Invitat la camera nr. 7

Era pe la sfârșitul lui noiembrie 1976. Afară era o vreme urâtă, cu vânt puternic și ploaie. Era duminică și în securitate era liniște. Mă plimbam prin celulă, când zăvorul s-a tras ușor și a intrat cu zâmbetul lui drăcesc colonelul Tudor. El nu mă vizitase de când mă mutaseră aici. 
- Ce surpriză, domnule colonel! Vă mulțumesc că nu m-ați uitat. 
N-a schițat nici un răspuns, ci a intrat direct în subiect: 
- Mergem în securitate, că mai trebuie să mai dai matale niște declarații. Te rog să mă urmezi. Am ieșit după el. Mai făcusem acest drum. Până să ajungi la camerele de anchetă, erau trei rânduri de porți separate și la fiecare ușă sau poartă se afla un subofițer de securitate cu câte o cheie. M-am mirat că acum nu se afla nimeni la aceste uși. Colonelul Tudor deschidea ușile din față și le închidea după noi. Ajuns pe coridor, mi-a explicat: „Mai trebuie ca dumneata să schițezi încă o dată ciocnirile ce le-am avut cu voi”. Mă gândeam de ce nu mi le-a cerut în celulă, doar aveam și masă, și toc, și lumină. Și-apoi acele schițe le făcusem de zeci de ori. Deci motivul deplasării era altul. Care? Am început să fiu mai atent. 
Am ajuns la camera nr. 7, pe care a descuiat-o și a deschis-o.
- Intră dumneata și fă schițele. Ai hârtie și toc pe măsuță. Eu mă întorc să te iau. Apropo, spuse la plecare, e tare frig în toată securitatea. Azi nu s-a făcut foc, fiind duminică. Nu deschide geamul!
- M-a încuiat și a plecat lăsându-mă în cameră. Eram sigur că aici voi fi iradiat. Dar cum? Camera era aidoma tuturor camerelor de anchetă: două birouri, două fișete încuiate și parafate și, în colț, măsuța anchetatului: mică, scundă, cu scaunul pe măsura măsuței și cu colile albe pe pupitru. Nu vedeam în cameră nimic suspect. Dar de ce foile albe nu erau pe birouri? Eu nu dădusem niciodată declarații pe măsuța din colț. M-am așezat pe scaun, atent și am dat să trag măsuța spre mine; ca s-o potrivesc. Măsuțele din celelalte camere erau din lemn, iar aici, de metal și grea, încât n-am putut-o urni din loc. Spre mine avea un orificiu ca de cheie. „Astfel, mi-am zis, prin acel orificiu ies razele ucigătoare”. Poate că numai mi se părea mie, dar auzeam și un zumzet abia perceptibil în interiorul măsuței. În timp ce eu aș fi scris la măsuță, aș fi fost iradiat. Am acționat cum m-am priceput mai bine în situația dată. Am luat colile de hârtie, am deschis fereastra, contrar indicațiilor colonelului Tudor, am tras perdelele peste mine și am început să respir aer de afară. Erau două perdele, una subțire și transparentă și o draperie groasă și grea. Hârtiile le-am mâzgălit cu schițe, pe pervazul ferestrei, în timp ce trăgeam cu nesaț aerul de afară, adus de vânt.
După vreo jumătate de oră am auzit pași pe coridor. Am închis încetișor fereastra, am pus colile pe măsuță. Colonelul Tudor a descuiat ușa și mi-a cerut să ies fără ca el să intre în cameră. Nici măcar n-a cerut colile de hârtie. A încuiat ușa de la camera nr. 7, la fel și porțile de fier din cale și m-a dus la celula mea. Nu mi-a scăpat un rânjet sinistru de pe fața lui. Nici la înapoiere nu am întâlnit pe nimeni.