Viața de tabără

...
În timpul războiului, mai ales în preajma lui august 1944, contrar ordinelor date de regim, câți ostași veneau în permisii, toți își lăsau arma acasă, așa, ca să fie, și cartușele la fel. Astfel făcuseră și părinții lor în 1918, când au venit înarmați de pe fronturi și au avut nevoie de armament să alunge autoritățile austro-ungare. Unii aduceau pistoale mitralieră (Orița, Beretta, nemțești, cu pat de fier, și mai târziu rusești, cu disc), alții aduceau ZB-uri ori grenade de toate felurile.
Din resturile armatei germane din Prahova, mulți soldați s-au scurs prin satele noastre. Unii au rămas cu lunile adăpostiți, iar alții au iernat în pădure, ajutați din toamnă de ciobanii din munți. Am dat în câteva rânduri de adăposturile lor.. Coborau de pe culmi și intrau în sate primind mâncare de la oameni; voiau să ajungă în regiunea săseasca. Uneori își schimbau hainele cu cele românești. Localnicii s-au purtat omenește cu ei, n-am auzit nici un caz în care să-i fi predat rușilor. Armele, de fiecare dată, le lăsau alor noștrii.
Arme au rămas și de la ruși. În toamna lui 1944, bande de soldați sovietici, puse pe jaf, străbăteau satele. Sătenii i-au dezarmat. În felul acesta, de arme nu se ducea lipsă. Ne-am înzestrat cu tot felul și ne-am făcut depozite în munți. Ne simțeam mai bine cu ZB-urile, mai ales cele germane, cu mânerul îndoit. Am observat că și securiștii se speriau mai tare de bubuitul puștilor decât de lătratul anemic al puștilor mitralieră. Puștile ne conveneau și pentru că serveau la vânat. Te întâlneai cu vânatul, cei cu ZB-urile trăgeau, în timp ce cei cu pistoalele se uitau. De obicei aranjam în șsa fel ca orice grupă să fie dotată cu arme diferite. Am avut și o pușcă cu lunetă, pe care o folosea cel mai bun trăgător dintre noi: Gheorghe Hașiu. Fiecare avea o centură cu cartușiere și două grenade. De asemenea, mai purtam câte un pistol mic (și acestea, de toate felurile și de toate calibrele). 
...