Cum tunetul ajunge înaintea fulgerului

Feri ne-a primit bine, ca de obicei, și ne-a dat de mâncare pe drum. Ca să înaintăm repede, am hotărât să mergem și ziua, din pădure în pădure. Am mers toată ziua și n-am întâlnit (vremea era urâtă) decât un fecior de sas, înalt și cam sărac cu duhul. L-am lăudat cât îi de „voinic”, l-am rugat să nu spună că ne-a văzut, și băiatul a făgăduit. Am traversat noaptea poligonul militar Cincu și dimineața eram în pădure la Șoarș. Dac-am venit până aici, ne-am zis, să trecem și pe la frații Grecu. Am intrat seara la Ion Grecu, în capul satului, care, cît ne-a văzut, ne-a întrebat: „Unde-ați lăsat căruța?” „Ce căruță?” ne-am mirat. „Măi, aseară, cînd să mă culc, a venit șeful de post să-i împrumut lanterna. Nu puteam zice că n-am, știe că am, dar i-am înlocuit bateria cu una veche! „Dar ce-i baiul? l-am întrebat.” „Acum am primit ordinul să pîndesc cu ajutorii mei drumul ce taie pădurea, că trece Gavrilă cu o căruță cu doi cai albi.” Azi dimineață mi-au adus lanterna. „Nu l-ați prins?” „Prins pe dracu... Am înghețat așteptînd toată noaptea.”
Ne-am făcut cruce. Noi nu știam de nici o căruță, l-am liniștit pe Grecu. Nu înțelegeam însă de unde această alarmă falsă. I-am spus și lui că am rămas din nou fără cojoace și ne-a promis că ne va face rost, dar prea repede nu. S-ar putea întreba unul și altul ce se întîmplă cu atîtea piei.
Am mai rămas în pădurea Șoarșului cîteva zile, ca să se mai potolească zarva cu căruța, apoi ne-am întors în poligon. Seara am văzut cu ochii noștri cum au fost lăsate dintr-un camion grupe-grupe de securiști pe drumul Cincu-Bărcut, dar noi eram deja trecuți de acest loc. 
Decuseară am ochit trei stîne și ne-am apropiat de una. A ieșit, cît ne-au bătut cîinii un mut înaintea noastră. La tot ce-l întrebam, el nu răspundea decît prin semne. L-am lăsat în plata Domnului și am dat să intrăm în stînă. În văzul nostru, mutul a luat-o la fugă răcnind. În stînă mai era un bătrîn ce ni se părea cunoscut. „Bine era de nu era acolo”, a răspuns bătrînul. I-am explicat bătrînului de ce venisem. „Luați-i cojocul, că ăsta drept la securitate se duce, îi agentul lor băgat între noi și, ca să nu dau și eu de necaz, luați-l și pe-al meu. Să vă dau ceva de mîncare, luați asta, și depărtați-vă, măi copii, că numai că nu-i vedeți, îs destui pe-aici pe-aproape.” I-am mulțumit bătrînului și-am plecat. Am luat direcția nord, convinși că securitatea va căuta spre sud, presupunînd că ne-am retrage spre munte. Aveam o noapte înaintea noastră și trebuia să ne îndepărtăm cît mai mult. Am ajuns în pădurile de la nord de Agnita. Darul făcut de bătrîn a fost cel mai bun produs de stînă ce l-am mîncat în viața noastră: ceva amestec între caș dulce, urdă, jintiță, iaurt. Am oprit o parte, ca să le arătăm și celorlați noua minune alimentară. După cîteva zile eram iar la stîna lui Feri. Din vorbă în vorbă îl auzim pe Feri că le zice oamenilor din Toarcla afumați. „Feri, zice cineva, ce ciudă ai tu pe oamenii din Toarcla?” „Eu ca eu, dar ce-aveți dumneavoastră mai mult ca mine. Nu le-ați luat dumneavoastră toată brânza de la stînă și nu știu cîte oi?” Ne-am făcut cruce. „Dar nici n-am trecut pe-acolo, necum să luăm ceva.” Din ce-a spus Feri, din ce-am aflat mai tîrziu, lucrurile s-au petrecut astfel: băiatul de sas s-a dus la stînă și a povestit stăpînului său (resposabilul cooperativei) că s-a întâlnit cu noi și cum arătam. Insul s-a gîndit imediat că ar putea trage ceva profit din asta. A încărcat în căruță brînza datorată sătenilor, proprietari de oi, și-a pus-o la adăpost; a dus căruța goală într-o pădure, a dat drumul cailor, apoi a chemat securitatea să se plîngă că noi i-am ieșit în cale, i-am luat căruța cu brânză cu tot și că el nu va mai avea de unde să le dea brînza oamenilor. Securitatea, neavînd efective mari la dispoziție, a blocat toate drumurile din regiune ca să prindă căruța, care, în cele din urmă, a fost găsită în pădure, abandonată. În toamna aceea s-au mai întîmplat cîteva cazuri asemănătoare: la o colectivă, tot așa, au venit partizanții noaptea, au încărcat vitelew într-un camion și duși au fost. La o stînă, la Rucăr, au luat un clățău de oi legând ciobanii. Unele voci șopteau că securitatea nu era streină de aceste jafuri. Fie că era amestecată, fie că nu am judecat că trebuie să dezmințim amestecul nostru în asemenea tîlhării, care, dac-ar fi fost crezute, ne puteau face mare rău. Am scris cîteva scrisori la primării și am afișat cîteva manifeste prin care arătam că noi nu ne atingem de munca oamenilor și de averea lor. Noi aveam treabă numai cu statul comunist. Dar și fără aceste dezvinovățiri, oamenii tot de partea noastră erau și ne-ar fi iertat chiar dacă poveștile ar fi fost adevărate. Celălalt echipament pierdut, l-am înlocuit cu ajutorul lui Olimpiu Borzea. Avînd inventarul din nou pus la punct, puteam să fim din nou optimiști.