sâmbătă, 12 noiembrie 2016
Război fără fronturi!
Rămîneți în stradă!
În dimineața de 23 decembrie, nori deși de ceață se lăsaseră peste capitală. Către ora șapte, orașul s-a trezit în zgomotul luptei redezlănțuite. Din nou se trăgea din case și pe străzi. Peste centrul orașului pluteau coloanele înalte de fum negru. Iarăși circulau zvonurile cele mai nebune: teroriștii s-ar fi baridicat în locuințele conspirative din blocuri, ar fi otrăvit apa potabilă și altele. Pentru a menține vechiul regim decăzut, ei foloseau orice mijloc.
În podul casei de cultură a studenților din apropierea statiei de metrou „Eroilor”, studentul Laurențiu, care, cu două zile în urmă de-abia scăpase din acțiunea de reprimare a revoluției din piața Universității, stătea de pază. Împreună cu doi colegi, ocupaseră de cu seară clădirea, în jurul căreia izbucniseră deasemeni salve de focuri. De aceea, cei trei colegi trăseseră în noapte, folosind cu schimbul cele două pistoale mitralieră AKM de care dispuneau.
Mai multe stații de metrou fuseseră ocupate în această dimineață de tineri luptători plini de entuziasm. Într-un timp record ei reușiseră să împînzească întregul subteran al metroului cu o rețea de pază, de aprovizionare și sanitară, în timp ce garniturile, ca și cum ar fi fost o alta lume, continuau să circule, rămînînd singurul mijloc de transport în funcțiune pe perioada revoluției. Peroanele murdare ale stațiilor fuseseră transformate în spitale de campanie, dormitoare comune și cantine. Ca legitimații, junii patrioți își prinseseră pe piept bilete cu stampila direcției metroului și patrulau de-a lungul pasajelor. Mai ales în stațiile din centru, la Universitate și la piața Romană, coborîseră gospodinele din jur, aducînd alimente și băuturi pentru tineri. Drept mulțumire, aceștia permiteau multor cetățeni să înnopteze în aceste adăposturi împotriva pericolelor de afară. În schimb, tinerii se odihneau șezînd pe șirurile de scaune de plastic portocalii.
Printre cei care în stațiile cele mai importante controlau, cu gesturi rapide fiecare pasager, se afla și tînărul de 22 de ani Ion Faur. Sosise cu trenul de la Constanța, împreună cu „corpul voluntarilor" care se organizase acolo, pentru a participa la manifestațiile de bucurie prilejuite de răsturnarea dictaturii. După dezlănțuirea luptelor, tînărul Faur, fiul unui căpitan din armată, se decise spontan să lupte și el pentru apărarea revoluției. Cîțiva dintre tinerii cu care sosise în capitală, muriseră încă din ajun în preajma clădirii televiziunii. În acele clipe tulburi, nenumărați tineri se prezentaseră la spitale, la ambulanțe sau la formațiile de luptă. La sediile organizațiilor de partid se distribuiseră arme, iar depozitele gărzilor patriotice fuseseră sparte și armele, printre care și puști de vînătoare, fuseseră luate de entuziaștii voluntari. Mulți se suiseră pe acoperișurile blocurilor, sau în turlele bisericilor. După puțin timp jumătate din oraș se transformase într-un cîmp de luptă. Se aprecia că fiecare al doilea cetățean devenise apărător al revoluției. Din păcate, însă, nu exista o conducere sau o coordonare a inimoșilor luptători.¹ (¹ În dimineața zilei de 23 decembrie 1989 intrase sub tir chiar și spitalul de urgență din calea Dorobanților, descoperindu-se, după vreo oră, că civilii și militarii trăseseră unii împotriva celorlalți.)
Daniela Popescu se avîntase și ea, în acea dimineață, spre centru, părăsindu-și tristul cartier de blocuri, în care de altfel nu se vedea nici o mișcare. Și ea auzise apelurile necontenite ale televiziunii împresurate, de unde se ceruse populației să-i vină în ajutor, și acum se grăbea să le dea urmare.
În această dimineață cuvîntul de ordine era „Rămîneți în stradă!” și toți îl repetau. Piața Aviatorilor, la circa 500 de metri de televiziune, fusese ocupată de cîteva sute de femei care se îmbulzeau pînă lîngă baricadele armatei, oferindu-le recruților obosiți pîine proaspăt scoasă din cuptor. Altele scandau „Jos teroriștii!” Pe marile bulevarde circulau camioane înțesate cu oameni, în majoritate civili, care se lăsau conduși de la un obiectiv al luptelor la altul, în credința că astfel pot apăra revoluția.
Deoarece se expuneau astfel oricărui ochitor înarmat, și printre aceștia s-au înregistrat numeroase victime.
În timp ce Daniela trecea prin diferite controale, îndreptîndu-se de-a lungul căii Dorobanților, pustie și ea, spre televiziune, gloanțele au început din nou să zboare. Ajunsă la etajul I, Daniela fu distribuită ca ajutor al telefonistelor care aveau sarcina de a primi informațiile de la populație întrucît mulți se adresau televiziunii. Chiar și din provincie veneau vești înspăimîntătoare, de pildă de la Sibiu, unde „teroriștii” ar fi ucis cu sînge rece familii întregi. O altă știre din marginea capitalei, anunța că blindate telechidate ar trage asupra locuințelor oamenilor.
Deși majoritatea acestor informații erau pure invenții, televiziunea transmitea mereu pe ecran numărul ei de telefon, pentru ca publicul să poată rămîne în legătură cu ea. Astfel, o mamă disperată sunase, rugînd să se cînte melodia preferată a fiului ei, care, împușcat, zăcea mort lîngă ea, pe masa din bucătărie. Alți voluntari sosiți din provincie în ajutorul bucureștenilor, o rugau pe Daniela și pe colegele ei să le procure un adăpost pentru noapte, ca să se poată odihni înainte de a porni la luptă împotriva teroriștilor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu