Doi bărboși mor în lacul Urlea

În toamna anului 1952 am primit informația că în Bândea (pentru a câta oară tot în Bândea!) se petrev niște lucruri ciudate. Un cioban din Argeș voise să treacă munții spre Țara Făgărașului pe la începutul lunii octombrie. Pornise cu caii și măgarii pe unde a trecut totdeauna: Valea-Rea - Bândea - Fereastra Sâmbetii și jos la poale. Când să urce în Bândea, a apărut un pluton de securitate. Ostașii, la deal, doi câte doi, urcau grinzi de molid. Ofițerul s-a mâniat pe cioban, l-a întrebatpe unde a intrat în zonă, cum de nu l-a oprit nimeni, ce caută. L-a bătut și l-a dus în Lisa, la miliție, apoi, amenințându-l să tacă, i-au poruncit să se ntoarcă pe valea Oltului. Omul, totuși, a vorbit cui trebuia. Dacă duc lemne la creastă nseamnă că vor să construiască ceva. Dacă au construit, vor să locuiască în construcție. Dacă lcuiesc, voe să facă aici ceva. Am bănuit că vor să ocupe creasta, lucru de care ne temeam de mult, pentru a nu mai puteatrece de pe un versant pe altul, cum obișnuiam. În anul următor am văzut construcția: era un tranșeu lung de vreo zece metri, complet în pământ (mai bine zis în piatră) și amenajat pentru a se putea dormi în el, cu iarbă și cetină drept așternut. Ușa era apărată de un parapet de piatră în spatele căruia o santinelă putea să acționeze în caz de atac. Un alt tranșeu a fost construit în Berevoiescu. Cel din Bândea se afla puțin la apus de punctul în care poteca de la cabana Urlea se întâlnește cu poteca de pe creastă. Unitatea aceasta își avea baza de aprovizionare la postul de miliție din Lisa. Aici soseau soldații bolnavi și ceva tot a transpirat despre ce se întâmplă în munte. În fiecare noapte pândeau creasta și potecile ce se uneau cu ea. Și totuși, după ce-am trecut Oltul din Ardeal, am trecut și creasta și încă ziua, pe timp de ceață groasă. Aveam niște brânză în Gâlcescu și trebuia adusă. Eram cei șase ce aș fost și la Agnita. Am ieșit repede la creastă și am coborât în Valea lui Mogoș. E drept, nu eram siguri că mai pândesc, căci din Berevoiescu aflasem că s-au retras. 
Trebuie recunoscut că paza plasată aici era bine gândită. În acest nod se adună toate potecile ce duc la cabana Urlea, șaoa Zârnii, Valea Pojorți, Zârna, Leaota, Dara, Bândea și un pic mai departe, spre Moldoveanul, Valea Sâmbetii și Gâlcescu. Având drum în zonă orice om cuminte trece obligatoriu măcar printr-un punct al acestei porțiuni de creastă. Lucrul e aproape identic și în Berevoiescu. Mai era un lucru rău. În locul unde vine șaoa Zârnii și intră în Bândea, poteca se îngustează și trece cam o sută de metri tăiată în stâncă. Totdeauna ne-am păzit de o astfel de capcană. Dacă ai fi fost surprins pe această porțiune, erai sigur pierdut. De aceea, mai bine ocoleam locul acesta spre căciula lui Mușetescu. 
Prin noiembrie, după ce trecuserăm noi, niște soldați au adus în Lisa cadavrele a doi bărboși cu următoarea versiune: Într-o noapte, un grup de bandiți au intrat pe traseul de piatră au fost repede înconjurați și atacați cu grenade. Ei s-ar fi apărat și nu s-au predat. Când n-au mai avut altă ieșire, s-au urcat pe parapetul de stâncă și s-au aruncat în prăpastie, căci poteca se afla pe buza unei prăpăstii al cărei fund e lacul Urlea. Securitatea ar fi găsit trupurile a doi bărboși zdrobiți de stânci. Au fost aduși pădurari și oameni ce ne cunoșteau să-i vadă. Știam că doi din grupul Marinescu și unul din cel al Arnăuțoilor purtau barbă, la vremea aceea. Atunci am luat povestirea drept adevărată și i-am jelit pe cei doi frați necunoscuți, am zis o rugăciune pentru ei și ne întrebam unde și când ne va veni și nouă rândul. În anul următor, când au apărut din senin și alte cadavre am înclinat să ne întrebăm dacă nu a fost o diversiune a securității. ...

Dacă vrei să nu te mănânce lupul, ascunde-te în vizuina lui

... De la Sâmbăta spre apus îs munții cei mai înalți și cei mai prăpăstioși din tot masivul Făgăraș. Că erau mai accidentați nu era un lucru rău pentru noi, erau însă două inconveniente mari care ne-au făcut să nu-i preferăm de la început. Mai întâi creasta se putea traversa doar prin câteva puncte obligatorii, trecerea nefăcându-se decât cu lanterna. Dacă aceste puncte erau ocupate de securitate, la creastă nu mai aveai scăpare. Or, de la Fereastra Sâmbetii spre răsărit se putea trece creasta aproape peste tot. Reușeai asta noaptea, fără frică de a cădea în prăpastie. Ce-au pățit Ion Ilioi și Remus Sofonea odată, pe polei, trecând din Bândea în Valea Vistișoarei, era să le fie lor și nouă de învățătură. Al doilea rău al acestor munți era că se terminau la poale direct în câmp deschis. Din munții de la răsărit de Sâmbăta ies în câmp o mulțime de pâraie și pârâiașe însoțite de tufe și pajiști, pe unde te puteai coborî pe înserat, uneori chiar ziua. Dincoace pâraiele sunt mai mari, dar tufe nu găsești aproape deloc. Dar ne-am obișnuit repede și ne-am dedat locului. 
... 
... Pentru iernat am ales valea Laița, un afluent al văii Bâlea. Era atunci printre puținele văi ce nu aveau căi de pădure, dar te puteai apropia destul de ușor de un loc pentru iernat, ales de Jean Pop. Având grijă să nu lăsăm nici o urmă, ne-am adus în apropiere grâu și porumb boabe, fasole, cartofi, ceapă, morcovi, sare, unelte de săpat, secure, firez, o plită mică, hoarne, o fereastră, ... Am adăugat câțiva burdufi de brânză. Cu atâtea alimente am fi putut ierna nu numai noi trei, Laurean Hașiu, Jean Pop și cu mine, ci încă alți trei și, la nevoie, mai mulți. Am adus și o raniță cu cărți de la profesorul Budac. Ceilați se aranjaseră la fel de bine. Gelu Novac, Remus Sofonea și Ion Ilioi își duseră lucrurile pe valea Vistișoarei, cu ajutorul lui Olimpiu Borzea, care avea o căsuță lângă pădure. Victor Metea, Gheorghe Șovăială și Ion Novac s-au aranjat undeva prin Văcarea. ...
Pentru a nu sta în munte și a fi descoperiți, ne-am hotărât să trecem Oltul și să trăim în Ardeal până în apropierea iernii, când trebuia să lăsăm ceva urme pe aici și repede să ne deplasăm la locul de iernat. Până ne-am mai odihnit, am făcut câteva gropi cu cartofi în pădurile din preajmă. Era o toamnă cu o abundență de fructe și struguri și nu toate viile erau păzite, iar livezile cu meri - deloc. Din ultimii ani cunoșteam câțiva ciobani, dar ca nume nu mi-l amintesc decât pe Feri. Îl găseam întotdeauna singur noaptea, la stână la Bruiu. Era credincios, iconița Maicii Domnului, era atârnată la intrarea în stână și era bucuros să ne ajute material și cu informații despre ce se întâmpla în sate și în păduri. Am vrut să-i plătim pentru ce ne da, căci era om sărac, dar a râs și ne-a arătat iconița: ...
Ne aflam pe la începutul lui noiembrie, vremea se arăta încă frumoasă, dar se putea schimba de la o zi la alta. Era timpul să facem semnele și să trecem Oltul în munți. Trebuia să lăsăm securității convingerea că nu avem alimente pentru iarnă ...
Tot umblând așa fără țel, am nimerit într-un crâng, în poligonul armatei, deasupra cazarmei unde era cantonată unitatea de securitate. Toată ziua am urmărit cu binoclul mișcările din curtea taberei. Ne-a atras atentia un joc interesant: Mai mulți inși, cu pufoaice groase, cu mâinile introduse în manșoane, cu căști pe cap alergau printre pomi. În urma lor veneau alții, cu câini legați. La un moment dat, câinii erau sloboziți din lănțug și se repezeau la momâile din față. Se producea o învălmășală, o luptă între momâi și câini. Ostașii se precipitau, luau câinii de lănțug și apoi repetau scena. ...

Avionul american

..., în iarnă, prin notarul Câlțea, am avut șansa de a trimite un mesaj către Consiliul Național Român din Franța printr-un tânăr, rudenie cu notarul, ce avea viză de intrare în S.U.A. Mai întâi am comunicat Consiliului că eram un grup de studenți, elevi și țărani, luptători cu arma în munți împotriva comunismului. Îi rugam să ne ajute cu arme și ce vor mai crede; la o dată anume să trimită un avion care să parașuteze ajutoare într-un anumit careu, dat de niște coordonate extrase din harta militară 1/100000. Ca semn de recunoaștere - semnale cu lumină roșie, când pe cer apărea avionul. Locul ales - la izvoarele râului Sebeș (Făgărășan). Tânărul plecase și acum se apropia data fixată de noi. ... Ne aflam cu vreo câteva zile înainte. Victor Metea, Gheorghe Șovăială și Ion Novac aduceau vești foarte ciudate. Intrarea în pădure, în preajma râului Sebeș, era păzită de securitate ziua și noaptea. Toți muncitorii forestieri au fost retrași în sate. Nu făcuseră nici un semn în zonă, să fi dat securității motiv să le cășune pe râul Sebeș. Am ocolit, urcând munții pe la Bucium și-am ieșit la munții Tagu și Fața lui Ilie. Aici am dat peste niște ciobani brăneni cunoscuți, care ne-au povestit că ei, fiind vremea bună, au întârziat cu oile în Țiganul și Buzduganul de la Zârnești, și-au așezat corturile și și-au întins antenele în poiana stânii, iar pe ei i-au alungat cu oile; că numai cu o zi înainte, voind să pască în poiana stânii din Văcarea, n-au putut s-o facă deoarece un cordon de soldați i-a alungat. Am tras concluzia normală că securitatea știe că am cerut ajutor de la C.N.R. Bănuiam că tânărul, cine știe din ce motive, ne-a vândut planul nostru. Rămâneau însâ câteva semne de întrebare: De ce n-a fost arestat notarul Moise Gâlcea? De ce apoi atâta demonstrație de forță, când mai ușor ar fi fost să pândească la fața locului? Parcă mai mult îs interesați să nu ne putem apropia decât să ne prindă. ... La data fixată de noi, spre miezul nopții, am auzit zumzetul unui avion deasupra munților, undeva la foarte mare înălțime, ce ba se îndepărta, ba se apropia. Am rămas încremeniți. De unde eram, n-am putut face nimic. Dar dacă avionul era românesc? Ce rost ar fi avut, numai să ne inducă pe noi în eroare? Nu-i puteam da de capăt. În zilele următoare, cred că Olimpiu Borzea ne-a dat ziarul „Scânteia”, în care era inserat un articol scurt: „Un avion american, trimis de cercurile imperialiste, a zburat în timpul nopții cutare deasupra Munților Făgăraș, cu intenția de a ajuta bandele de teroriști. Terminându-și benzina, a aterizat forțat în R.P. Ungară, crezând că se află în Iugoslavia.”
Era adevărul adevărat? Era o minciună scrisă pentru noi? Atunci nu ne-a dat prin cap să confruntăm o „Scânteie” vândută în Făgăraș cu alta din Țară, să vedem dacă nu cumva era un articol scris anume pentru făgrășeni. Și de unde știau ei misiunea cu care a venit avionul american? Și cum s-ar putea crede că americanii au fost așa de neprevăzători să nu-și ia benzină suficientă? Oricum ne întrebam și ne răspundeam, adevărul nu-l puteam ghici. 
38 de ani mai târziu, aflându-mă în S.U.A. am vrut să lămuresc enigma. Voiam să-l întreb pe fostul ministru de externe Vișoianu, dar bătrânul nonagenar era plecat mai mult în lumea umbrelor decât pe pământ și nu am putut culege mai nimic de la dânsul. Explicația am găsit-o în literatura americană despre acest subiect. Varianta cea mai plauzibilă ar fi următoarea: Tânărul Câlțea a fost de bună credință și a transmis mesajul la C.N.R. Acesta, prin servicile secrete americane, a trimis un avion cu ajutoare, la locul și la data cerută de noi. În același timp însă, în respectivele servicii se aflau infiltrați agenți sovietici (Philby și alți), care-i anunțau pe sovietici, iar aceștia - securitatea, despre orice pas făcut de apuseni în România. Deci la vremea aceea se știau locul, data și ora cînd trebuia să vină avionul. Dintre diferitele reacții, s-a aes cea mai convenabilă. Au făcut tot ce le-a stat în putință să nu ne putem apropia de izvoarele Sebeșului și au lăsat avionul să se învârtă zadarnic pe deasupra munților. Să se convingă că nu-i așteaptă nimeni acolo. Articolul cu aterizarea forțată (adevărată sau inventată) era scris pentru dezamăgirea noastră.
In anul 1953 situatia se va repeta intr-o varianta noua, insa cu urmari tragice.
...

