Vai de mine, oameni buni, că eu am văzut de-ăia

A plouat toată ziua, a plouat și noaptea, am fi rămas o zi pe loc dacă n-ar fi trebuit să ne întâlnim cu ceilalți. Am trecut Oltul dezbrăcându-ne. „Nu știu la ce ne mai dezbrăcăm, că mai multă apă tot nu putem lua pe noi”, zise Remus Sofonea, pe bună dreptate. La întâlnire veniseră toți, afară de Ion Chiujdea, Gheorghe Hașiu și Laurean Hașiu. Ei trei făcuseră ultimele pregătiri în Buzduganul, pe valea Sebeșului, unde aveam de gând să iernăm și ne cereau să ne ținem cât mai departe de acest loc, lăsând semne că am intenționa să iernăm în jurul Negoiului. Scrisorile lui Olimpiu Borzea și Remus Budac arătau liniște în toți munții dintre Victoria și Mârșa. Pentru asta am hotărât să ne urcăm pe Arpășel, să adunăm alimentele puse provizoriu cu o lună înainte și să le mutăm la un loc mai sigur. Am intrat în pădure și ne-am culcat. Toată noaptea a plouat mărunt. La golul muntelui, sigur ningea. Dimineața se lăsase și ceață cu vânt. Ne-am trezit cam târziu. Am împachetat și am pornit să urcăm prin pădure, toți opt, unul după altul. Dăm, fără să putem evita, peste un car cu bivoli desprinși și peste o femeie cam la cincizeci de ani, îmbrobodită în haine, care, cât ne-a zărit, a început să strige speriată: „Lisandre, mă Lisandre, mă, hai mă că or venit de-ăia!” Zadarnic o rugam să tacă, spunându-i că nu aveam nimic cu ea. În sfârșit, a venit și Lisandru, care era feciorul ei. „Taci, mamă, că-s oameni cumsecade, n-au treabă cu noi.” Am început să vorbim cu amîndoi. „Bărbatul dumitale unde-i?” „Îi dus”, răspunse femeia. „Îi dus la Canal”, lămuri mai bine Lisandru,” de-aia numai acum pe ploaie ne-a dat bon de lemne.” Am căutat să-i facem să înțeleagă ce-i cu noi, dar femeia nu era în stare să facă vreo legătură între soțul ei de la Canal și prezența noastră în munți. Femeia se închise în sine, își făcu gura pungă, fără să perceapă vorbele noastre. Întâmplarea părea de neînțeles, dar ce să zic că azi, un an după revoluție, o femeie, al cărui tată a stat tot ascuns, căutat de securitate și care a murit și a fost îngropat în ascuns, nu vrea să accepte că părintele ei a fost urmărit politic. „Nu, tata n-a făcut politică, el a stat ascuns numai așa.” Am  mai vorbit cu Lisandru să o potolească pe mamă-sa și mai ales să nu vorbească în sat că ne face un mare rău. Gândiți-vă că și tatăl lui Lisandru, dacă ar fi fugit, ar fi fost cu noi. Ne-am depărtat și ne-am văzut de treabă. Bănuind că femeia nu va tăcea, spre seară, ne-am dus să aflăm despre comportamentul femeii. Când am intrat la omul de sprijin, acesta ne-a spus că tot satul știa de întâlnirea din pădure. Femeia cea tăcută, cât ce-a ajuns în sat, a început să strige: „Vai de mine, oameni buni, că eu am văzut de ăia și era să moriu.” Și astfel, din pricina unei femei negândite, am pierdut alimentele de la Arpășel, căci la ele n-am mai putut urca. În noaptea aceea am trecut Oltul înapoi, găsindu-ne adăpost în pădurile de la Chirpăr.