O istorie care nu se învață la școală, Primii partizani

Primăvara și vara anului 1944 au fost poate cele mai dramatice momente din istoria modernă a României. Poporul român plătea pentru grava eroare pe care o comisese guvernul său intrînd în război de partea lui Hitler.
Din septembrie 1943 cînd România începe decis să caute o cale pentru a ieși din război și a li se alătura aliaților, și pînă la 12 septembrie 1944, cînd a semnat armistițiul cu Rusia, nimic nu întrevedea condițiile capitulării dezastruoase de mai tîrziu.
Winston Churchill declara că, în cazul în care statele satelite ademenite în conflict prin constrîngere vor ajuta la scurtarea războiului și vor întoarce armele împotriva lui Hitler vor fi lăsate să-și croiască propria soartă și să se întoarcă acasă în marea familie democratică.
În martie 1944, trupele rusești trec Nistrul, iar armata roșie ocupă nordul Bucovinei. Sate întregi iau calea pribegiei. Rezistența în fața puhoiului începe în Bucovina, ca o mișcare de nesupunere la ocupație și mai ales la barbaria acestei invazii.
Adresîndu-se, la 23 august 1944, pe calea undelor, întregii națiuni, regele Mihai spunea: „Primiți-i pe soldații armatei sovietice cu încredere, națiunile unite ne-au garantat independența țării, și neamestecul în treburile noastre interne.” Românii păreau fericiți, se prefigura o epocă de democrație; toate regimentele de pe front au primit ordin de încetare a luptei și de retragere din fața ofensivei rusești.
Trupele române eliberează întreaga țară fără nici un ajutor sovietic. Trei luni cît a durat guvernarea mea din decembrie 1944 pînă în martie 1945, va dezvălui generalul Nicolae Rădescu, trupele sovietice s-au dedat continuu la jafuri, la asasinate și la arestări. Nici un membru sovietic al comisiei aliate de control, nici reprezentanții diplomatici sovietici nu au luat în considerare plîngerile și rapoartele oficiale.
La împărțirea lumii, România fusese oferită ca pradă cuceritorilor.
Acțiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roșii invadatoare au început în martie-aprilie 1944, sub coordonarea comandamentului militar româno-german.
Grupurile de luptători din Bucovina 1944-1958
Vladimir Macoveiciuc
Dumitru Crăciun
Dr. Gheorghe Vasilache
Constantin Cenușă
Gavril Vatamaniuc
Vasile Motrescu
Se organizează unități mobile dotate cu tehnică de luptă, care aveau misiuni de patrulare și de protecție. După 23 august 1944, foștii luptători încep să fie urmăriți de nkvd. Pentru a-și apăra viața și libertatea, sate întregi fug în munți și se opun cu arma în mînă la abuzurile comunizării forțate.
Rezistența armată va beneficia de prezența țăranilor veniți acasă de pe fronturile de est și de vest, de experiența militară a foștilor combatanți, ofițeri deblocați de grupul tot mai masiv al celor urmăriți de tribunalele poporului pentru atitudini antisovietice.
O comună din Bucovina a purtat numele lui Emil Bodnăraș alias Emil Bodnariuc, ucrainean, dezertor din armata română și refugiat în Rusia, apoi revenit în țară ca spion sovietic.
Rearestat, scapă din nou și se întoarce odată cu armata roșie în 1944.
A coordonat represiunea din Moldova, trimițînd la moarte mii de partizani români; alături de grupul lui Dumitru Crăciun, au fost și treizeci de ofițeri și subofițeri din centrul de securitate Fălticeni, arestați sub acuzația de a fi acționat împotriva ordinii statale și de a-i fi sprijinit pe partizani.
Printre ei, în arhivele sri, îi găsim pe Eftimie Petrescu, Emilian Săndulescu, Vasile Roșu, Constantin Șoldan, Dumitru Irimia. Motivația acțiunii lor: nu doreau să fie folosiți ca forță de represiune așa cum s-a întîmplat cu unitățile de intervenție ale regimentului care în regiunea Bihor au tras împotriva țăranilor ce se opuneau colectivizării.
Doctorul Gheorghe Vasilache, primar al comunei Dorna Candreni, inițiază gărzile Decebal, organizație subversivă cu ramificații în toate județele din Moldova.
Gărzile Decebal aveau ca statut reintegrarea României în hotarele ei firești, lupta pentru reinstaurarea monarhiei și a unui stat de drept.
De la o sută optezici de membri, gărzile ajung, în anul 1950, la circa treizeci de mii de persoane.
Din organizație făceau parte frații Grigore și Nicanor Chelsoi, părintele Filaret Gămălău, Emilian Forminte, Liviu Catrici, Maria și Ilie Spânu, Ilie și Ana Adochian, Dumitru Gherman, Dumitru Gavrilei.