Ambasadorul SUA în România, Hans Klemm, la FSPAC

HRH Prințului Charles

Către voi, nevlegilor

Securitatea trebuia să știe că n-avem alimente în prezent, că n-avem depozite pentru iarnă, că ne zbatem să le procurăm, făcând chiar și mișcări nechibzuite. Astfel am intrat seara în satele Arpașu de Sus și Cârțișoara, la ce oameni s-a nimerit și am cerut de mâncare. La fel, am cerut un târnăcop, chibrituri. Trebuia să se creadă că avem de gând să iernăm undeva prin acești munți. Aflasem că au descoperit bordeiul din Laița, dar ei nu șiau că noi știm acest lucru. Întâmplarea cu scândurile, ca și întâlnirea cu mama lui Lisandru le putea da această bănuială. Cu alimentele câștigate ne-am deplasat în pădure, la Avrig, mai stând câteva zile liniștiți. Eram hotărâți să ne ducem la cabana Negoiu, să luăm ce alimente s-ar găsi și apoi, cu ele, în câteva nopți, să ne apropiem de Buzduganul, în valea Sebeșului. Eram șapte inși, toți, afară de Ion Chiujdea, Laurean Hașiu, Jean Pop și Gheorghe Hașiu. 
Într-o zi, pe la amiazi, am ajuns la cabana Negoiu. Acolo se afla numai o fată din Cârțișoara pe post de bucătăreasă și un băiat de la Bran ce trebăluia pe afară. Nu s-au speriat. Securitatea a părăsit cabana numai cu o săptămână înainte. Ne-au arătat unde păzeau. Fata ne-a pregătit de mâncare; apoi am cumpănit pe trei măgari o seamă de alimente: un sac de orez, unul de zahăr, macaroane, marmeladă, ulei și o sticlă de rom. Am adăugat câteva pături. Am dat un bon de mână pentru tot ce-am luat, ba încă le-am scris și o scrisoare din care rețin: Către voi, nevlegilor! Tremurați degeaba pe malul Oltului și prădați mâncarea partidului degeaba. V-am dat întâlnire în munți și voi nu v-ați ținut de cuvânt. Nu-i lucru frumos. Către voi ostași români! Comuniștii și străinii vă trimit să ne ucidem unii pe alții pentru interesele lor. Măi băieți, noi nu tragem în voi! Faceți și voi la fel. Și noi și voi suntem tineri români! Trăiască românia liberă, fără comuniști (Semnat) Armata Națională Română. 
Chiar când eram gata de plecare au apărut singurii turiști ce se aflau la cabană: unul din ei ar fi fost fiul profesorului Papacostea sau Caracostea (nu mai rețin exact). Nu i-am legitimat, socotind lucru inutil. Dacă erau agenți de-ai securității, numai de acte n-ar fi dus lipsă. Am căutat prin camere eventuale aparate de emisie, dar n-am găsit nimic. 
Pe la ora două am pornit cu măgarii la vale pe plai. Când s-a înserat bine, eram la poale. Aveam de gând să îngropăm ce nu puteam duce în spate, iar măgarii să-i închidem într-un grajd părăsit, să nu-i mănânce lupii. Ne oprisem în prundul râului, chibzuind, când dinspre Porumbacu de Sus, a început să se audă zgomotul surd al camioanelor ce înaintau încet, fără faruri. Nu trebuia să ne-întrebăm cine-s. Am săpat la repezeală o groapă în prundul râului și-am depus o parte din alimente, am acoperit totul cu pietriș, am îngropat și uneltele, ceilalți au pregătit ranițele, am pornit măgarii spre pădure, am trecut râul prin vad și ne-am îndreptat spre răsărit. Ne-am ridicat pe podeiul dinspre Sărata, imediat sub pădure. Mașinile s-au oprit ceva mai jos, în lunca râului. Se auzeau zgomote înfundate, de coborât din camioane, comenzi scurte, mai mult șoptite, un vuiet ca de mulțime de oameni ce vorbesc încet și nici o lumină. Era un întuneric de nepătruns, abia ne vedeam noi, și o liniște ca dinainte de ploaie. N-a început ploaia, ci ninsoarea, cu fulgi mari, lipiciosi. Am stat un minut să chibzuim. Dacă n-ar fi nins, am fi ocolit satele de sub munte, pe sub ele, evitând zona dintre sate și munte. Doar numai cu o săptămână înainte intrasem în aceste sate sub pretextul că n-aveam de mâncare. Careva și-a dat cu părerea să ne ducem la Scorei, la șanțuri. Între satul Scorei și Cîrța, la răsărit de fosta haltă se afla un pod și, dincolo de el, pe dreapta, o râpă cu tufe dese. În tufe, din primul război mondial, au rămas niște gropi, resturi ale unor tranșee. Aici poposeam deseori. Locul a rămas și azi la fel ca atunci, se vede bine când treci cu trenul. Ne-am zis că era prea riscant. Dacă erai descoperit pe zăpadă acolo, te puteai socoti pierdut. Aici, de bine de rău, ne găseam în pădure, adică acasă, în mediul nostru. 
