Blesteme

Nu mai știu în ce an s-au petrecut aceste scurte episoade, dar iată că îmi vin acum în minte și le simt tot atât de vii și de dureroase ca atunci. Era pe vremea coasei la fânețele de sub pădure. Am ajuns noaptea și am intrat în desiș la vreo cincizeci de metri. Ne-am culcat. Dimineața am auzit oameni cu cară, ce veneau la fân, chiar sub noi. Cunoșteam lazul acela. Era al unui om harnic, ce avea o femeie pe potrivă. Adunau vara fân și din piatră seacă, ca să dea iarna la vite, ca vitele să facă bălegar, pe care să-l împrăștie pe fânețe, ca să se facă fân, pe care să-l cosească și să-l dea la vite. Dacă i-ar fi iertat moartea așa i-ar fi prins sfârșitul lumii, cosind s-au dând mâncare la vite. N-aveau cu nimeni nimic, încuiau poarta și-și vedeau de treaba lor. Mergeau la biserică și se rugau seara și dimineața să le ție Dumnezeu vitele. 
Eram destul de naiv dacă pe acest om m-am gândit să-l întreb ce mai era pe acasă la mine. M-am apropiat pe marginea pădurii. Omul se preumbla prin iarbă și cu vârful coasei ridica o cutie de conserve goală și o arunca tot în iarbă și nu zicea nimic. Într-adevăr, iarba era tăvălită rău. O unitate de securitate poposise aici, ostașii au mâncat și au aruncat cutiile de conserve prin iarbă, au stat jos și iarba arăta cum se vedea. Dacă bărbatul nu zicea nimic, în schimb femeia lui venea ocărând urât. Deocamdată nu înțelegeam pe cine blastămă. Îmi închipuiam că pe cei ce-i făcuseră paguba, dar am auzit-o zicând: „... dacă n-a stat și ăla să-și vadă de treabă, ca toți oamenii...” Ajugând mai sus, unde tăvăleala era mai mare, a izbucnit: „... da nu le-ajuta, Doamne, nici lui, nici la aia din închisoare (era vorba de mama), că pentru ei am eu atâta pagubă!” Nu-mi venea să cred urechilor. M-am întors înapoi la frați cu întrebarea chinuitoare căreia de atâtea ori trebuia să-i fac față: Oare pentru astfel de oameni luptam și eram gata să mor? „Ce-i gălăgia asta?” a întrebat Remus Sofonea. „Nu-i nimic, haideți să ne îndepărtăm de aici, să nu ne ajungă blestemele.”
Am purtat mult povara acelor blesteme și încerc și acum aceeași durere de câte ori îmi aduc aminte de ele. Simțeam nevoia să stau de vorbă cu cel mai mare Blestemat al omenirii: „Doamne, îi ziceam, eu știu de ce te-au pironit pe cruce. Te-au ajuns blestemele zarafilor când le-ai răsturnat mesele și nu și-au mai găsit arginții risipiți pe jos, și ale stăpânului lanului din care ucenicii tăi au rupt spice să mănânce, și ale Gherghesenilor, că li s-au prăpădit porcii și ale proprietarilor din grădinile din Ghetsemani, că atunci când slugile au venit să Te prindă, au stricat gardurile și s-au înarmat cu parii din ele, făcându-le pagubă!”