În acest timp, fondatorii noului „front”, care reușiseră în timp record să-i înlăture pe toți concurenții lor, dispăruseră din vizorul populației neînduplecate. Așa cum propusese Măgureanu la ședința secretă din cabinetul 226, ei se reîntîlniră în cartierul militar Drumul Taberei, la ministerul apărării. Cartier general al armatei, acesta era ascuns într-un labirint de cazărmi, și adăpostea atît marele stat major al armatei, cît și comandamentele tuturor categoriilor de forțe armate.
Încă
din dimineața zilei de 23 decembrie, abilii supraviețuitori ai
dictaturii, toți activiști de partid, conducători ai vechii armate și
vechii securități, începuseră, în liniște și deplină taină, să-și
împartă funcțiile viitoarei puteri.
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)
Iliescu și grupul său, care-și petrecuseră jumătate din noapte la sediul televiziunii, fuseseră aduși în Drumul Taberei cu TAB-urile armatei. Acolo, Iliescu îl numi pe conferențiarul Roman primul său colaborator, împărțind cu el în mod demonstrativ una din puținele camere de dormit de care dispunea ministerul apărării. Ca aghiotant și om la toate, Iliescu îl preferă însă pe Gelu Voican Voiculescu. Acesta nu se mai dezlipise de șeful său din primul ceas al răsturnării regimului. Se cunoșteau de mult timp. Acest „ezoteriz” de 48 de ani, cu barba lui albă, un adept al lui Wilhelm Reich și al disciplinei yoga, avea o reputație dubioasă. În 1985 fusese arestat și condamnat pentru așa-zisă „corupție”. Doi ani mai tîrziu, cunoscutul vînător de fuste fusese din nou închis, acum însă pentru „difuzare de literatură pornografică”. Voican însă, se proclamase „victimă politică a regimului”.
Pe cînd Brucan, căruia i se deschiseseră uşile ministerului datorită prieteniei cu Iliescu, se ţinea în rezervă, securistul Măgureanu ieşise la vedere, alături de Iliescu, preluînd controlul telefonic al tuturor legăturilor serviciilor de informaţii. De faţă erau numeroşi alţi securişti, printre care şi Nicolaie M. Nicolae.
La sfîrşitul dimineţii, apăruse şi Iulian Vlad. Pînă atunci dirijase din clădirea comitetului central, cu calmul său obişnuit, operaţiile împotriva „teroriştilor”. Pentru a induce în eroare populaţia, trimisese chiar în luptă cîteva unităţi speciale, cu misiunea de a „curăţa” de terorişti acoperişurile clădirilor din jurul Palatului. Acestea raportară însă - după cum se aştepta şi Vlad - că nu se găsise nici un „duşman al revoluţiei”. Chiar şi după sosirea la ministerul apărării, Vlad continuase - pentru orice eventualitate - să rămînă în legătură radio cu trupele sale de comando.
Fără să-i pese de starea de nesiguranţă tot mai mare din rîndul populaţiei, Iliescu îşi înteţi eforturile de a lua legătura cu Moscova. În ziua precedentă informase ambasada sovietică „cine sîntem şi ce vrem”. Acum, însă, luase legătura cu Kremlinul prin telefonul direct de la minister. Dar prima sa încercare de a vorbi cu Mihail Gorbaciov, eşuase. Şeful partidului şi statului sovietic se afla în acea dimineaţă de 23 decembrie în palatul congreselor, unde discuta cu deputaţii poporului.
