Am fost, am luat, am plecat. La revedere în munți

Mai aveam un plan pentru toamna aceea: să mergem iar la un G.A.S., să luăm ceva de acolo, să îngropăm ce nu era valoros într-o pădure apropiată, în așa fel ca să fie găsit și să ne aștepte zadarnic acolo și în aceeași noapte să trecem Oltul și să ne îndepărtăm cât mai mult. Cititorul se poate mira de ușurința cu care puneam, cu bună știință, securitatea pe urmele noastre. Nu era un pericol deosebit ca securitatea să știe exact unde trebuie să fii? Nu ne temeam de asta. Și totul are o logică matematică. Să zicem că securitatea află dimineața că tu seara erai într-un anumit punct și că te așteptai ca ea să afle acest lucru. Ori, noaptea tu puteai să te îndepărtezi de acel punct cel puțin 15 kilometri în orice direcție. A doua zi securitatea, ca să fie sigură că te are în plasă, are de înconjurat și de căutat o suprafață de 70-75 kilometri pătrați, ceea ce ar fi presupus să aibă la dispoziție forțe mari, gata de drum. La început chiar așa încercau să facă, dar s-au convins de zădărnicia operației și se limitau la interceptarea drumurilor de hotar și de pădure sau renunțau să ia vreo măsură, mai ales când faptul se întâmpla în munte. Dar într-o noapte de toamnă puteam face mai mult de 15 kilometri; de asemenea, alegeam și locul și vremea când pământul era tare și în situația când noi eram odihniți și buni de drum. Altceva era când ei erau convinși că noi nu știm că suntem localizați. Pentru lucrul acesta ne-am ales numai trei inși: Ion Ilioi, Remus Sofonea și cu mine. Ceilalți au trecut Oltul cu o seară înainte și ne așteptau la un pod între Cârța și Scorei. Ziua am petrecut-o lângă o stupină a fermei Șomartin, căci la acea fermă voiam să ajungem. Toată ziua am supravegheat ferma și am ascultat muzică, căci o fată a cântat câte melodii săsești a știut. Nu am observat nimic suspect. Seara, încă pe lumină, am coborât la stupină ca s-o vedem pe cântăreață, dar plecase. Era, în schimb un tânăr cam de 18 ani, paznic de noapte, care a tresărit când ne-a văzut. După vorbă și după săbaș nu era din partea locului. „De unde ești, băiete?” „Dintr-un sat din Sălaj.” „Din care?” „Din Gălpuia.” „Al cui ești din Gălpuia?” Tânărul a rămas mirat. După cum am povestit înainte, în vremea studenției mele, și în acel sat negustorisem drojdie de bere (Ilejd, cum i se zicea acolo). „Ești de-al lui cutare, ori de-al lui cutare?” și i-am amintit oamenii de care-mi aduceam aminte. Tânărul s-a luminat la față, mi-a spus al cui era, dar și-a schimbat atitudinea față de noi, recunoscând că a fost pus aici de securitate, cu misiunea să ne dăruiască un borcan cu miere. „Borcanul era aici și când a fost fata?” „Nu, îl aduc eu în fiecare seară și dimineața îl dau la miliția din Brui. După ce l-ați fi luat, eu trebuia să încalec calul de sub șopron și să mă duc la miliție să spun.” Deci securitatea se aștepta să venim pe aici. Într-o ladă se aflau multe rame cu miere de rezervă și am luat două din ele. Tânărul ne-a informat că la fermă nu era decât un paznic bătrân. Îl întrebăm pe băiat ce mai era pe la Gălpuia. Ne-a răspuns că era rău, că s-a făcut colectiv și că el de aceea a plecat, că mureau de foame. „Vezi ce fac comuniștii cu ai tăi și tu te pui în slujba lor, că de nu eram și eu de pe acolo, ne-ai fi dat borcanul cu otravă, ori cu ce dracu-i în el.” Băiatul a plecat capul roșindu-se. „Și-apoi Bădăcinul nu-i departe de Gălpuia, știi cine-i din Bădăcin, nu?” „Știu”, răspunse băiatul. „Atunci de ce uiți?” Ne-am luat rămas bun și am plecat, tare întristați: „Ce-s în stare să facă ăștia din copiii noștri curați de la sate, după ce-i înfometează și-i scot din mediul lor!”
