Grecia Antică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
Caracteristici generale
Bazele solide ale civilizației europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, știință, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei și Mării Negre, ei contribuie la răspândirea civilizației și la interferențele etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic și democratic –, promovează individualismul și drepturile civice și încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetățenilor –, pe baze raționale.Prin epoca elenistică, grecii au dat naștere celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.
Atena și Sparta: viața publică și privată
Articol principal: Republica ateniană antică.
Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de
organizare politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept
referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă
și libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii,
comerțului, meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a constituit polisul
– cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituții, valori
juridice, religioase, morale etc. Întreaga viață publică și privată a
vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice.
În legătură cu cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și
calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari,
purtători de arme, membri ai unei comunități de tradiții, valori
materiale, morale și religioase, de aspirații etc. „Polisul este acolo
unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituții dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoșilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de război,
datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere
meșteșugărești, flotă, erau considerați aproape animale; celelalte
populații neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizați în
triburi, fratrii, familii (génos) și vorbeau, până în secolul II î.Hr.,
dialecte diferite. Puterea politică a evoluat de la autoritatea regilor
la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul în care averea
se va impune în locul originii sociale și a prestigiului religios și
militar.În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de referință ale Greciei, Sparta și Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocrația funciară tradițională, Atena – ca democrație, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocrație cu putere financiară.
Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății (activități politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituțiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice și porneau de la:
- obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar;
- organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale;
- divizarea armatei în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.
Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbați. Femeile aveau în grijă gospodăria și educația copiilor, mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.
Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-stat și la categoria bărbaților liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc.
Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se regăsesc, cu adaosuri originale, desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia propriu-zisă, orașele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se evidențiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume grecească împărtășea valori culturale, instituții și aspirații politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” și o piață de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.
Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost rezultatul și unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre orașele-stat, creșterea populației, conflictele sociale au determinat contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale, de Est și de Vest, au stimulat relațiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigație și piețe comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală și de civilizație au început, în consecință, să se intensifice pe Vechiul Continent.
Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe exclusiv proprii. Rivalitățile dintre polisuri și dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un moment dat, această tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană. În fața ei, Atena și Sparta, urmate de majoritatea cetăților elene, și-au pus în comun resursele militare, câștigând așa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena și Liga de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei și a Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei și, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.
Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor pierde atunci definitiv importanța politică, dar vor rămâne și după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare și exercitare a puterii politice: oligarhia și democrația.
Pericle
Articol principal: Pericle.
Pericle (495–429 î.Hr.)
a fost un om de stat atenian. Descendent al familiei aristocratice a
Alcmeonizilor, s-a afirmat de timpuriu ca lider al „democraților”
atenieni în lupta împotriva conservatorilor. A condus cetatea în funcția
de strateg. A încercat să impună hegemonia Atenei în Mediterana de Est
și să creeze un adevărat „imperiu maritim”; totodată, a sprijinit
artele, ca unul dintre cei mai străluciți protectori ai culturii din
istorie. Sub conducerea sa, Atena atinge apogeul dezvoltării economice
și al democratizării instituțiilor de stat. Acesta reduce atributiile
aristocratilor,iar in vremea lui,Grecia ating pct.culminant al
democratiei.Alexandru cel Mare
Articol principal: Alexandru cel Mare.
Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) a fost regele Macedoniei în perioada 336–323 î.Hr.. Ajuns rege după moartea tatălui său, Filip al II-lea, a recucerit Grecia (până în 331 î.Hr.) și a declanșat o ofensivă de amploare împotriva Imperiului Persan, condus de marele rege Darius al III-lea. În fruntea celebrei falange macedoniene, Alexandru a câștigat bătăliile de la Issos (333 î.Hr.) și Gaugamela (331 î.Hr.), a nimicit armatele persane, a pătruns în Asia Centrală și India, atingând fluviul Indus.