Dar încă din ajun, Gorbaciov declarase, că susţinea cauza dreaptă a poporului român şi că la Moscova se analiza sprijinirea poporului român „cu ajutoare medicale sau de alt gen”. A doua zi, însă, marele popor frate îşi limitase oferta la sprijinul pur umanitar, iar în zilele ce urmară guvernul sovietic nu se depărtase oficial de la această linie. Frontul salvării naţionale fusese declarat la Moscova ca o încercare de unificare a tuturor forţelor progresiste şi nu se considera necesară acordarea de sprijin militar.³ (³ La 23 decembrie 1989 guvernul din Moscova difuzase un comunicat, în care, între altele, salutase „drumul spre democrație” pe care pornise România, sub conducerea „frontului”. Refuzul de a acorda ajutor militar, de care amintiseră - între alții - primul-ministru Nicolai Rîșcov și consilierul militar al lui Gorbaciov, mareșalul Sergei Akhromeyev, dovedea, că armata roșie nu era dispusă să riște o aventură în România. Se mai adăuga constatarea că întrucît nu existau trupe teroriste de comando, nu era necesar sprijinul militar al URSS, pe care chiar și occidentul l-ar fi tolerat. Vezi comentariile agențiilor AFP - Paris și TAS - Moscova, din 23 decembrie 1989 și IHT, din 2 februarie 1990.)
Iliescu, însă, menţinuse legătura cu Moscova. După ce se asigurase de atitudinea sovietelor şi de relaţiile bune cu conducerea securităţii, puse sub control armata.⁴ (⁴ Generalul Militaru fusese în contact permanent cu Piotr Lușev, comandantul suprem al trupelor pactului de la Varșovia. Vezi și interviul cu Mihai Lupoi și textul convorbirii lui Militaru cu Jean-Paul Mari.)
Era adevărat că pînă atunci întreaga conducere superioară a armatei rămăsese în minister, dar nici un om nu se bucura de încrederea lui Iliescu. În anii dictaturii armata fusese pusă sub tutela securităţii, iar acum, simpatia evidentă dintre conducerea securităţii şi Iliescu aţîţa vechea neîncredere a militarilor.
Şeful marelui stat major, Guşă, era ca şi condamnat. În noaptea precedentă, stătuse ore întregi asistînd neputincios de la ferestrele cc-ului, la luptele din piaţa Palatului. Mai mult încă, i se telefonase de către un necunoscut care vorbea ruseşte, la comandamentul său provizoriu din cabinetul 225, care-l întrebase, dacă are nevoie de ajutor militar. Cum biroul era plin de tineri revoluţionari, Guşă, deşi vorbea perfect ruseşte, răspunse: nie panimaiu pa ruski (nu înţeleg ruseşte). Apoi pusese o secretară să-i spună necunoscutului, că nu aveau nevoie de absolut nimic - în timp ce ceilalţi îl priveau înmărmuriţi.⁵ (⁵ Înregistrarea televizată a convorbirii. Deoarece comitetul central nu era un punct operativ de comandă militară, această întrebare în miezul nopții, privind un eventual ajutor militar de la Moscova, sau de la alt aliat din cadrul pactului, era cu totul improbabilă. Pe deasupra, la ministerul apărării existau legături directe cu toți aliații pactului. O singură explicație este plauzibilă, anume tentativa de a-l compromite pe Gușă.)
Stănculescu, prim-adjunct al apărării, avusese şi el un rol ambiguu: organizase pe de o parte plecarea perechii dictatorilor, venind astfel în ajutorul conspiratorilor, pe de alta nu le inspira acestora încredere, după ce jucase piesa invalidităţii cu piciorul în ghips, înşelîndu-l pe Ceauşescu. Dar şi faţă de succesorul acestuia se purtase duplicitar: în noaptea precedentă se ferise să se implice în luptă şi stătuse, în aşteptare, cu mîinile în sîn.⁶ (⁶ În acea noapte, Gușă încercase de mai multe ori să-l contacteze telefonic pe Stănculescu, dînd pînă la urmă ordinul, ca acesta să fie prins și împușcat, dacă viceministru nu se va prezenta superiorului său. Stănculescu îi telefonase pînă la urmă, dar nu venise la cc.)
Şi în acest caz, bănuitorul Iliescu îşi arătase abilitatea: îl numi ca nou ministru al apărării pe colaboratorul său, generalul Militaru, pensionat de cîţiva ani.⁷ (⁷ La 23 decembrie 1989 agenția sovietică TASS anunța că Iliescu îl numise pe Militaru noul ministru al apărării.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu