Cine nu învață dintr-o greșală, cu siguranță că o va repeta

Nu pierderea cărnii de mistreț ni s-a părut atunci, de Sfântul Ilie, paguba cea mai mare, ci a cojoacelor și a celorlalte lucruri, fără de care nu se putea trăi în munți. Ne făceam imputări că am fost atât de neprevăzători să nu ne luăm tot timpul cojocul la noi. Am arătat cum oamenii noștrii de sprijin ne-au ajutat să ne completăm inventarul. Normal era să învățăm ceva din întâmplare și să nu mai repetăm greșala. Dar, după două luni, am uitat și iar am greșit. 
Pe valea râului Arpășel erau atunci câteva case în care oamenii din sat locuiau vara, având fânețe pe acolo. Dar nimeni nu mai îndrăznea să rămână seara în afară de sat, de frica securității. Pe stânga râului se afla o cale de pădure, largă și o luncă întinsă, fără copaci. Pe partea dreaptă a apei era numai o limbă de luncă, îngustă, ce se termina și ea după vreun kilometru cu un pieptiș, pe care urca o altă cale de pădure. Pe luncă creșteau atunci meri și peri bătrâni. În august și la începutul lui septembrie, în munții de pe această vale, am făcut câteva depozite de alimente: grâu, fasole, ceapă și brânză. Le așezaserăm, însă, provizoriu. Era bine să nu ne bazăm numai pe pregătirile din valea Sebeșului. Dimineața sosiserăm cu un transport de cartofi, pe care i-am îngropat într-un loc potrivit. Ziua am făcut foc, am fiert o oală de cartofi în coajă, am mâncat o parte cu ceapă. Seara am hotărât să coborâm toți trei în sat, eu să mă duc la profesorul Remus Budac, Remus Sofonea și Ion Ilioi să mai urce vreo două ranițe de cartofi și, în plus, să aducă niște scânduri de la vreun gard să facem o ladă de alimente ca lumea.Ca să nu-și mai ducă și cojoacele cu ei (doar în câteva ceasuri trebuiau să fie înapoi), le-au așezat peste oala cu cartofi, să fie calzi până când se întorc, și, făcându-ne cruce, am plecat tustrei. Se amesteca ziua cu noaptea când am coborât lunca înțesată de pomi și am ajuns în dreptul caselor, unde aceasta se îngusta. L-am văzut pe Remus Sofonea tresărind și ochind printre arinii de dincolo de apă. „A fugit! Voi nu l-ați văzut că a fugit?” Nici eu, nici Ion Ilioi nu văzuserăm nimic. El susținea într-una că un om cu o armă a fugit printre arinii de dincolo de apă. Ne-am uitat atent în jur. Sub un tufiș iarba era tăvălită, semn că cineva a șezut acolo. Ar fi putut fi și un vânător, ne-am zis. 
Am trecut râul pe pietre și ne-am continuat discuția. „Ți s-a părut, Remuse.” „Eu am mai avut iluzii vizuale, toți am avut când eram obosiți, dar acum nu-s obosit deloc.” Într-adevăr, ni s-a întâmplat așa ceva tuturor. Fiecare avea câte o întâmplare tragi-comică în amintirea lui. Într-o dimineață, luasem un rând de floarea-soarelui drept un șir de ostași. Altă dată, spre seară, am tras înttr-o tufă bătută de vânt, confundând-o cu doi căpriori ce se împungeau. Ne controlam oboseala în felul următor: ne așezam jos, rezemați de ranițe și ne uitam la o stea. Dacă steaua juca pe cer, era semn de oboseală. Am lăsat întâmplarea moartă și ne-am despărțit, urmând să ne întâlnim a doua seară într-un loc din jos de satul Cârțișoara. 
Am ajuns cam târziu. Se făcuse frig, căci dase bruma. Apropiindu-mă de locul întâlnirii, văd două namile preumblându-se. Cine să fie? M-au zărit și au semnalat. „Ce-i cu voi?” „Am pierdut cojoacele și oala și schimburile, tot ce-am lăsat la cartofi. Ai adus ceva de mâncare?” Am desfăcut desaga și, cinând, mi-au povestit ce-a fost: „Ne-am întors destul de repede, cu scânduri și cu cartofi, am ocolit locul unde i s-a nălucit lui Remus Sofonea că a văzut un om cu armă și am intrat din nou în luncă. Am ajuns aproape de pieptiș, știi, sunt acolo doi meri bătrâni. Când ne-am apropiat de ei, am auzit în tufele din stânga un mârâit de câine ce se zbătea în lănțug. Am lăsat scândurile jos (au cam făcut zgomot căzând), am pus mâna pe arme și ne-am tras înapoi, apropiindu-ne de tufe. Ne așteptam să ni se pună farul în ochi și să se tragă, dar n-a urmat nimic. Cred că nu era nimeni lângă câine, iar ei pândeau la pieptiș, câinele având rolul să-i facă atenți. Am intrat încet în tufe, am golit cartofii din ranițe, i-am acoperit cu frunze (la nevoie îi puteam găsi) și ne-am hotărât ce să facem. Ne părea rău după cojoace și-am pornit să ne târâm încet prin tufe, ocolind pe departe, cu planul de a ajunge la ele pe cealaltă parte. Înaintam și ascultam. Și nu bătea măcar o boare de vânt. Cred că am ajuns cam la treizeci-patruzeci de metri de cojoace și ne-am oprit ascultând. Am stat mult așa și după o vreme am auzit pe cale, pe calea de lângă cojoace, zgomote de pași și șoapte. Sigur cojoacele au fost găsite (nici noi nu le-am camuflat). Ne-a părut rău c-am mai pierdut vremea. Ne-am tras încet înapoi, am ocolit locul, am trecut râul și am urcat în coasta opusă, ieșind la poale departe de case. Ne-am dus în cucuruze, la Arpașu de Jos, am înghețat azi dimineață și tremurăm de aseară aici și tu nu mai veneai. Ca să nu ne fie frig, am îndesat otavă sub haine și pantaloni și-arătăm așa cum vezi, ca iia ciumii și tot frig ne este. Vorba-i de unde ne facem rost de cojoace?”
La munte nu mai erau oi. Oamenii de pe Ardeal ne-au dat trei cojoace de curâd, nu mai aveau piei pregătite. Am lăsat scrisori lui Olimpiu Borzea și Remus Budac, rugându-i să ne ajute și am trecut Oltul cu un plan bine fixat: ne deplasăm în poligonul militar de la Cincu, acolo-s multe stâni de oi, și-i rugăm pe ciobani să ne dea câte-o piele de stână. Poate găsim și ciobani cunoscuți. După încă o noapte, eram la stâna lui Feri, care ne-a promis că ne aduce el de-acasă o piele tăbăcită.