Bradul, când se usucă, se înroșește, iar molidul se scutură

Securitatea a aflat de apariția noastră la Bâlea încă în seara aceleiași zile și a dat ordin trupelor ce se aflau cantonate la poalele munților să se deplaseze la Bâlea, înconjurând văile și munții din jur. Și mai era nevoie, pentru uzul curent, și de o demonstrație de forță. Convinși că la cabană am fost toți unsprezece, au dat ordin să se retragă armata din Valea-Rea și împrejurimi. Au căutat câteva zile degeaba și la Bâlea, fără să găsească nimic. Erau în exercițiul căutării, când un cioban le-a adus (la rugămintea noastră) vestea că s-a întâlnit cu noi în șaua Zârnii. Furioși, s-au întors cu forțele înapoi, au înconjurat munții de la Sâmbăta la Sebeș, au reinstalat telefoanele la poalele munților și s-au apucat de căutat. 
Ca niște oameni cuminți ce ne socoteam, le-am lăsat cale liberă și, până se potolesc, am trecut la refacere pe Ardeal. Se simțea nevoia, că, după cât am alergat o lună de zile, eram slabi și epuizați. Aici ne așteptau oamenii noștri de încredere...
 

Mai există un colț din regatul României ce nu și-a plecat capul înaintea comunismului?

... „Spuneți, vă rog, oamenilor din țară că mai există un colț din regatul României, care nu și-a plecat capul înaintea comuniștilor. Și-atâta timp timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colț de țară va fi liber. Spuneți-le să-și păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugați-vă să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu.”...

Ciocnire pe Moldoveanu

În timp ce-i așteptam la întâlnire jos la Drăguș, celălalt grup alcătuit din Laurean Hașiu, Ioan Chiujdea, Gheorghe Hașiu, Remus Sofonea și Ioan Ilioi se afla blocat într-un jnepeniș în culmea Leaotei înspre Zârna. Ca să ajungă în situația asta li se întâmplaseră următoarele: câteva zile au stat în Valea-Rea. Voiau să caute un loc potrivit pentru iernat și pentru asta au cercetat coclaurile din Gâlcescu până la Galbăna. Se hotărâseră pentru un loc de făcut bordeiul și făcură câteva găuri în pământ, căptușite cu lemne uscate după sistemul Arnăuțoiu. Voiau să se întoarcă în Runcu și în două-trei nopți să transporte grâu și porumb în ele. Peste toți munții părea a fi liniște. Spre seară au mers la stâna din Valea-Rea. Aici, în afara baciului, pe care îl întâlnisem și în ceilalți ani, erau tot oameni noi, necunoscuți, dar care se arătară binevoitori. N-au putut vorbi cu baciul numai între patru ochi, căci în continuu era secondat de un cioban tînăr, care nu-l lăsa singur nici o clipă. Într-un moment de neatenție a acestuia, baciul i-a șoptit lui Gheorghe Hașiu: „Ce faceți dacă sunteți înconjurați” Cel puțin așa i s-a părut lui Gheorghe după aceea că ar fi spus baciul. Mai mult n-a mai putut zice acesta, al cărui nume îmi pare rău că nu mi-l mai amintesc. Odată cu înserarea se puseră la drum spre creastă, la propunerea lui Ion Ilioi de a urca până în vârful Moldoveanului: „Suntem de atâția ani în munte, cel mai înalt munte al țării e aici lângă noi și n-am fost niciodată până în vârful lui. Haideți să fim și noi odată cei mai înalți oameni din România.” De aici urmau să coboare în Valea Viștișoarei ș-apoi la întâlnire. Era o noapte liniștită cu întuneric de cu seară, luna urmând să răsară mai târziu. Nimic nu prevestea vreun pericol. Au urcat muchia Galbănii, erau aproape de muchia Moldoveanului și vorbeau destul de tare. Mai aveau doar vreo douăzeci de pași până în vârf, când de-acolo dintre stânci au auzit un sisâit încet repetat. Încremeniră atenți. Se auzi apoi o voce ce le-a repetat de doua ori: „Sunteți înconjurați!” Erau vorbele baciului din Valea-Rea. Se trântiră pe burtă, apoi se retraseră câțiva metri. Era limpede că erau soldați la pândă ce-i avertizau să se păzească. S-au hotărât să meargă de-a coasta 50 de metri și să treacă muchia pe acolo, bănuind că posturile fixe de pândă ar fi așezate la o sută de metri. Urcau spre muchie atenți, cu piedica la arme trasă. Deodată pe muchie se ridicară două siluete proiectate pe cerul înstelat odată cu flăcările pistoalelor mitralieră. La vederea flăcărilor de arme au ochit într-acolo și au tras toți deodată. Li s-a părut că au auzit un vaiet și siluetele au alergat în sus. Gheorghe a aruncat o grenadă și după ea cei cinci s-au repezit la creastă. În spatele lor au detunat grenade aruncate din stâncile de mai sus. Odată cu declanșarea împușcăturilor, toate posturile fixe de securiști așezați pe muchie au început să tragă, observându-se flăcările la gura țevii. N-am înțeles niciodată de ce procedau așa. Cât de întilneai cu ei și începeau unii să tragă, îndată toți câți erau la pândă porneau să tragă orbește și ei de faăeau să răsune munții, ca bunăoara acum. Din loc în loc se observau luminile lanternelor, iar bubuiturile armelor, repetate în zeci de ecouri făceau din munți un uriaș cazan în fierbere. Pentru noi acest obicei era bun. Era destul să-ți păstrezi un pic de stăpânirea de sine, pentru ca să ști unde sunt pândarii și să iei măsurile cele mai potrivite. O lanternă căuta pe unde fuseseră înainte. Frații ajunseseră la muchie și o trecuseră, dar aici rămăseră îngroziți. Dincolo de muchie, ceva mai la vale, pe o stăoină, erau așezate o mulțime de corturi, între care unele luminate. Umbre alergau dint-un loc într-altul, se auzeau ordine scurte de echipare, de adunare, scrâșnit de bocanci pe piatră, toată tabăra era un furnicar. Între corturi nu puteau intra, singurul spațiu de refugiu era de-a coasta, paralel cu corturile. Desigur au fost văzuți, dar au fost luați drept securiști alergând. În sfârșit au ajuns la capătul taberei de corturi, santinelele au dat alarma cam târziu, și când a început să se tragă după ei, cei cinci erau în afara puterii lanternelor. Ca să le mai taie din avânt celor ce ar fi dorit să se ia după ei, au răspuns și ei cu câteva rafale trase spre corturi, apoi s-au depărtat. Ce era de făcut? Desigur în timpul nopții trebuiau să se depărteze cât mai mult de acest loc. Dar încotro? Făceau următoarea judecată: dacă ne-au înconjurat în Valea-Rea, deci au făcut un cerc pe Moldoveanu, Gâlcescu, Dara și Nisipuri. Deci aici îs ei acum. Noi trebuie să fim în afara acestui cerc. Și fiindcă stânile vor fi păzite, noi trebuie să ajungem la cea mai propiată mâncare și asta-i în Leaota. Știau o cărare frumoasă ce mergea în lungul muntelui Nisipuri pe versantul sudic al lui, la vreo câteva sute de metri de muchia muntelui. Dar oare nu ea păzită? Dacă în Moldoveanu s-au așezat pe muchie e de așteptat ca și în Nisipuri să facă la fel. În adevăr așa a fost. Cărarea era păzită. Între timp ieșise luna. Muntele Nisipuri e alcătuit din nisip în care predomină fluturași de mică. În lumina lunii cărarea părea de argint. Cu toată situația n care se aflau nu s-a putut să nu se oprească un moment și să se minuneze de frumusețea acestui munte bătut de lună. După câteva ore erau la Coada Nisipurilor. Cu mare grijă au trecut Valea-Rea acolo unde aceasta cotește spre sud. Au urcat coasta opusă și spre dimineață era la limita de sus a brazilor. Voiau să adoarmă câteva ceasuri să fie odihniți pe a doua zi. Era un loc de unde puteau observa culmile munților. Abia acum își dădură seama de gravitatea situației. Câte culmi puteau cuprinde cu privirea toate erau înțesate de securitate. Pe toate muchiile șiruri lungi de soldați se deplasau în toate direcțiile. O mare tabără cu corturi era așezată în Vârtoape, alta era în Dara. Ridicându-se tiptil pe muchia Leaotei, zăriră pe munții din față aceeași situație; pe Ludișor și pe șaua Zârnii alte tabere. Cu binoclu se vedeau siluete pe țancurile din Colții Cremenii. Undeva pe pieptul Darii sau în Bindea aterizau elicoptere. În Preutesele au văzut seara focuri multe, semn că și acolo situația era aceeași. Ce era în păduri nu se putea vedea, dar se putea bănui că se făcea un control la metru pătrat cu alte unități decât cele de pe culmi, care aveau rostul de a nu lăsa pe nimeni să treacă. Erau aproape de muchie și ziua auzeau fluieratul soldatului de pază. Noaptea, din sfert în sfert de oră, ascultau semnalul fluierat al posturilor de pândă. Erau atât de apropiate unul de altul că era imposibil să se treacă muchia fără să fi simțit. Au hotărât că cel mai cuminte lucru e să rămână pe loc așteptând vreun vânt, ceață sau furtună ca să se deplaseze spre sud, bănuind că creasta era și mai greu de trecut. S-au tras lângă ladă, și-au împărțit brânza și au rămas pe loc, observând mișcările trupelor. Tabăra din Vârtoape o vedeau foarte bine. De aici plecau dimineața și se întorceau seara. Desigur cercetau Valea-Rea. Erau hotărâți că, dacă apar aici, să se apere și-abia atunci să încerce să iasă din încercuire. De-abia într-o seară a venit o furtună fără ceață și nu s-au lăsat înduplecați să plece. Erau mulțumiți că aveau apă la un izvor de unde se aprovizionau și securiștii de la pândă. Mâncau numai brânză, căci foc nu puteau face. A cincea zi observară cu mirare că în Hârtoape ostașii desfăceau corturile, vorbind cu voce tare, apoi își făcură ranițele, se încolonară și porniră spre nord. Până seara se făcu liniște în toți munții. Nu se mai auzi fluierat nici noaptea, nici ziua următoare. Se uitau unul la altul și nu le venea a crede. În noaptea următoare au ieșit și cu mare grijă au trecut creasta, pe locuri cunoscute în Langa și de aici prin pdure spre poalele munților. Peste tot vedeau frunze răscolite, cutii de conserve goale lângă izvoare și păraie. ...

Viața de tabără

...
În timpul războiului, mai ales în preajma lui august 1944, contrar ordinelor date de regim, câți ostași veneau în permisii, toți își lăsau arma acasă, așa, ca să fie, și cartușele la fel. Astfel făcuseră și părinții lor în 1918, când au venit înarmați de pe fronturi și au avut nevoie de armament să alunge autoritățile austro-ungare. Unii aduceau pistoale mitralieră (Orița, Beretta, nemțești, cu pat de fier, și mai târziu rusești, cu disc), alții aduceau ZB-uri ori grenade de toate felurile.
Din resturile armatei germane din Prahova, mulți soldați s-au scurs prin satele noastre. Unii au rămas cu lunile adăpostiți, iar alții au iernat în pădure, ajutați din toamnă de ciobanii din munți. Am dat în câteva rânduri de adăposturile lor.. Coborau de pe culmi și intrau în sate primind mâncare de la oameni; voiau să ajungă în regiunea săseasca. Uneori își schimbau hainele cu cele românești. Localnicii s-au purtat omenește cu ei, n-am auzit nici un caz în care să-i fi predat rușilor. Armele, de fiecare dată, le lăsau alor noștrii.
Arme au rămas și de la ruși. În toamna lui 1944, bande de soldați sovietici, puse pe jaf, străbăteau satele. Sătenii i-au dezarmat. În felul acesta, de arme nu se ducea lipsă. Ne-am înzestrat cu tot felul și ne-am făcut depozite în munți. Ne simțeam mai bine cu ZB-urile, mai ales cele germane, cu mânerul îndoit. Am observat că și securiștii se speriau mai tare de bubuitul puștilor decât de lătratul anemic al puștilor mitralieră. Puștile ne conveneau și pentru că serveau la vânat. Te întâlneai cu vânatul, cei cu ZB-urile trăgeau, în timp ce cei cu pistoalele se uitau. De obicei aranjam în șsa fel ca orice grupă să fie dotată cu arme diferite. Am avut și o pușcă cu lunetă, pe care o folosea cel mai bun trăgător dintre noi: Gheorghe Hașiu. Fiecare avea o centură cu cartușiere și două grenade. De asemenea, mai purtam câte un pistol mic (și acestea, de toate felurile și de toate calibrele). 
...

Fascination