La fermă, în adevăr, nu era decât un paznic bătrân și bolnav, un sas venit din Rusia, cam sclerozat, care, fără să-l întrebăm, ne-a spus că în grajd nu sunt cai, nici porci, că ei țin căruțele în sat și de acolo aduc mâncare și aici îi numa așa... În magazia descuiată, mai rău ca la Agnita, pe rafturi era sărăcie lucie. N-am găsit decât câteva cutii de cicoare și două-trei kilograme de zahăr. Totuși am lăsat un bilet prin care ne-am semnalat prezența. „Am fost, am luat, am plecat. La revedere în munți!” Nu se prea potrivea formula față de cât am luat, dar ne bucuram că nu am găsit nimic, deoarece nu mai trebuia să pierdem timp prețios cu îngropatul în pădure. L-am rugat pe bătrân să nu-l anunțe decât dimineața pe inginer și tot atunci să-i dea biletul, dar el susținea că de vreme ce noi am fost seara nu-și poate permite să meargă numai dimineața să spună și că pe el îl omoară securitatea, dacă nu se duce, așa că mai bine ar fi fost să-l legăm. L-am așexzat în pat, învelit în cojoc, am petrecut o sfoară dată chiar de el, de două ori peste pat și am plecat. Așa a stat liniștit până dimineață. 
Nemaiavând ce îngropa, am pornit repede printr-un câmp de trifoi și am ajuns la drumul Vărd-Săsăuș. De fapt nu era decât o cale neumblată, ce trecea pe mari porțiuni numai prin pădure. Eu mai umblasem pe ea, dar ceilalți doi nu. După vreo oră de mers, lui Ion Ilioi i s-a părut că mergem spre sud. Ori, noi trebuia să ne deplasăm spre apus. „Așa merge calea, lasă că știu drumul.” A mai trecut o vreme. Ion Ilioi, cu busola în mână, voia să-mi arate că mergeam spre răsărit și că nu mergeam bine. Intenționam să scot harta pentru a-i demonstra că știu unde ne aflăm. „Curând dăm peste o poieniță și virăm spre apus.” Ne coindăneam încă între noi când, în urma noastră în pădure, foarte aproape, am auzit limpede un nechezat. Am tăcut, ascultând atenți. Cal în pădure? Calul nu stă singur și dezlegat în pădure. Ne-am ridicat și ne-am continuat calea fără să mai vorbim. N-am mers mult și, în adevăr, am dat peste poienița ce o știam. Acolo se întretaie trei drumuri: spre Săsăuș, Vărd și Șomartin. Am străbătut o bucată din poieniță, când, de pe marginea acesteia au pornit sforăituri de cal și bătăi de copită. Caii erau legați în acel loc. În jos, în pădure, ardea un foc la lumina căruia se vedeau siluete de soldați ce se încălzeau, strânși ciorchină în jurul lui. Am fi putut trage în plin. Vedeam cum sosește unul în fugă și le spune ceva, toți tresar și se ridică de la foc. Se dă alarma. Lanterne au început să măture poienița cu conuri puternice de lumină. Dar noi eram deja intrați din nou în pădure. De aici, pe o potecă ce coboară la un pod peste apa ce vine din Chirpăr spre Săsăuș, ne-am slobozit în drumul ce ducea la Săsăuș, pe care l-am traversat urcând un pășunat cu tufe rare, având în dreapta noastră permanent flacăra de gaz metan de la Chirpăr. Aceasta, noaptea ne era un punct de reper de la zeci de kilometri. Ne-au însoțit, o bucată de vreme o haită de lupi ținându-se la distanță. Urlau într-una. Spre dimineață am poposit în niște porumbiști. Am aflat unde eram, când, pe o cărare apropiată, ne-a zărit un copil de 12-13 ani, ce s-a apropiat de noi. Era din Marpod și se ducea la oi. Era desculț și gol. Bătea un vânt rece, noapte dase brumă și de-acum începuse să plouă. Stătea zgribulit și se uita prostește la noi, neștiind ce să creadă. I-am vorbit frumos, l-am întrebat cum îl cheamă, dacă merge la școală, de ce se duce așa de mic la oi, pe deasupra și singur. Ne-a spus că la școală merge numai când ninge și la oi se duce că l-a trimis tatăl său, dar că acesta nu-i tată bun, că tatăl lui a murit pe front și că trebuie să se ducă, altfel îl bate tatăl de-acuma și pe el, și pe mama lui. I-am spus că și noi eram copii necăjiți și că ne alungase din împărăția lui Împăratul Roșu (Tu ai auzit de Împăratul Roșu? Vezi bine că ai auzit.) și că ne ducem unde se bat munții în capete. Copilul ne privea cu ochi mari, mirați și, înduioșat, a vrut să ne dăruiască un călcâi de pâine uscată ce-o avea în trăistuță. I-am mulțumit pentru bunăvoință și i-am dăruit noi un pachet cu zahăr, rugându-l să nu povestească nimănui că ne-a întâlnit ca să nu afle Împăratul Roșu. Ne-a impresionat mult întâlnirea cu acest copil și ne-a mângâiat că nu eram singurii oropsiți pe lumea asta. 
Escadronul de securitate călări s-a învârtit toată vara pe Ardeal, dar numai în acea noapte ne-am întâlnit o clipă cu el. Pe comandantul lui aveam să-l cunosc, tot numai câteva clipe, în târg la Miercurea-Sibiului.