Odată hotărât pe unde să mergem, ne-am făcut cruce și am pornit bărbătește. Mergeam anevoie, că aveam greutăți mari în ranițe. Zăpada s-a depus repede și odată cu ea a început să crească și vizibilitatea, din cauza fluorescenței acesteia. Lăsam urme. ca să le evităm, alegeam traseul cel mai accidentat. Ba ni se părea că-i bine să mergem risipiți, ba, altă dată, unul după altul. Curând, însă, ne-am dat seama că numai noi făceam urme. Erau dintr-acelea ce duceau de la sate spre munte și invers, și erau multe. Erau urme pe toate căile și pe marginea râurilor. Am trecut râurile prin vad, încălțați. Ne aflam pe prundul râului Bâlea din sus de Cârțișoara, când am zărit o patrulă mergând în șir indian. Am rămas nemișcați, cu mâinile pe arme. Înaintau, din cauza ninsorii, cu capul înfundat în glugă, altfel ne-ar fi putut zări. 
După ce-am trecut râul, ninsoarea a început să se potolească, lucru de care ne temeam cel mai mult. Am luat hotătârea să ne retragem la pădure, și asta cât mai repede. Ne-am îndreptat spre pădurea cea mai apropiată, așezată în unghiul format între râurile Arpaș și Arpășel. Pe marginea ei curgea o vâlcică, iar din această vâlcică ieșea din pădure un râu. Am intrat în vâlcică, având să ne pierdem urmele, din vâlcică am apucat pe pârâu în pădure și am poposit în unghiul dintre pârâu și vâlcică, într-un lăstăriș destul de rar. Am descoperit două troace, adică două locuri mai joase, cu frunze uscate, am dat zăpada la o parte, ne-am descălțat și am schimbat ciorapii, am luat cojoacele pe noi, ne-am făcut cruce și ne-am culcat. În urma noastră a sosit o haită de lupi. Ne-au dat ocol și-au început să urle. Ninsoarea contenise, norii de pe cer se spărgeau și până dimineața s-a înseninat de tot. S-a făcut ger. 
Faptul că securitatea a venit numai pe râul Porumbac cu camioanele, că au venit noaptea când nu-și puteau face tabăra, și în tăcere, și fără faruri ne-a dat bănuiala că am fost semnalați de la cabană. Bănuiala a căzut pe cei doi „turiști” și pe tânărul de la Bran. În arhivele securității, se află, de bună seamă, adevărul.

