu pistolul rusesc, am rămas ca simplu spectator: gloanțele de pistol se opresc în carnea mistrețului și acesta și vede de drum.
Două împușcături au spart liniștea cuprinsului. era o imprudență să faci acest lucru într-o limbă de pădure înconjurată de câmp liber, la ora dimineții, când mai erau încă atâtea ceasuri de moarte posibilă până seara. Dar era atât de frumos în acea dimineață de Sf. Ilie, atâta liniște și pace deasupra poalelor de pădure, încât nu ne puteam imagina un pericol, măcar că erau atâtea semne care ar fi trebuit să ne pună pe gânduri.
A căzut numai un mistreț, de unde au urmat discuții contradictorii între vânători. L-am adus în tabără, i-am luat pielea și acum ne întrebam ce facem cu atâta carne, căci aici nu eram pregătiți deloc pentru asemenea eventualitate. Am hotărât să luăm carnea de pe oase, cât puteam duce doi inși, în două ranițe, să ne întoarcem la bordei și să o frigem în bidonul în care am fript porci în crângul de lângă securitatea din Cincu. Restul urma să o frig spre seară, căci eu trebuia să rămân pe loc, la bagaje, deoarece la opt seara aveam întâlnire la marginea higiului cu profesorul Remus Budac. Toată ziua am întreținut focul și am fript carne. ...
Ocupați cu tăiatul cărnii, am scăpat din grijă focul, adică să nu facă fum, ceea ce s-ar fi văzut de pe culmile din jur. Pe a chindie, totul era gata. Ion Chiujdea și Ion Ilioi și-au luat ranițele, rămas bun și au plecat. Urma să ne întâlnim a doua zi seara, în același loc.
Pentru a fi mai ușori, nu și-au luat cojoacele.
După plecarea lor, am stins focul, am adunat hainele grămadă, am îndepărtat oasele și le-am îngropat cu frunze uscate. Am luat o cantitate de carne, ca s-o dăruiesc profesorului Budac, am pus-o în raniță împreună cu vasele de apă și m-am îndreptat spre iaz. Toată ziua simțisem nevoia să fac o baie, așa că primul gând a fost să mă dezbrac și să mă arunc în apa rece și limpede. Eram în iaz când am auzit niște împușcături îndepărtate. Din cauza clipocitului apei, n-am putut distinge ce fel de împușcături erau. Nu știu um eram uneori! Ni se arăta pericolul cu evidență, și nu-l credeam. Astfel, m-am gândit că cei doi au întâlnit ceva vânat și au tras iar. Am ieșit la țărm. Nu mă îmbrăcasem bine, că am auzit alte bubuituri, de ZB-uri și apoi de pistol mitralieră. S-a făcut din nou liniște. Nu după mult timp am auzit limpede rafale de pistol automat, dar și de ZB-uri. Apoi iar liniște. Acum eram sigur: nu mirosea a bine. Mă pregăteam să mă întorc la bagaje, ca să fiu acolo dacă vin cei doi urmăriți de securitate. Trebuia să traversez calea de pădure puțin mai sus de puntea amintită. A trecut la vale o căruță (probabil de la stână); în urma ei am zărit un câine mops. Câinele s-a oprit un moment, mirosind în direcția mea, dar îndată, de pe cale, cineva l-a chemat și câinele s-a întors. Nici acum nu-mi explic cum puteam judeca cu atâta ușurință situația. M-am întrebat dacă nu cumva câinele era al unor turiști, cei pe care-i zărisem la stână cu o zi înainte. Totuși am renunțat să trec calea. M-am așezat ntr-un desiș din apropiere, ca să pot supraveghea orice mișcare și să prind orice zgomot din pădure. Nu se auzea, decât slab, clipocitul apei în iaz. Cam după o oră de așteptare, s-au auzit departe, spre apus, alte rafale de pistol și bubuituri de ZB-uri. În felul acesta am așteptat până la opt, când profesorul Budac trebuia să vină să-și ia bicicleta ascunsă în desiș dimineața. Ziua fusese la pescuit pe Laița cu alți pescari amatori. A fost punctual. L-am întrebat dacă a observat ceva suspect. Pe Laița în sus, de dimineață, au putut fi zărite urme multe de bocanci, dar altceva nimic. L-am anunțat ce se întâmplă aici și ne-am despățit, el grăbindu-se să ajungă pe ceilalți pescari. Am mai rămas încă până a început să se însereze și, neauzind nimic suspect, am traversat drumul, continuând să pășesc prin desiș cu cea mai mare grijă. ... M-am oprit cu mâna pe armă, într-un genunchi. Deodată am auzit cam la cincizeci de metri în față un fluierat scurt, apoi altul ceva mai departe și încă altele în adâncul desișului. Eram sigur că aveam în față o linie de securiști.
