Postfață

 Unul din primii mei interlocutori la strîngerea materialului acestei lucrări a fost un securist de rang înalt, pe care l-am întîlnit la București, la începutul lui martie 1990. După o scurtă discuție prealabilă avută cu el a acceptat să ne întîlnim în apartamentul său. Acolo, în jurul unei cafele aromate, după ce îmi prezentă pe fermecătorii săi copii, a vorbit neîntrerupt timp de cinci ore. Își afirmase deschis părerile despre manevrele subterane ale serviciului secret, pe care nici el însuși probabil că nu le pătrunsese. Făcea eforturi de memorie atunci cînd l-am întrebat despre acele zile fierbinți de decembrie și, ca sursă inepuizabilă de informații detaliate și cunoscător al unor elemente biografice necunoscute și al unor trăsături de caracter neobișnuite al celor din aparatul de partid, era convingător. La rîndul meu mă declarasem mulțumită, iar el păruse ușurat.
La nici trei zile mai tîrziu, ne reîntîlnirăm. Acum însă, pe masă apăruse palinca, dar și reproșurile amfitrionului meu față de el însuși, pe care le formulase atît de sever, încît, la sfîrșitul ședinței, cuprinsă de milă, fusesem chiar tentată să-l consolez. 
La al treilea rendez-vous, securistul lui Ceaușescu începuse să însăileze o versiune exact contrară celor de pînă atunci. „Nu, spuse el, fumînd țigară după țigară, nu a fost deloc așa.” În fine, la a patra și ultima întrevedere, apăruse și soția sa, care asistă tăcută la întrevederea care a durat aproape o jumătate de zi.
De această dată securistul și-a deschis inima și mi-a povestit, în fine „adevărata” istorie a acestei revoluții. 
Acum, însă, îmi permisesem să pun și eu cîte o întrebare, între picături,  cînd această a patra narațiune devenise prea din cale afară de incredibilă. La sfîrșitul expunerii „adevărului adevărat”, ridicasem tonul, enervată, dar el zîmbise doar, cu un aer mirat. Apoi ne despărțisem ca doi vechi prieteni.
În lunile următoare, în cursul cercetărilor mele, am mai întîlnit cîteva asemenea „surse”, simpatice, gata de orice sprijin și informație, dar de regulă complet necredibile. Ofițeri superiori care se jurau că armatei nu i se putea imputa absolut nici una din cruzimile care se petrecuseră în timpul răsturnării dictaturii. Comuniști vechi, cu mintea ascuțită, care minimalizau regimul de teroare prin anecdote despre „gelozia patologică a conducătorului”. Studenți care povesteau cu ochii măriți de groază despre mii și mii de morți și cel puțin despre tot atîția teroriști, ca, să mărturisească pînă la urmă că în acele zile nici nu fuseseră la București. Din contră, foști securiști se lăudau, siguri pe ei, că nu ar „merita discutat” tributul de sînge.
Pe de altă parte, informatori serioși, „autentici”, își relatau doar în șoaptă experiențele, pe timpul unor plimbări prin parcuri dar uneori evitau chiar și acolo să răspundă întrebărilor. Le era teamă. 
Unii cunoscători ai Balcanilor afirmă că lunga dominație otomană le furase românilor simțul identității naționale, că secolul 20 le răpise siguranța unei ordini statale și a unor hotare inviolabile, iar comunismul le luase ultimul dram de curaj. 
La acestea s-ar putea adăuga că frontul salvării naționale îi frustrase de ultima speranță de a dobîndi libertatea și democrația. Fantasticul Orient, marile puteri pline de cinism - fie că se numesc imperiul austro-ungar sau Rusia -, precum și ideologii roșii s-au considerat „mamoșii” acestei națiuni care, în decembrie 1989, a permis să i se fure „revoluția”. În mod paradoxal, atît cercetătorii, cît și „gura lumii” i-au numit pe români mămăligari, care nu explodează, ci lasă să treacă peste ei orice. Nu-i de mirare că „cei de sus” le-au refuzat mereu respectul de sine și libertatea de manifestare politică. 
Pentru brutalitățile din timpul complotului sînt responsabili în primul rînd aceia care, datorită unei colaborări (de decenii) născută din lașitate, s-au opus, din automatism, revoluției. Și sînt mulți cei care astfel fug de răspundere. De aceea documentarea cu privire la acele zile de rezitență este dificilă, cu toate că lipsa de curaj a civililor nu este o invenție românească. Europa Centrală, îndeosebi Germania și Austria, au simțit-o mai bine ca nimeni altcineva. Însă, într-un spațiu cultural în care fiecare își poate trăda aproapele în schimbul a una sau două spernațe, cei puternici au de jucat un rol mult mai ușor, mai ales dacă nu le pasă că nu se schimbă nimic.
Este, prin urmare, de-a dreptul grotesc cît de ușor i-a fost lui Iliescu și oamenilor săi să acapareze puterea, devenită vacantă. Nici măcar concursul celor trei comandouri speciale ale securității nu a fost necesar manipulatorilor. Zvonul existenței „teroriștilor” a fost suficient pentru a băga groaza în „mămăligi”. 
Nu a fost necesar nici să li se atragă atenția, tuturor și fiecăruia, să păstreze o tăcere deplină cu privire la un plan național. În mod obișnuit într-o dictatură complicii funcționează precum un angrenaj. Cu toate acestea cineva trebuie să fie „autorul” și în acest caz îl putem numi fără grijă. El se numește Iliescu. 
Fostul director de editură lucrase fără greș, adunînd toate ițele în mîna lui, ținîndu-i din scurt pe complici și condamnîndu-i la incertitudine. Nici Roman, prim-ministru, nici teoreticianul Brucan - desigur acum dezamăgit - nici șiretul Măgureanu nu știau tot. În mlaștina neîncrederii bine întreținute, puterea (prezidențială) se poate dezvolta de minune. Prin urmare doar Iliescu poate oferi clarificarea completă a ascensiunii sale din acele zile, ascensiune care, în detalii, va rămîne la fel de neelucidată ca și asasinarea lui John F. Kennedy. E de presupus, însă, că Iliescu nu ne va îndeplini dorința. 
Mulțumesc pe această cale și lui Jonathan Ewal, de la „Royal United Services Insitute” din Londra, pentru orele pierdute, în care mi-a dat informațiile vaste despre România. 
Antonia Rados