Am fost, am luat, am plecat. La revedere în munți

Mai aveam un plan pentru toamna aceea: să mergem iar la un G.A.S., să luăm ceva de acolo, să îngropăm ce nu era valoros într-o pădure apropiată, în așa fel ca să fie găsit și să ne aștepte zadarnic acolo și în aceeași noapte să trecem Oltul și să ne îndepărtăm cât mai mult. Cititorul se poate mira de ușurința cu care puneam, cu bună știință, securitatea pe urmele noastre. Nu era un pericol deosebit ca securitatea să știe exact unde trebuie să fii? Nu ne temeam de asta. Și totul are o logică matematică. Să zicem că securitatea află dimineața că tu seara erai într-un anumit punct și că te așteptai ca ea să afle acest lucru. Ori, noaptea tu puteai să te îndepărtezi de acel punct cel puțin 15 kilometri în orice direcție. A doua zi securitatea, ca să fie sigură că te are în plasă, are de înconjurat și de căutat o suprafață de 70-75 kilometri pătrați, ceea ce ar fi presupus să aibă la dispoziție forțe mari, gata de drum. La început chiar așa încercau să facă, dar s-au convins de zădărnicia operației și se limitau la interceptarea drumurilor de hotar și de pădure sau renunțau să ia vreo măsură, mai ales când faptul se întâmpla în munte. Dar într-o noapte de toamnă puteam face mai mult de 15 kilometri; de asemenea, alegeam și locul și vremea când pământul era tare și în situația când noi eram odihniți și buni de drum. Altceva era când ei erau convinși că noi nu știm că suntem localizați. Pentru lucrul acesta ne-am ales numai trei inși: Ion Ilioi, Remus Sofonea și cu mine. Ceilalți au trecut Oltul cu o seară înainte și ne așteptau la un pod între Cârța și Scorei. Ziua am petrecut-o lângă o stupină a fermei Șomartin, căci la acea fermă voiam să ajungem. Toată ziua am supravegheat ferma și am ascultat muzică, căci o fată a cântat câte melodii săsești a știut. Nu am observat nimic suspect. Seara, încă pe lumină, am coborât la stupină ca s-o vedem pe cântăreață, dar plecase. Era, în schimb un tânăr cam de 18 ani, paznic de noapte, care a tresărit când ne-a văzut. După vorbă și după săbaș nu era din partea locului. „De unde ești, băiete?” „Dintr-un sat din Sălaj.” „Din care?” „Din Gălpuia.” „Al cui ești din Gălpuia?” Tânărul a rămas mirat. După cum am povestit înainte, în vremea studenției mele, și în acel sat negustorisem drojdie de bere (Ilejd, cum i se zicea acolo). „Ești de-al lui cutare, ori de-al lui cutare?” și i-am amintit oamenii de care-mi aduceam aminte. Tânărul s-a luminat la față, mi-a spus al cui era, dar și-a schimbat atitudinea față de noi, recunoscând că a fost pus aici de securitate, cu misiunea să ne dăruiască un borcan cu miere. „Borcanul era aici și când a fost fata?” „Nu, îl aduc eu în fiecare seară și dimineața îl dau la miliția din Brui. După ce l-ați fi luat, eu trebuia să încalec calul de sub șopron și să mă duc la miliție să spun.” Deci securitatea se aștepta să venim pe aici. Într-o ladă se aflau multe rame cu miere de rezervă și am luat două din ele. Tânărul ne-a informat că la fermă nu era decât un paznic bătrân. Îl întrebăm pe băiat ce mai era pe la Gălpuia. Ne-a răspuns că era rău, că s-a făcut colectiv și că el de aceea a plecat, că mureau de foame. „Vezi ce fac comuniștii cu ai tăi și tu te pui în slujba lor, că de nu eram și eu de pe acolo, ne-ai fi dat borcanul cu otravă, ori cu ce dracu-i în el.” Băiatul a plecat capul roșindu-se. „Și-apoi Bădăcinul nu-i departe de Gălpuia, știi cine-i din Bădăcin, nu?” „Știu”, răspunse băiatul. „Atunci de ce uiți?” Ne-am luat rămas bun și am plecat, tare întristați: „Ce-s în stare să facă ăștia din copiii noștri curați de la sate, după ce-i înfometează și-i scot din mediul lor!”
La fermă, în adevăr, nu era decât un paznic bătrân și bolnav, un sas venit din Rusia, cam sclerozat, care, fără să-l întrebăm, ne-a spus că în grajd nu sunt cai, nici porci, că ei țin căruțele în sat și de acolo aduc mâncare și aici îi numa așa... În magazia descuiată, mai rău ca la Agnita, pe rafturi era sărăcie lucie. N-am găsit decât câteva cutii de cicoare și două-trei kilograme de zahăr. Totuși am lăsat un bilet prin care ne-am semnalat prezența. „Am fost, am luat, am plecat. La revedere în munți!” Nu se prea potrivea formula față de cât am luat, dar ne bucuram că nu am găsit nimic, deoarece nu mai trebuia să pierdem timp prețios cu îngropatul în pădure. L-am rugat pe bătrân să nu-l anunțe decât dimineața pe inginer și tot atunci să-i dea biletul, dar el susținea că de vreme ce noi am fost seara nu-și poate permite să meargă numai dimineața să spună și că pe el îl omoară securitatea, dacă nu se duce, așa că mai bine ar fi fost să-l legăm. L-am așexzat în pat, învelit în cojoc, am petrecut o sfoară dată chiar de el, de două ori peste pat și am plecat. Așa a stat liniștit până dimineață. 
Nemaiavând ce îngropa, am pornit repede printr-un câmp de trifoi și am ajuns la drumul Vărd-Săsăuș. De fapt nu era decât o cale neumblată, ce trecea pe mari porțiuni numai prin pădure. Eu mai umblasem pe ea, dar ceilalți doi nu. După vreo oră de mers, lui Ion Ilioi i s-a părut că mergem spre sud. Ori, noi trebuia să ne deplasăm spre apus. „Așa merge calea, lasă că știu drumul.” A mai trecut o vreme. Ion Ilioi, cu busola în mână, voia să-mi arate că mergeam spre răsărit și că nu mergeam bine. Intenționam să scot harta pentru a-i demonstra că știu unde ne aflăm. „Curând dăm peste o poieniță și virăm spre apus.” Ne coindăneam încă între noi când, în urma noastră în pădure, foarte aproape, am auzit limpede un nechezat. Am tăcut, ascultând atenți. Cal în pădure? Calul nu stă singur și dezlegat în pădure. Ne-am ridicat și ne-am continuat calea fără să mai vorbim. N-am mers mult și, în adevăr, am dat peste poienița ce o știam. Acolo se întretaie trei drumuri: spre Săsăuș, Vărd și Șomartin. Am străbătut o bucată din poieniță, când, de pe marginea acesteia au pornit sforăituri de cal și bătăi de copită. Caii erau legați în acel loc. În jos, în pădure, ardea un foc la lumina căruia se vedeau siluete de soldați ce se încălzeau, strânși ciorchină în jurul lui. Am fi putut trage în plin. Vedeam cum sosește unul în fugă și le spune ceva, toți tresar și se ridică de la foc. Se dă alarma. Lanterne au început să măture poienița cu conuri puternice de lumină. Dar noi eram deja intrați din nou în pădure. De aici, pe o potecă ce coboară la un pod peste apa ce vine din Chirpăr spre Săsăuș, ne-am slobozit în drumul ce ducea la Săsăuș, pe care l-am traversat urcând un pășunat cu tufe rare, având în dreapta noastră permanent flacăra de gaz metan de la Chirpăr. Aceasta, noaptea ne era un punct de reper de la zeci de kilometri. Ne-au însoțit, o bucată de vreme o haită de lupi ținându-se la distanță. Urlau într-una. Spre dimineață am poposit în niște porumbiști. Am aflat unde eram, când, pe o cărare apropiată, ne-a zărit un copil de 12-13 ani, ce s-a apropiat de noi. Era din Marpod și se ducea la oi. Era desculț și gol. Bătea un vânt rece, noapte dase brumă și de-acum începuse să plouă. Stătea zgribulit și se uita prostește la noi, neștiind ce să creadă. I-am vorbit frumos, l-am întrebat cum îl cheamă, dacă merge la școală, de ce se duce așa de mic la oi, pe deasupra și singur. Ne-a spus că la școală merge numai când ninge și la oi se duce că l-a trimis tatăl său, dar că acesta nu-i tată bun, că tatăl lui a murit pe front și că trebuie să se ducă, altfel îl bate tatăl de-acuma și pe el, și pe mama lui. I-am spus că și noi eram copii necăjiți și că ne alungase din împărăția lui Împăratul Roșu (Tu ai auzit de Împăratul Roșu? Vezi bine că ai auzit.) și că ne ducem unde se bat munții în capete. Copilul ne privea cu ochi mari, mirați și, înduioșat, a vrut să ne dăruiască un călcâi de pâine uscată ce-o avea în trăistuță. I-am mulțumit pentru bunăvoință și i-am dăruit noi un pachet cu zahăr, rugându-l să nu povestească nimănui că ne-a întâlnit ca să nu afle Împăratul Roșu. Ne-a impresionat mult întâlnirea cu acest copil și ne-a mângâiat că nu eram singurii oropsiți pe lumea asta. 
Escadronul de securitate călări s-a învârtit toată vara pe Ardeal, dar numai în acea noapte ne-am întâlnit o clipă cu el. Pe comandantul lui aveam să-l cunosc, tot numai câteva clipe, în târg la Miercurea-Sibiului.