Cine nu învață dintr-o greșală, cu siguranță că o va repeta

Nu pierderea cărnii de mistreț ni s-a părut atunci, de Sfântul Ilie, paguba cea mai mare, ci a cojoacelor și a celorlalte lucruri, fără de care nu se putea trăi în munți. Ne făceam imputări că am fost atât de neprevăzători să nu ne luăm tot timpul cojocul la noi. Am arătat cum oamenii noștrii de sprijin ne-au ajutat să ne completăm inventarul. Normal era să învățăm ceva din întâmplare și să nu mai repetăm greșala. Dar, după două luni, am uitat și iar am greșit. 
Pe valea râului Arpășel erau atunci câteva case în care oamenii din sat locuiau vara, având fânețe pe acolo. Dar nimeni nu mai îndrăznea să rămână seara în afară de sat, de frica securității. Pe stânga râului se afla o cale de pădure, largă și o luncă întinsă, fără copaci. Pe partea dreaptă a apei era numai o limbă de luncă, îngustă, ce se termina și ea după vreun kilometru cu un pieptiș, pe care urca o altă cale de pădure. Pe luncă creșteau atunci meri și peri bătrâni. În august și la începutul lui septembrie, în munții de pe această vale, am făcut câteva depozite de alimente: grâu, fasole, ceapă și brânză. Le așezaserăm, însă, provizoriu. Era bine să nu ne bazăm numai pe pregătirile din valea Sebeșului. Dimineața sosiserăm cu un transport de cartofi, pe care i-am îngropat într-un loc potrivit. Ziua am făcut foc, am fiert o oală de cartofi în coajă, am mâncat o parte cu ceapă. Seara am hotărât să coborâm toți trei în sat, eu să mă duc la profesorul Remus Budac, Remus Sofonea și Ion Ilioi să mai urce vreo două ranițe de cartofi și, în plus, să aducă niște scânduri de la vreun gard să facem o ladă de alimente ca lumea.Ca să nu-și mai ducă și cojoacele cu ei (doar în câteva ceasuri trebuiau să fie înapoi), le-au așezat peste oala cu cartofi, să fie calzi până când se întorc, și, făcându-ne cruce, am plecat tustrei. Se amesteca ziua cu noaptea când am coborât lunca înțesată de pomi și am ajuns în dreptul caselor, unde aceasta se îngusta. L-am văzut pe Remus Sofonea tresărind și ochind printre arinii de dincolo de apă. „A fugit! Voi nu l-ați văzut că a fugit?” Nici eu, nici Ion Ilioi nu văzuserăm nimic. El susținea într-una că un om cu o armă a fugit printre arinii de dincolo de apă. Ne-am uitat atent în jur. Sub un tufiș iarba era tăvălită, semn că cineva a șezut acolo. Ar fi putut fi și un vânător, ne-am zis. 
Am trecut râul pe pietre și ne-am continuat discuția. „Ți s-a părut, Remuse.” „Eu am mai avut iluzii vizuale, toți am avut când eram obosiți, dar acum nu-s obosit deloc.” Într-adevăr, ni s-a întâmplat așa ceva tuturor. Fiecare avea câte o întâmplare tragi-comică în amintirea lui. Într-o dimineață, luasem un rând de floarea-soarelui drept un șir de ostași. Altă dată, spre seară, am tras înttr-o tufă bătută de vânt, confundând-o cu doi căpriori ce se împungeau. Ne controlam oboseala în felul următor: ne așezam jos, rezemați de ranițe și ne uitam la o stea. Dacă steaua juca pe cer, era semn de oboseală. Am lăsat întâmplarea moartă și ne-am despărțit, urmând să ne întâlnim a doua seară într-un loc din jos de satul Cârțișoara. 
Am ajuns cam târziu. Se făcuse frig, căci dase bruma. Apropiindu-mă de locul întâlnirii, văd două namile preumblându-se. Cine să fie? M-au zărit și au semnalat. „Ce-i cu voi?” „Am pierdut cojoacele și oala și schimburile, tot ce-am lăsat la cartofi. Ai adus ceva de mâncare?” Am desfăcut desaga și, cinând, mi-au povestit ce-a fost: „Ne-am întors destul de repede, cu scânduri și cu cartofi, am ocolit locul unde i s-a nălucit lui Remus Sofonea că a văzut un om cu armă și am intrat din nou în luncă. Am ajuns aproape de pieptiș, știi, sunt acolo doi meri bătrâni. Când ne-am apropiat de ei, am auzit în tufele din stânga un mârâit de câine ce se zbătea în lănțug. Am lăsat scândurile jos (au cam făcut zgomot căzând), am pus mâna pe arme și ne-am tras înapoi, apropiindu-ne de tufe. Ne așteptam să ni se pună farul în ochi și să se tragă, dar n-a urmat nimic. Cred că nu era nimeni lângă câine, iar ei pândeau la pieptiș, câinele având rolul să-i facă atenți. Am intrat încet în tufe, am golit cartofii din ranițe, i-am acoperit cu frunze (la nevoie îi puteam găsi) și ne-am hotărât ce să facem. Ne părea rău după cojoace și-am pornit să ne târâm încet prin tufe, ocolind pe departe, cu planul de a ajunge la ele pe cealaltă parte. Înaintam și ascultam. Și nu bătea măcar o boare de vânt. Cred că am ajuns cam la treizeci-patruzeci de metri de cojoace și ne-am oprit ascultând. Am stat mult așa și după o vreme am auzit pe cale, pe calea de lângă cojoace, zgomote de pași și șoapte. Sigur cojoacele au fost găsite (nici noi nu le-am camuflat). Ne-a părut rău c-am mai pierdut vremea. Ne-am tras încet înapoi, am ocolit locul, am trecut râul și am urcat în coasta opusă, ieșind la poale departe de case. Ne-am dus în cucuruze, la Arpașu de Jos, am înghețat azi dimineață și tremurăm de aseară aici și tu nu mai veneai. Ca să nu ne fie frig, am îndesat otavă sub haine și pantaloni și-arătăm așa cum vezi, ca iia ciumii și tot frig ne este. Vorba-i de unde ne facem rost de cojoace?”
La munte nu mai erau oi. Oamenii de pe Ardeal ne-au dat trei cojoace de curâd, nu mai aveau piei pregătite. Am lăsat scrisori lui Olimpiu Borzea și Remus Budac, rugându-i să ne ajute și am trecut Oltul cu un plan bine fixat: ne deplasăm în poligonul militar de la Cincu, acolo-s multe stâni de oi, și-i rugăm pe ciobani să ne dea câte-o piele de stână. Poate găsim și ciobani cunoscuți. După încă o noapte, eram la stâna lui Feri, care ne-a promis că ne aduce el de-acasă o piele tăbăcită.