Dacă vrei să nu te mănânce lupul, ascunde-te în vizuina lui

... De la Sâmbăta spre apus îs munții cei mai înalți și cei mai prăpăstioși din tot masivul Făgăraș. Că erau mai accidentați nu era un lucru rău pentru noi, erau însă două inconveniente mari care ne-au făcut să nu-i preferăm de la început. Mai întâi creasta se putea traversa doar prin câteva puncte obligatorii, trecerea nefăcându-se decât cu lanterna. Dacă aceste puncte erau ocupate de securitate, la creastă nu mai aveai scăpare. Or, de la Fereastra Sâmbetii spre răsărit se putea trece creasta aproape peste tot. Reușeai asta noaptea, fără frică de a cădea în prăpastie. Ce-au pățit Ion Ilioi și Remus Sofonea odată, pe polei, trecând din Bândea în Valea Vistișoarei, era să le fie lor și nouă de învățătură. Al doilea rău al acestor munți era că se terminau la poale direct în câmp deschis. Din munții de la răsărit de Sâmbăta ies în câmp o mulțime de pâraie și pârâiașe însoțite de tufe și pajiști, pe unde te puteai coborî pe înserat, uneori chiar ziua. Dincoace pâraiele sunt mai mari, dar tufe nu găsești aproape deloc. Dar ne-am obișnuit repede și ne-am dedat locului. 
... 
... Pentru iernat am ales valea Laița, un afluent al văii Bâlea. Era atunci printre puținele văi ce nu aveau căi de pădure, dar te puteai apropia destul de ușor de un loc pentru iernat, ales de Jean Pop. Având grijă să nu lăsăm nici o urmă, ne-am adus în apropiere grâu și porumb boabe, fasole, cartofi, ceapă, morcovi, sare, unelte de săpat, secure, firez, o plită mică, hoarne, o fereastră, ... Am adăugat câțiva burdufi de brânză. Cu atâtea alimente am fi putut ierna nu numai noi trei, Laurean Hașiu, Jean Pop și cu mine, ci încă alți trei și, la nevoie, mai mulți. Am adus și o raniță cu cărți de la profesorul Budac. Ceilați se aranjaseră la fel de bine. Gelu Novac, Remus Sofonea și Ion Ilioi își duseră lucrurile pe valea Vistișoarei, cu ajutorul lui Olimpiu Borzea, care avea o căsuță lângă pădure. Victor Metea, Gheorghe Șovăială și Ion Novac s-au aranjat undeva prin Văcarea. ...
Pentru a nu sta în munte și a fi descoperiți, ne-am hotărât să trecem Oltul și să trăim în Ardeal până în apropierea iernii, când trebuia să lăsăm ceva urme pe aici și repede să ne deplasăm la locul de iernat. Până ne-am mai odihnit, am făcut câteva gropi cu cartofi în pădurile din preajmă. Era o toamnă cu o abundență de fructe și struguri și nu toate viile erau păzite, iar livezile cu meri - deloc. Din ultimii ani cunoșteam câțiva ciobani, dar ca nume nu mi-l amintesc decât pe Feri. Îl găseam întotdeauna singur noaptea, la stână la Bruiu. Era credincios, iconița Maicii Domnului, era atârnată la intrarea în stână și era bucuros să ne ajute material și cu informații despre ce se întâmpla în sate și în păduri. Am vrut să-i plătim pentru ce ne da, căci era om sărac, dar a râs și ne-a arătat iconița: ...
Ne aflam pe la începutul lui noiembrie, vremea se arăta încă frumoasă, dar se putea schimba de la o zi la alta. Era timpul să facem semnele și să trecem Oltul în munți. Trebuia să lăsăm securității convingerea că nu avem alimente pentru iarnă ...
Tot umblând așa fără țel, am nimerit într-un crâng, în poligonul armatei, deasupra cazarmei unde era cantonată unitatea de securitate. Toată ziua am urmărit cu binoclul mișcările din curtea taberei. Ne-a atras atentia un joc interesant: Mai mulți inși, cu pufoaice groase, cu mâinile introduse în manșoane, cu căști pe cap alergau printre pomi. În urma lor veneau alții, cu câini legați. La un moment dat, câinii erau sloboziți din lănțug și se repezeau la momâile din față. Se producea o învălmășală, o luptă între momâi și câini. Ostașii se precipitau, luau câinii de lănțug și apoi repetau scena. ...