De ce procurorii nu-i caută pe oamenii care au lucrat în Clubul Colectiv?

Oameni care râd

Despre studentul la medicină Mihai Maga am spus că a fost arestat în 1949, arestarea întâmplându-se în asemenea condiții că nu s-a putut face vreo legătură între el și noi. Prin ce-a trecut la securitate până aceata s-a convins că nu a avut relații cu noi, nu știu dacă a povestit cuiva în afara lui Ion Chiujdea. A fost condamnat la patru ani închisoare, dacă-mi aduc bine aminte. Ion Chiujdea mi-a povestit că Mihai a venit din închisoare. „E schimbat mult. La orice lucru râde și le ia toate, viață și moarte, în râs, cu un calm desăvârșit.” 
Mihai ne-a fost amândurora coleg de clasă la „Radu-Negru”. Era de-o intransigență morală desăvârșită, nu admitea compromisurile, nici pentru el, nici pentru alții. Era cel care a impus și a vegheat la o disciplină de fier, atât în clasă cât și în afară. Chiulangiii, fumătorii, purtătorii unor tare morale îi duceau frica mai mult decât directorului și dirigintelui. Când am mers într-o excursie la Bâlea, a fost singurul care a traversat lacul înot în apa rece ca gheața. După terminarea liceului, în 1942, a intrat la școala militară de ofițeri și, ca sublocotenent, a luptat pe frontul din Moldova și apoi în Apus. S-a înscris la medicină la Cluj, și a scăpat la arestările din 1948. 
Ion Chiujdea voia să știe ce se petrecea în închisori și se mira că Mihai evita să povestească. Și râdea. „Ce să-ți spun? Tot n-ai putea înțelege. Închisoarea n-are logică. Mulțumiți lui Dumnezeu că vă puteți apăra libertatea cu arma. Voi nu știți că sunteți fericiți. Dar să vă feriți să nu cădeți vii în mâna lor.” „Ce știți de ceilalți? De Pavel Mârza, Petru Săbăduș, Iancu Morar, Victor Florea, Moise Bărcuțean, Leonte Nuțiu?” Nu, nu știa nimic de soarta lor. „Nu-ți cunoști nici vecinul de celulă.” „Nici de Gheorghe Toader?”„În închisoare viața nu valorează nimic.” 
- Și închipuiește-ți că toate le spunea râzând. 
- Știți că ăștia mi-au cerut să-i ajut să vă prindă. Dacă vă pot ajuta, spuneți-mi cum. Dacă refuz, mă arestează iar. 
Împreună cu Ion Chiujdea, am alcătuit o întreagă echilibristică de inducere în eroare a securității. Securitatea voise să-l trimită la noi. „Îi credeți atât de proști pe Chiujdea și Gavrilă să mă creadă că nu m-ați trimis? Lăsați-i că se vor interesa ei de mine prin alții și vă dau de  veste.” A rămas că Ion Chiujdea să se ocupe de problema asta. Exact nu știu cum au procedat. Am aflat că trimitea vorbă lui Mihai printr-un ins ce-l știam de agent, dar și agentul și Mihai raportau securității, iar Ion Chiujdea nu se ducea după răspuns decât atunci când problema nu mai era actuală, motivând că nu s-a putut apropia tocmai din cauza securității. În felul acesta a lucrat Mihai, pe muchie de cuțit, în anii următori. 

Un strop de mare

 

După ce a trăit în S.U.A., Mert se întoarce în Istanbul. În timpul unei excursii cu iubita lui și prietenii lor, Mert o întâlnește pe Deniz, o tânără atrăgătoare care îl seduce. Dar familia lui Mert și prietenii lui nu sunt de acord cu relația lor.

Mert este un tânăr educat, de succes care poate fi ușor definit ca modelul clasei sale sociale. După ce a trăit la New York și Londra mai mulți ani, Mert decide să se întoarcă la Istanbul ca să înceapă o nouă viață aproape de părinții lui, mai ales de mama sa. Iubita și prietenii lui organizează o croazieră ca să-i sărbătorească întoarcerea. Atmosfera liniștită este întreruptă de apariția neașteptată a lui Deniz, o tânără foarte frumoasă, un spirit liber care îl seduce pe Mert. Șase luni mai târziu, Mert este iubitul lui Deniz. Schimbările aparente din viața lui Mert sunt observate și respinse de prietenii lui și, mai ales, de mama lui. Ea nu vrea să-i permită lui Mert să fie persoana care își dorește el să fie.