Dar veneau s-au stăteau pe loc? Încercam să deslușesc vreun indiciu. Știam că urechea nu mă ajută în mod deosebit, dar mă socoteam un bun văzător. M-am convins că era o linie de pândari, când, după un sfert de ceas, au fluierat din nou. Ce greu trece timpul în astfel de împrejurări! Și greu se lăsa înserarea!
Să stea ăștia aici toată noaptea? Eu bănuiam că au găsit cojoacele și acum pândeau să ne întoarcem la ele. În sfârșit s-a auzit o comandă: „Haideți la cale, măi!” Am auzit cum se retrăgeau prin desiș spre cale, încolonându-se și îndepărtându-se. Se nserase bine. Să încerc să mă duc la cojoace, socoteam o nebunie. Fluierăturile într-acolo duceau. M-am hotărât să mă îndrept spre locul unde eram înțeleși să ne întâlnim în caz că ne pierdeam unul de altul. Acesta era într-un desiș, dincolo de Olt, în dreptul satului Cârța. Era o liniște în pădure de se auzea copleșitor și fâșâitul șoarecilor și al gândacilor ce mișcau frunzele uscate de pe jos.Mi-am pus bidoanele de apă în raniță, m-am descălțat și am pornit spre Olt prin desiș, oprindu-mă des și ascultând. Între higiul în care eram și pădurea bătrână era o cale largă. Aici mă așteptam să fie un cordon de pândari securiști. Ce zgomot teribil face un vreasc uscat pe care-l calci în asemenea situație! Am stat locului mai mult timp ascultând. N-am simțit nimic suspect. Odată scăpat, m-am încălțat și am înaintat mai cu spor, până spre capătul de jos al pădurii. De-acuma urma câmp deschis, fără copaci, până la Olt. Am așteptat mult, până m-am convins că pădurea nu era înconjurată și păzită. Mai ieșise și o lună plină de se vedea ca ziua. Singurul mod de a merge cât de cât camuflat era de a însoți iazul morii ce ieșea și el din pădure, însoțit de tufe rare. Mă apropiam cu grijă, voind să intru în iaz, când am auzit spre apus, cam la trei kilometri, spre satul Sărata, iarăși rafale de pistol mitralieră și, printre ele, bubuituri de ZB-uri. Nu știam ce să mai cred. Rafalele au ținut destul de mult. Apoi s-a făcut liniște. N-am mai stat pe gânduri și am pătruns în iaz încălțat, pornind pe apă în jos. Pericolul era să întâlnesc vreo patrulă ce ar fi urmat cursul iazului. Am mers destul de bine până aproape de Scorei, unde iazul intră în sat ca să mâne o moară. Eu, neputându-l însoți, am fost nevoit să ies în câmp, ca să traversez șoseaua națională și să însoțesc un pârâu cu salcâmi ce coboară până la Olt. Se lumina de ziuă când am ajuns acolo. Mai exista pericolul ca Oltul să fie păzit. Am zărit un viezure ce bâjbâia din tufișurile de pe malul celălalt și am intrat în apă. Ce caldă și potolită era apa! O ceață subțire se ridica deasupra. Obosit, căci nu dormisem câteva nopți, m-aș fi lăsat bucuros să mă ducă apa tot lin și să mă tot ducă... Am urcat prin niște livezi bătrâne și-am ajuns la locul întâlnirii. Ion Chiujdea și Ion Ilioi tocmai își storceau hainele de apă. Ne-am îmbrățișat de parcă nu ne văzuserăm de ani.
Cu ei lucrurile se petrecuseră astfel: au plecat liniștiți cu ranițele doldora de carne. Erau aproape de locul unde limba de pădure se leagă de munte, când s-au întâlnit cu un lanț de securiști. Crezând că n-au fost observați, s-au întors din drum, dar s-au pornit după ei rafale de pistol. Au răspuns și ei scurt, apoi au grăbit pasul. La un moment dat s-au trzit cu doi mopși mârâind și dându-le ocol. Și-au aruncat ranițele și s-au așezat spate la spate, rezemați de un fag. Au vâârât potăilor țeava în gură și au tras. Abia scăpați de aceștia, au apărut alți doi câini, care s-au aruncat asupra lor. I-au împușcat în același fel. Și-au luat ranițele și și-au continuat fuga. S-au trezit iar cu rafale după ei și au răspuns iar cu focuri de armă.
- Trebuie să aruncăm carnea. Nu putem alerga cu ea.
Și-au deșertat ranițele, neoprindu-și nimic (și acum, când povesteau, le părea rău). Au încercat să iasă din pădure spre apus. Au dat din nou de o linie de trăgători, care, de astă dată, n-au tras. După cum bănuiau ei, securitatea voia să măture limba de pădure începând de sus în jos, făcând năvod.
- Am mai încercat o dată să ieșim și de data asta am reușit. Am ajuns la marginea pădurii, dar aici am rămas îngroziți, văzând terenul descoperit din fața noastră. La vreo două sute de metri păștea ciurda satului: bivoli și cai. N-am stat pe gânduri și ne-am repezit în ciurdă. Am dat peste ciurdar și l-am întrebat ce cai pot fi călăriți. Ne-a arătat două gloabe, pe care le-am prins ușor și ne-am săltat pe ele. Nu prea fugeau, dar tot ne-am depărtat, mai mult decât am fi putut s-o facem pe jos. Răul era că nu cunoșteam deloc locul. Eram la marginea râului Porumbacu, când am auzit împușcături îndepărtate în urma noastră. I-am și zărit, dar erau departe, cu câinii în lănțug. Pădurea dintre râuri nu era departe. Am dat drumul cailor și ne-am sfătuit. Fără mâncare și fără cojoace n-aveam cum rămâne în pădure. Începuse să se însereze. Am coborât în satul Porumbacu și am intrat la un necunoscut. „... Nu ne întreba nimic, dar dă-ne ceva de mâncare și plecăm.”
Ne-a dat omul o pâine și slănină într-o traistă. Noi ieșeam din sat, iar securitatea, în mașini, urca spre munte.
- Nu înțeleg de ce n-ați venit înapoi spre mine, am ntrebat eu.
- Tocmai asta nu voiam s-o facem. De tine voiam să ne îndepărtăm. De tine și de cojoace. Dar vedem că tot degeaba a fost. Cu trăistuța în mână, voiam să venim aici și-am făcut greșeala să ocolim Sărata și Scoreiul pe din sus de sate. Era pe deasupra Sărății, acolo unde se adună mai multe viroage adânci, când am zărit mai multe negrese, credeam că-s copaci, dar am simțit miros de benzină și ne-am adus aminte de vorba ta. Ar fi trebuit să ne întoarcem, însă am grăbit pasul. Ne-au simțit tocmai când urcam râpa văii Sărății și au început să tragă. Eram aproape sus, dar ne-am încurcat în niște mărăcini, i-auzeam cum aleargă după noi și a trebuit să răspundem cu foc, a să se potolească. Am fost siliți ă aruncăm traista, ca să avem mâinile libere. Odată ajunși sus, am rupt-o la fugă din toate puterile. Am dat peste peste un horș și am înaintat pe el până în apropierea satului Scorei. Ne-am hotărât să ne pierdem urmele în sat. Ne-am învârtit pe câteva uliți lăturalnice, am dat de iaz în jos de moară și am ieșit din sat pe apă. Ce părere și-o fi făcut cel ce ne-o zărit, el știe! Asta-i tot.
Ne-am așezat la loc potrivit, urmărind drumul străbătut, preocupați să nu ne vină cu câinii pe urmă, asta până la amiazi. Apoi ne-am văzut de treabă. Ne-am uitat unul al altul. Ieri stăpâneam prea multe, de nu aveam unde le mai pune, azi n-aveam decât zdrențele de pe noi.
Ne trebuiau cojoace, haine de schimb, oală de mămăligă și alte fleacuri absolut necesare pentru o viață ca a noastră. Am dat iar o raită pe la oamenii noștri și-am făcut rost de piei de oaie și de altele. De mare noroc ne-au fost frații Ion și Nicolae Grecu din Șoarș. Nu știu de unde ne mai puteau face rost de câte aveam lipsă. Și-au luat de pe foc propria lor oală de mămăligă pentru a ne-o da nouă. Ne-am odihnit câteva zile într-o pădure de acolo, apoi ne-am întors la munte.
N-am putut găsi o explicație plauzibilă la acțiunea securității de Sfântul Ilie. Am lăsat noi vreun semn fără să știm, ne va fi văzut cineva și ne-a pârât? Au căutat altceva și am nimerit noi pe neprevăzutelea? Atunci am rămas cu convingerea că, în realitate, îi căutau pe părintele unit Ion David și pe cumnatul său, Bărdaș, din Scorei, care prin acele locuri își duceau viața de fugari de cinci ani de zile. Tot cu ocazia asta ne-am întlnit cu câini dresați în a ataca oameni. De-acum înainte nu va fi acțiune împotriva noastră fără participarea câinilor. De obicei procedau așa. Înconjurau o porțiune de pădure și apoi dădeau drumul haitelor. Nu ni s-a întâmplat niciodată să fim atacați de mai mult de doi câini deodată. Au căzut însă victime mulți „băieși”, care, după obiceiul lor, umblau prin păduri după smicele de alun și de mesteacăn pentru confecționarea măturilor și corfelor.

Era, cred, prin 10 iulie 1953. Împreună cu Ion Chiujdea și cu Ion Ilioi, am coborât. Ion Ilioi l-a căutat pe Olimpiu Borzea, rugându-l să ne dea un ZB din depozitul ce-l avea. Armei lui Ion Chiujdea îi crăpase gheara extractoare. Până se putea obține arma, ce urma să fie remisă de profesorul Remus Budac, noi ne gândisem să stăm undeva pe Ardeal. Ne pregăteam să trecem Oltul prin vad, în dreptul satului Arpaș, apoi să poposim pe pârâul Golbavului. Era pe la miezul nopții, când dinspre munte am auzit zgomotul unui avion ce nu semnaliza. Avionul a înaintat în lungul munților, cam până în dreptul Arpașului de Sus, apoi a făcut un unghi drept și, trecând peste noi, s-a îndreptat și s-a pierdut spre nord. Noaptea era liniștită și zgomotul ni se părea foarte puternic. Să fi venit cineva cu acest avion? Am rămas câteva zile pe Golbav, apoi, nu mai țin minte pentru care pricină, am trecut în pădurile Hosmanului și Cornățelului. Am ajuns noaptea și ne-am culcat. Trezindu-ne dimineața am rămas uimiți de cum arătau pădurile de aici. Tot pământul, la suprafață, era răscolit, ai zice cu grebla. De cât de umblate, se făcuseră cărări. La izvoare erau munți de conserve goale și învelișuri de țigări. Era limpede cine a fost. Întrebarea era pe cine și ce căutau, căci noi n-am fost nici măcar prin apropierea acestor păduri. Și-apoi pentru a căuta oameni nu era nevoie să greblezi pământul din pădure. Profesorul Budac ne-a informat că pe podul de peste Olt de la Arpaș trecuseră camioane cu securitate, precum și o comapanie de miliție călare. Și mai interesant era că acest lucru s-a făcut cu o zi înainte de venirea avionului. Oricât ne-am bătut capul, n-am putut bănui ce însemnau toate aceste mistere.
Spre toamnă, Olimpiu Borzea ne-a anunțat că la Arpașul de Sus s-ar fi găsit o parașută într-un șopru cu fân. De asemenea, la Sâmbăta de Sus, în pădure, un pădurar s-a întâlnit cu un tânăr străin locului, blond, potrivit de înalt, bine făcut, care a căutat să afle dacă în aceste păduri se mai află partizani. I-a dat și o țigară străină. Ce-i va fi răspuns pădurarul nu se știe, destul că s-a dus la securitate și a raportat. Urmarea a fost că securitatea a cășunat vreo săptămână pe pădurile de la Sâmbăta.
Analizând cu Ion Chiujdea situația, am ajuns la concluzia că tânărul semnalat în pădure la Sâmbăta ar fi putut fi căpitanul Sabin Mare, care s-a întors din străinătate. Cu un an înainte, când securitatea a ridicat sute de oameni din sate, au fost luați și cei trei la care urma să vină Mare pentru a lua legătura cu noi. Ion Chiujdea a trecut prin satele cu pricina, întrebând la familiile celor arestați, pentru a afla dacă a trecut căpitanul Mare pe acolo. Nu a putut descoperi nici o urmă.
...