Ciocnire pe Moldoveanu

În timp ce-i așteptam la întâlnire jos la Drăguș, celălalt grup alcătuit din Laurean Hașiu, Ioan Chiujdea, Gheorghe Hașiu, Remus Sofonea și Ioan Ilioi se afla blocat într-un jnepeniș în culmea Leaotei înspre Zârna. Ca să ajungă în situația asta li se întâmplaseră următoarele: câteva zile au stat în Valea-Rea. Voiau să caute un loc potrivit pentru iernat și pentru asta au cercetat coclaurile din Gâlcescu până la Galbăna. Se hotărâseră pentru un loc de făcut bordeiul și făcură câteva găuri în pământ, căptușite cu lemne uscate după sistemul Arnăuțoiu. Voiau să se întoarcă în Runcu și în două-trei nopți să transporte grâu și porumb în ele. Peste toți munții părea a fi liniște. Spre seară au mers la stâna din Valea-Rea. Aici, în afara baciului, pe care îl întâlnisem și în ceilalți ani, erau tot oameni noi, necunoscuți, dar care se arătară binevoitori. N-au putut vorbi cu baciul numai între patru ochi, căci în continuu era secondat de un cioban tînăr, care nu-l lăsa singur nici o clipă. Într-un moment de neatenție a acestuia, baciul i-a șoptit lui Gheorghe Hașiu: „Ce faceți dacă sunteți înconjurați” Cel puțin așa i s-a părut lui Gheorghe după aceea că ar fi spus baciul. Mai mult n-a mai putut zice acesta, al cărui nume îmi pare rău că nu mi-l mai amintesc. Odată cu înserarea se puseră la drum spre creastă, la propunerea lui Ion Ilioi de a urca până în vârful Moldoveanului: „Suntem de atâția ani în munte, cel mai înalt munte al țării e aici lângă noi și n-am fost niciodată până în vârful lui. Haideți să fim și noi odată cei mai înalți oameni din România.” De aici urmau să coboare în Valea Viștișoarei ș-apoi la întâlnire. Era o noapte liniștită cu întuneric de cu seară, luna urmând să răsară mai târziu. Nimic nu prevestea vreun pericol. Au urcat muchia Galbănii, erau aproape de muchia Moldoveanului și vorbeau destul de tare. Mai aveau doar vreo douăzeci de pași până în vârf, când de-acolo dintre stânci au auzit un sisâit încet repetat. Încremeniră atenți. Se auzi apoi o voce ce le-a repetat de doua ori: „Sunteți înconjurați!” Erau vorbele baciului din Valea-Rea. Se trântiră pe burtă, apoi se retraseră câțiva metri. Era limpede că erau soldați la pândă ce-i avertizau să se păzească. S-au hotărât să meargă de-a coasta 50 de metri și să treacă muchia pe acolo, bănuind că posturile fixe de pândă ar fi așezate la o sută de metri. Urcau spre muchie atenți, cu piedica la arme trasă. Deodată pe muchie se ridicară două siluete proiectate pe cerul înstelat odată cu flăcările pistoalelor mitralieră. La vederea flăcărilor de arme au ochit într-acolo și au tras toți deodată. Li s-a părut că au auzit un vaiet și siluetele au alergat în sus. Gheorghe a aruncat o grenadă și după ea cei cinci s-au repezit la creastă. În spatele lor au detunat grenade aruncate din stâncile de mai sus. Odată cu declanșarea împușcăturilor, toate posturile fixe de securiști așezați pe muchie au început să tragă, observându-se flăcările la gura țevii. N-am înțeles niciodată de ce procedau așa. Cât de întilneai cu ei și începeau unii să tragă, îndată toți câți erau la pândă porneau să tragă orbește și ei de faăeau să răsune munții, ca bunăoara acum. Din loc în loc se observau luminile lanternelor, iar bubuiturile armelor, repetate în zeci de ecouri făceau din munți un uriaș cazan în fierbere. Pentru noi acest obicei era bun. Era destul să-ți păstrezi un pic de stăpânirea de sine, pentru ca să ști unde sunt pândarii și să iei măsurile cele mai potrivite. O lanternă căuta pe unde fuseseră înainte. Frații ajunseseră la muchie și o trecuseră, dar aici rămăseră îngroziți. Dincolo de muchie, ceva mai la vale, pe o stăoină, erau așezate o mulțime de corturi, între care unele luminate. Umbre alergau dint-un loc într-altul, se auzeau ordine scurte de echipare, de adunare, scrâșnit de bocanci pe piatră, toată tabăra era un furnicar. Între corturi nu puteau intra, singurul spațiu de refugiu era de-a coasta, paralel cu corturile. Desigur au fost văzuți, dar au fost luați drept securiști alergând. În sfârșit au ajuns la capătul taberei de corturi, santinelele au dat alarma cam târziu, și când a început să se tragă după ei, cei cinci erau în afara puterii lanternelor. Ca să le mai taie din avânt celor ce ar fi dorit să se ia după ei, au răspuns și ei cu câteva rafale trase spre corturi, apoi s-au depărtat. Ce era de făcut? Desigur în timpul nopții trebuiau să se depărteze cât mai mult de acest loc. Dar încotro? Făceau următoarea judecată: dacă ne-au înconjurat în Valea-Rea, deci au făcut un cerc pe Moldoveanu, Gâlcescu, Dara și Nisipuri. Deci aici îs ei acum. Noi trebuie să fim în afara acestui cerc. Și fiindcă stânile vor fi păzite, noi trebuie să ajungem la cea mai propiată mâncare și asta-i în Leaota. Știau o cărare frumoasă ce mergea în lungul muntelui Nisipuri pe versantul sudic al lui, la vreo câteva sute de metri de muchia muntelui. Dar oare nu ea păzită? Dacă în Moldoveanu s-au așezat pe muchie e de așteptat ca și în Nisipuri să facă la fel. În adevăr așa a fost. Cărarea era păzită. Între timp ieșise luna. Muntele Nisipuri e alcătuit din nisip în care predomină fluturași de mică. În lumina lunii cărarea părea de argint. Cu toată situația n care se aflau nu s-a putut să nu se oprească un moment și să se minuneze de frumusețea acestui munte bătut de lună. După câteva ore erau la Coada Nisipurilor. Cu mare grijă au trecut Valea-Rea acolo unde aceasta cotește spre sud. Au urcat coasta opusă și spre dimineață era la limita de sus a brazilor. Voiau să adoarmă câteva ceasuri să fie odihniți pe a doua zi. Era un loc de unde puteau observa culmile munților. Abia acum își dădură seama de gravitatea situației. Câte culmi puteau cuprinde cu privirea toate erau înțesate de securitate. Pe toate muchiile șiruri lungi de soldați se deplasau în toate direcțiile. O mare tabără cu corturi era așezată în Vârtoape, alta era în Dara. Ridicându-se tiptil pe muchia Leaotei, zăriră pe munții din față aceeași situație; pe Ludișor și pe șaua Zârnii alte tabere. Cu binoclu se vedeau siluete pe țancurile din Colții Cremenii. Undeva pe pieptul Darii sau în Bindea aterizau elicoptere. În Preutesele au văzut seara focuri multe, semn că și acolo situația era aceeași. Ce era în păduri nu se putea vedea, dar se putea bănui că se făcea un control la metru pătrat cu alte unități decât cele de pe culmi, care aveau rostul de a nu lăsa pe nimeni să treacă. Erau aproape de muchie și ziua auzeau fluieratul soldatului de pază. Noaptea, din sfert în sfert de oră, ascultau semnalul fluierat al posturilor de pândă. Erau atât de apropiate unul de altul că era imposibil să se treacă muchia fără să fi simțit. Au hotărât că cel mai cuminte lucru e să rămână pe loc așteptând vreun vânt, ceață sau furtună ca să se deplaseze spre sud, bănuind că creasta era și mai greu de trecut. S-au tras lângă ladă, și-au împărțit brânza și au rămas pe loc, observând mișcările trupelor. Tabăra din Vârtoape o vedeau foarte bine. De aici plecau dimineața și se întorceau seara. Desigur cercetau Valea-Rea. Erau hotărâți că, dacă apar aici, să se apere și-abia atunci să încerce să iasă din încercuire. De-abia într-o seară a venit o furtună fără ceață și nu s-au lăsat înduplecați să plece. Erau mulțumiți că aveau apă la un izvor de unde se aprovizionau și securiștii de la pândă. Mâncau numai brânză, căci foc nu puteau face. A cincea zi observară cu mirare că în Hârtoape ostașii desfăceau corturile, vorbind cu voce tare, apoi își făcură ranițele, se încolonară și porniră spre nord. Până seara se făcu liniște în toți munții. Nu se mai auzi fluierat nici noaptea, nici ziua următoare. Se uitau unul la altul și nu le venea a crede. În noaptea următoare au ieșit și cu mare grijă au trecut creasta, pe locuri cunoscute în Langa și de aici prin pdure spre poalele munților. Peste tot vedeau frunze răscolite, cutii de conserve goale lângă izvoare și păraie. ...