Marcel Capitan: octombrie 2015

Un tânăr a vrut să știe când ne-a fost mai greu în acești ani. Atunci ne-a fost mai greu când ne ajungea vreo întâmplare precum cea povestită mai sus. Și ca să rămân în aceeași lume care ne servea cu spini și cu otravă, iată o întâmplare ivită nu mai țin minte în care an. Urcam încet pe plaiul muchii din Colții Brezii. Ne-am oprit un moment la ruinele cetății lui Radu-Negru, care, deși i se spunea astfel, poartă vestigii din vremea dacilor, apoi ne-am continuat drumul. Deodată ne-am întâlnit cu trei copii între 11 și 13 ani, îmbrăcați în haine de pionieri. „De unde veniți, măi copii?” O fetiță mai înaltă, cu părul desfăcut, lăsat pe spate, după moda locală pentru fetițe, care se vedea a fi purtătoarea lor de cuvânt, căci avea și ceva trese pe uniformă, ne-a răspuns: „Noi sîntem într-o misiune a detașamentului. Am avut misiunea de a înmâna tovarășei instructor, la cabană, un mesaj foarte important.” „Dar voi învățați bine la școală?” „Noi sîntem numai pionieri de nota nouă și zece”, răspunse fata cu mândrie în glas. „Dar insigna ce o ai la piept ce înseamnă?” „Această insignă este a Prietenilor Miliției”, răspunse fata ca un automat. „Și ce trebuie să facă un prieten de-al miliției?” „Un prieten al miliției trebuie să ajute organele de stat, miliția și securitatea în respectarea legilor republicii, să demaște pe dușmanii poporului și să ajute la prinderea lor.” „Măi să fie”, se minună Gheorghe Hașiu, care conducea dialogul, „sînt și la voi în Breaza dușmani de-ai poporului?” „Se află și la noi dușmani de-ai poporului, care nu-și dau cotele și ascund produsele agricole. Și sînt și bandiți ce se ascund în munți.” „Așa și de ăștia sînt și la voi?” „Da, ne-a spus tovarășul milițian că este unul Laurean Hașiul, foarte periculos, care jefuiește și ucide oameni și copii și pe care organele de stat îl vor prinde și-l vor pedepsi”. Interesant era că acești copii nu făceau nici o legătură între noi, cei din fața lor cu armele în mână și „bandiții” urmăriți de organele de stat. Pe semne, în imaginația lor, niște dușmani de-ai poporului trebuiau să arate ceva groaznic, cu colți, cu coarne, fără ochi, ceva înspăimântător, fioroși, neavând nimic omenesc în ei.
Copiii și-au continuat drumul pe potecă la vale după ce ne-au salutat cu: „Salut voios de pionier!” „O cunoști pe fetiță?” l-am întrebat pe Laurean Hașiu. „Da, o cunosc, mi-e nepoată, e fiica unei verișoare!”

Nu mai știu în ce an s-au petrecut aceste scurte episoade, dar iată că îmi vin acum în minte și le simt tot atât de vii și de dureroase ca atunci. Era pe vremea coasei la fânețele de sub pădure. Am ajuns noaptea și am intrat în desiș la vreo cincizeci de metri. Ne-am culcat. Dimineața am auzit oameni cu cară, ce veneau la fân, chiar sub noi. Cunoșteam lazul acela. Era al unui om harnic, ce avea o femeie pe potrivă. Adunau vara fân și din piatră seacă, ca să dea iarna la vite, ca vitele să facă bălegar, pe care să-l împrăștie pe fânețe, ca să se facă fân, pe care să-l cosească și să-l dea la vite. Dacă i-ar fi iertat moartea așa i-ar fi prins sfârșitul lumii, cosind s-au dând mâncare la vite. N-aveau cu nimeni nimic, încuiau poarta și-și vedeau de treaba lor. Mergeau la biserică și se rugau seara și dimineața să le ție Dumnezeu vitele.
Eram destul de naiv dacă pe acest om m-am gândit să-l întreb ce mai era pe acasă la mine. M-am apropiat pe marginea pădurii. Omul se preumbla prin iarbă și cu vârful coasei ridica o cutie de conserve goală și o arunca tot în iarbă și nu zicea nimic. Într-adevăr, iarba era tăvălită rău. O unitate de securitate poposise aici, ostașii au mâncat și au aruncat cutiile de conserve prin iarbă, au stat jos și iarba arăta cum se vedea. Dacă bărbatul nu zicea nimic, în schimb femeia lui venea ocărând urât. Deocamdată nu înțelegeam pe cine blastămă. Îmi închipuiam că pe cei ce-i făcuseră paguba, dar am auzit-o zicând: „... dacă n-a stat și ăla să-și vadă de treabă, ca toți oamenii...” Ajugând mai sus, unde tăvăleala era mai mare, a izbucnit: „... da nu le-ajuta, Doamne, nici lui, nici la aia din închisoare (era vorba de mama), că pentru ei am eu atâta pagubă!” Nu-mi venea să cred urechilor. M-am întors înapoi la frați cu întrebarea chinuitoare căreia de atâtea ori trebuia să-i fac față: Oare pentru astfel de oameni luptam și eram gata să mor? „Ce-i gălăgia asta?” a întrebat Remus Sofonea. „Nu-i nimic, haideți să ne îndepărtăm de aici, să nu ne ajungă blestemele.”
Am purtat mult povara acelor blesteme și încerc și acum aceeași durere de câte ori îmi aduc aminte de ele. Simțeam nevoia să stau de vorbă cu cel mai mare Blestemat al omenirii: „Doamne, îi ziceam, eu știu de ce te-au pironit pe cruce. Te-au ajuns blestemele zarafilor când le-ai răsturnat mesele și nu și-au mai găsit arginții risipiți pe jos, și ale stăpânului lanului din care ucenicii tăi au rupt spice să mănânce, și ale Gherghesenilor, că li s-au prăpădit porcii și ale proprietarilor din grădinile din Ghetsemani, că atunci când slugile au venit să Te prindă, au stricat gardurile și s-au înarmat cu parii din ele, făcându-le pagubă!”