Deportarea s-a făcut în afara legii, deoarece decretul nr. 83/1949 nu prevedea dislocarea și fixarea domiciliului obligatoriu. Măsurile administrative și restricțiile domiciliare din martie 1949 aveau să fie considerate ilegale chiar de către autoritățile comuniste în anii '60, e drept în contextul noilor lupte pentru putere din conducerea partidului.
După ce comuniștii au susținut că nu vor apela în România la soluția Kolhozurilor și nici la metodele represive folosite în U.R.S.S. pentru a o pune în aplicare, ei și-au schimbat radical poziția. Plenara comitetului central al partidului muncitoresc român din 3-5 martie 1949 a reprezentat schimbarea „liniei” politice de pînă atunci față de țărani, iar rezoluția acesteia a însemnat textul de bază în problema colectivizării, cea mai clară declarație asupra politicii agricole a comunismului român.
Asaltul împotriva țărănimii a avut două direcții: distrugerea chiaburilor și organizarea de gospodării agricole.
Rezoluția plenarei arăta că exploatările agricole mai mici de cinci hectare erau nerentabile și nu puteau asigura bunăstarea familiei țărănești.