A organizat imperiul în satrapii, a promovat o politică de adaptare la
tradițiile popoarelor cucerite, aspirând să edifice un Imperiu
Universal. Deși s-a stins brusc din viață, în 323 î.Hr.,
opera sa a dăinuit parțial, în splendida sinteză greco-orientală a
„lumii elenistice”. Alexandru Macedon sau Alexandru cel mare a tratat
poporul Grecesc ca pe poporul Macedonian,deoarece poporul Macedonian s-a
format prin unirea mai multor civilizatii:greci,traci,iliri.Mai prsus
de asta grecii nu au fost tratati ca niste sclavi,ci ca niste
macedonieni,deoarece chiar Alexandru se tragea si din greci si pt.ca
Alexandru era un om bun,generos,dar si respectuos,precum si civilizat.Instituții politice și juridice în Sparta și Atena
Sparta | Atena | |
---|---|---|
Conducerea superioară (executivă) | 2 regi din familiile aristocratice Sfatul bătrânilor (Gerousia) 5 efori care controlau activitatea regilor |
9 arhonți (religie, armată, finanțe etc.) Adunarea poporului (Boulé) Consiliul militar–10 strategi |
Adunarea poporului (legislativă) | Apella - Toți cetățenii cu „drept de cetate”, în număr limitat de 10.000 - Vot prin aclamații. |
Eclessia - Toți cetățenii liberi, născuți atenieni (circa 40.000) - Vot direct. |
Justiția | Sfatul bătrânilor și Eforii | Areopagul (format din foști arhonți) Heliaia–tribunalul poporului, format prin alegeri. |
Cronologie
- Secolele XI î.Hr. – IX î.Hr.: „Secolele întunecate” – invazia și așezarea populațiilor elenice în Grecia și Asia Mică. Asimilarea fondului civilizației miceniene (secolele XVI î.Hr. – XII î.Hr.);
- Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăților-stat, „Marea colonizare greacă”, economie agrară, comerț, meșteșuguri, activitate financiară, „piață elenă” în bazinele Mării Mediterane și Mării Negre;
- Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democrației și „imperiului maritim” atenian. Războaiele cu perșii și războiul peloponeziac dintre Atena și Sparta. Cucerirea și unificarea Greciei sub dinastia macedoneană. Spiritul civic și formarea conștiinței unitare a Eladei (panelenismul).
- Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către Alexandru cel Mare a „imperiului universal” macedonean. Monarhia greco-orientală de natură divină. Civilizația elenistică de sinteză greco-orientală. Cucerirea lumii grecești de către Roma și punerea bazelor celei dintâi civilizații unitare a vechii Europe.
Reformele în Atena
- Dracon (sfârșitul secolului VII î.Hr.):
- introducerea legilor scrise și a justiției de stat, cu pedepse excesive;
- ocuparea funcțiilor publice, în exclusivitate, de către proprietarii de pământ fără datorii.
- Solon (începutul secolului VI î.Hr.):
- interzicerea privării de libertate personală pentru neplata datoriilor;
- înființarea tribunalului poporului (Heliaia) și a sfatului (Boulé);
- reformele sale puneau bazele unei puternice pături mijlocii de proprietari agricoli, negustori, marinari, meșteșugari și limitau puterea aristocrației.
- Clistene (secolului V î.Hr.):
- împărțirea populației în 10 triburi;
- sfatul alcătuit din 500 de membri, aleși câte 50 de fiecare trib;
- colegiul specialiștilor militari – 10 strategi;
- introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani.
- Pericle (secolul V î.Hr.):
- reducerea atribuțiilor Areopagului (aristocratic);
- salarizarea funcțiilor publice;
- dreptul cetățenilor, indiferent de origine și avere, de a ocupa magistraturi în stat;
- triumful democrației (exercitarea puterii politice de către popor prin dreptul său de a alege liber și de a fi ales în organele conducerii statului).
Forme de guvernare în Grecia antică
Grecii au fost inventatorii politicii, ca artă a gestionării afacerilor cetății.- Monarhia (monos – unul, arkhia – autoritate) a caracterizat epocile preclasice (dinaintea secolului V î.Hr.), regalitatea întrunind atributele puterii religioase, militare și politice. Descendența de sânge, obligatoriu mitică, și prestigiul personal contribuiau la menținerea autorității monarhului.
- Aristocrația (aristos – cel mai bun) a urmat, îndeobște, monarhiei și a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari posesori de pământuri).
- Oligarhia (oligoi – număr restrâns de oameni). Puterea aparținea unui grup sau unei familii - în general, aristocratice -, agricole sau agrar-comerciale.
- Democrația (demos – popor). Este specifică multor orașe-stat în Epoca Clasică a secolului V. Aristocrația de avere împarte puterea cu poporul.
- Tirania (putere cucerită prin forță de un uzurpator). Instituția provenea din Asia Mică și desemna o dictatură detestată, în ciuda unor reforme remarcabile, și de popor și de aristocrați, cum a fost cea a atenianului Pisistrate în secolul VI î.Hr. „Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt aceleași pentru toți. Un singur om guvernează: proprietarul legii”. (Euripide)
- Monarhia elenistică. Regele era asimilat, în tradiția orientală, cu un zeu. Formula va fi preluată de Imperiul Roman, încă din secolele I î.Hr.–I d.Hr..
Mărturii
- Plutarh:„Ei (spartanii) trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit și felul lor de viață și îndeletnicirile cu trebile obștești și, îndeobște, socoteau că nu sunt ai lor înșiși, ci ai patriei (...) Iar hiloții lucrau pentru ei pământul, plătind dajdia pomenită”.
- Pericle: „Și în ce privește numele, când guvernăm ținând seama nu de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numește democrație”.
- Tucidide: „Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci să aibă un refugiu și cei bogați un frâu.”
- Aristotel: „Baza regimului democratic este libertatea... Acum libertatea constă în a fi pe rând supus și guvernant, fiindcă în accepțiunea populară justiția este egalitatea în drepturi a tuturor”.
Educație
Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei și politicii, războiului și artei. Politicul și războiul, aflându-se în primul plan al atenției lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educație a tinerelor generații spre a se asigura funcționarea normală a cetății. În Epoca homerică, dinaintea constituirii polisurilor clasice, educația îmbrăca forme tradiționale, militare și religioase. Treptat, influența legăturilor de sânge s-a redus și, odată cu diversificarea preocupărilor politice și juridice, orizontul educațional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul față de strămoși, eroi și zei să fie, însă, vreodată abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul statului ajungea covârșitor, precum în Sparta, valorile se impuneau prin prestigiul lor mitic și prin ascultare de legi; în alte polisuri, în special la Atena, individul avea o libertate de alegere și exprimare mult mai mare.Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării forței fizice. Astfel, comportamentul militar și social se standardizau și gândirea cutezătoare își găsea cu greu formele de exprimare.
Cetatea se îngrijea de educația fetelor și a băieților. Se asigurau cunoștințe minime de scris și citit. Fetele și femeile trebuiau să știe să apere cetatea atunci când bărbații se aflau în campanie. Băieții se întruneau, de la 7 ani, în tabere militare, fiind antrenați pentru luptă, prin exerciții fizice, disciplină severă, spirit de grup, descurajarea inițiativelor personale, exprimarea sintetică și la obiect a opiniilor (laconismul).
Calitățile militare determinau, în mare parte, statutul de cetățean. Fuga de pe câmpul de luptă sau nerespectarea disciplinei antrenau automat decăderea din poziția privilegiată de cetățean. Pentru această râvnită poziție, sistemul educațional nu insista, totuși, pe dezvoltarea elocinței, a artei dialogului și discursului. În Sparta „gândeau” înțelepții și aristocrații, iar cetățenii le aprobau opiniile și le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală strictă reglementa comportamentul social și familial, bărbatul conducând precum un comandant. Spectacolele de teatru și, mai ales, comedia nu aveau trecere, poezia eroică și jocurile sportive dominând universul cultural spartan, alături de ceremoniile religioase.
În Sparta se împământenise, deci, un model educațional specific „statului cazarmă”, în care supunerea necondiționată față de superiori, disciplina, reținerea în manifestarea sentimentelor, precauția în relațiile cu autoritățile, disprețul criticii și al comportamentului liber deveniseră trăsături caracteristice ale profilului moral al cetățeanului.
La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educație o armă redutabilă pentru formarea unui cetățean complet, cu o construcție fizică și intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător, administrator al treburilor publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive și forței fizice, unită, desigur, cu „ascuțimea minții”.
Educația se aplica diferențiat. Băieții își începeau educația la 8 ani, sub supravegherea pedagogilor. De fete se îngrijeau mamele, în gineceu. Exercițiile fizice ale băieților se desfășurau în palestre și constau din antrenamente și probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului și a suliței (pentatlon). Pe lângă exercițiile fizice, se cultiva simțul muzical, pentru ca, până la 14 ani, copiii să deprindă și cititul, scrisul, socotitul și gramatica. Efebia, un fel de școală militară, asigura pregătirea tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii, asociații militare bazate pe relații de prietenie și sprijin reciproc în luptă și în agora.
În Atena și în alte polisuri, unde democrația se afla la loc de cinste, se acorda o atenție specială studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoașterii logicii și expunerii argumentate a ideilor și opiniilor. Dacă în Sparta învățătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol și o putere a sa, în Atena a gândi, a raționa se impuneau, deopotrivă, și pentru aristocrați și pentru demos.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în Antichitate. În centrul educației se punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică, intelectuală și artistică era idealul cetății din Attica. Inițierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri școlare primare, secundare și superioare, cu sau fără intervenția statului. Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii, prin intermediul instituțiilor democrației, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.
În același timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru prima dată în istoria civilizației, marile dezbateri asupra sistemelor de valori. Adevărul, fericirea, justiția, frumusețea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibilă, egalitatea între cetățeni, respectul proprietății și al individului sunt tot atâtea valori comune atât Eladei, cât și lumii de astăzi. Necesitatea introducerii de reguli morale în comportamentul politic și în viața de zi cu zi este un important principiu al vechilor greci. Ideile de patrie și patriotism, restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă și au fost cultivate prin educație. Din acele vremuri vin și concepțiile înalte despre pace ca ideal al oamenilor, precum și cele despre unitatea și unicitatea omenirii, străfulgerări ale minților luminate ce treceau dincolo de mentalitatea comună a separării umanității în greci și „barbari”.
Academia din Atena – prima „Școală superioară politică” din Europa
Fondată de Platon, „Academia a avut ca primă funcție formarea pe bază rațională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un imens succes, primind mulți tineri îndrăgostiți de știință și înțelepciune din toate colțurile lumii grecești și inspirând numeroase constituții «platoniciene». Ea va supraviețui 1000 de ani fondatorului ei, Școala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.”[1]Principalele școli de educație din Elada, doctrinele și valorile cultivate de ele
- Cinismul – întemeiată de Antistene (440 – 366 î.Hr.); viața austeră, înțelepciunea conduc la fericire, cosmopolitism, negativism.
- Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.); scopul vieții este obținerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
- Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul nu poate avea o opinie despre lume, deoarece cunoașterea este limitată.
- Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc. (secolele V – IV î.Hr.). Scopul vieții rezida în căutarea înțelepciunii (Sophia).
- Stoicismul – întemeiată de Zenon din Citium (320 – 264 î.Hr.). Fatalism; viața trebuie trăită în conformitate cu natura și legile divine; înlăturarea pasiunilor; scopul vieții consta în fericirea obținută prin energie și virtuți.
Mărturii
- Aristotel: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obișnuiesc să facă educația erau știința de carte, gimnastica, muzica și desenul”.
- Heraclit: Cunoașterea de sine și înțelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.
- Hegel: „Sofișii au împărtășit învățătura în ce privește înțelepciunea, științele în general, muzica, matematica etc... Ei au îndeplinit o funcție de cultură. Nevoia de a se decide pe baza gândirii în ce privește împrejutările și nu numai pe bază de oracol sau de obiceiuri, de pasiuni și de sentimente momentane, această nevoie de reflexie a trebuie să se nască în Grecia (...). În locul școlilor ei au practicat învățământul ca pe o meserie a lor, formând o categorie socială aparte. Călătorind din oraș în oraș, tineretul li s-a atașat și a fost format de ei”.
- Ernest Stere: „Socrate a fost marele pedagog al grecilor. El și-a concentrat efortul spre stabilirea normelor în funcție de care pot fi recunoscute valorile morale”.
Știință și artă
Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia antică a lăsat moștenire Romei și, mai apoi, Europei moderne o știință cutezătoare și o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central al preocupărilor cunoașterea și slăvirea omului, în conformitate cu idealurile umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte și speculative (încurajată de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII î.Hr.).Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.
Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeități precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un simplu exercițiu de ritual.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica). Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia). Democrit din Abdera susținea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante divizibile și imuabile – atomii în veșnică mișcare.
Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și, totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în virtutea luminată de rațiune.
În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.
Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre suflet etc.) a ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui prin justiție.
Sofiștii, Socrate, Platon și Aristotel au operat mutația esențială în gândirea filosofică a Antichității: omul este obiectul exclusiv al gândirii filosofice, direcție de gândire transmisă ca moștenire spiritualității moderne europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale ale grecilor și au dat glas gusturilor și sentimentelor lor. Ca și manifestările religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp exprimându-se în strânsă dependență de religie și politică.
Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii și-au creat o limbă comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.
Arta dramatică, de pildă, și-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfășurau procesiuni, cu recitări, muzică și dans, de origine asiatică. Inițial, pe scenă apăreau doar corul și un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecțiunii prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creațiile rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) și ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre poeți” și preluat creator de Corneille și Racine. Spre deosebire de tragedie – axată pe temele solide ale eroismului și nedreptului destin uman – comedia funcționa ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” și ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V – IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului și erodării valorilor tradiționaliste.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și prosperitatea cetății.
Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Elada a propulsat știința ca mod de cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri epocale.
Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane. Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor. Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenționată de stat. Pictura, sculptura și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult ale cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și solidității acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber exprimării sentimentelor omenești și surprinderii trupului uman în cele mai diferite ipostaze. A fost o reacție la clasicismul artei oficiale; în aceeași epocă, au apărut și mari protectori particulari ai artelor, în concurența cu statul.
Romanii vor organiza, asimila și îmbogăți zestrea științifică și culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizației europene.
Muzele
Cele 9 muze adorate și slujite în Grecia antică:- Clio – istorie;
- Thalia – comedie;
- Melpomene – tragedie;
- Terpsihora – dans;
- Erato – elegie;
- Polimnia – poezie lirică;
- Urania – astronomie;
- Calliope – elocință;
- Euterpe – muzică.
Biblioteca din Alexandria
Articol principal: Biblioteca din Alexandria.
Capitală intelectuală a elenismului, Alexandria a fost dotată cu două biblioteci de către regele Ptolemeu al II-lea
(283 – 246 î.Hr.). În cea mai importantă bibliotecă, ce funcționa în
legătură cu Muzeul (la început dedicat cultului Muzelor), se păstrau
700.000 de papirusuri; ea a căzut pradă focului în 47 î.Hr. Cea de-a doua bibliotecă a fost distrusă în 391. Aici s-au păstrat cele mai importante texte în limba greacă și s-a cristalizat limba unitară a epocii elenistice.Științe
- matematică: Pitagora (secolul VI î.Hr.) și Euclid (secolul III î.Hr.) puneau bazele geometriei plane.
- fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica fluidelor și geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase mașini de război.
- astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma existența sistemului heliocentric și îl anticipa cu secole pe Copernic; a încercat să măsoare distanța de la Pământ la Lună.
- istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale sale Istorii s-a bazat pe observarea directă și studierea tradițiilor și altor surse de informare, unele fanteziste; el prezenta și primele informații scrise, culese de la „fața locului”, despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetății științifice critice, folosind surse literare și epigrafice.
- geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a măsurat distanța până la Soare și a stabilit legăturile între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat lungimea circumferinței Pământului.
- medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a inițiat observația clinică și a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.
Mărturii
- Protagoras din Abdera: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.
- Platon: „Nelegiuit nu este cel care îi nesocotește pe zeii mulțimii, ci acela care crede în însușirile atribuite acestora de către mulțime”.
- Aristotel: „Lumea ideilor absolute nu are culoare, nici formă, nici nu e tangibilă.”
- Sofocle: „Oricât de multe minuni ar avea lumea, nici una nu este mai minunată decât omul”.
- Antistene: „Frații care trăiesc în bună armonie sunt mai tari decât orice fortăreață” .
- Pitagoras: „Mintea este nemuritoare,toate celelalte sunt muritoare” .
Note
- ^ Berstein, S. și Milza, P – Istoria Europei, vol. V – Editura Institutul European, Iași, ISBN 973-611-006-0.
Legături externe
- Începuturile Greciei Antice..., 17 Ianuarie 2012, Irina-Maria Manea, Historia
Vezi și
- Jocuri Olimpice antice
- Arta în Grecia antică
- Literatură greacă
- Mitologie greacă
- Teatru grecesc
- Listă de greci antici
- Listă de orașe antice grecești
- Cronologia Greciei antice
[ascunde]
|
|
---|---|
Locuri | |
Viață | |
Filozofie | |
Literatură | |
Clădiri | |
Cronologie |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu