Adevărata revoluție română, a cărei declanșare fusese revolta de la Timișoara, începu la 21 decembrie și – ca toate mișcările de acest fel – nu printr-o lovitură de gong. mișcarea de protest de la București luase amploare în cursul după-amiezii, dar șovăitor și prudent. Desfășurarea de forțe devenise vizibilă pentru toți – pe de o parte puterea represivă a statului, pe de alta, poporul răsculat.
Inițial soldații se feriseră să primească florile, pe care femeile din fața lor încercau să le vîre în țevile armelor, în semn de împăciuire. Se afirma chiar de manifestanți, că văzuseră lacrimi în ochii unora dintre soldații din rîndurile din spate – nu se știa dacă de disperare sau de bucurie. Dar alții priveau dur pe deasupra capetelor celor din fața lor, care se rugau de ei. „Sîntem doar mamele voastre”, strigau aceste femei neînfricate.
Între timp, în piața Romană se intona „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte în care te-adînciră barbarii de tirani ...”. Vechiul imn de la 1848, un îndemn limpede la revoltă, răsuna deasupra pieței Romane unde stăteau de veghe disidentul Radu Filipescu, cei doi urmăritori ai săi și sute de adversari ai regimului. În timp ce piața Romană, sluțită de un soclu grosolan de beton pe care conducătorul voia să așeze un monument, nu prea permite desfășurarea unei demonstrații de amploare, piața Universității se transforma continuu într-un teatru al rezistenței.
Către orele 16 mașinile de pompieri intenționaseră să împrăștie mulțimea tot mai numeroasă cu jeturi de apă însă tineri furioși se apărau cu mîinile goale și cu stigăte puternice de libertate. Securiștii, apărătorii în civil ai regimului, căliți ani de-a rîndul, erau ușor de recunoscut după bocancii solizi și vindiacurile scurte, închise la culoare. Ei acționau ca vînători de oameni. Fără a face vreo distincție, loveau în tinere fete sau în simpli spectatori, tîrîndu-i spre dubele pregătite din marginea pieței. Sute de oameni fură arestați.
Puțin mai tîrziu, muriră primii manifestanți. Ei fuseseră victimele mașinilor militare. Una din acestea intrase, fără vreun avertisment, în plină viteză în mulțime. După ce șoferul fusese lovit în cap de o piatră, mașina se oprise pe gazonul din fața spitalului Colțea. Atmosfera deja se schimbase, iar piața, pe jumătate plină, era în plină revoltă. Mai mulți răniți grav erau desfigurați și fuseseră transportați de acolo, doi dintre ei murind.
Prima împușcătură a apărut la căderea întunericului. Unitățile trăgeau, necoordonat, unele în mulțime, altele doar în aer. Cu toate acestea acțiunea nu mai intimida aproape pe nimeni, ci dimpotrivă.
Muncitorul specialist Sorin Mihalache mai avu puterea să se tîrască pînă la spitalul Colței, înainte să leșine din cauza pierderii mari de sînge. Tînărul de 27 de ani avu norocul să fie îndată operat de profesorul Constantinescu, chirurgul-șef adjunct, care se dovedi și el un disident secret.
Acest medic integru dintr-o veche familie de bucureșteni intrase, de teama blocării carierei sale, cîțiva ani mai înainte în patid, după ce ani de zile așteptase zadarnic o numire. Începînd de la mijlocul anilor șaptezeci, arogantul aparat al statului nu mai aproba avansări decît membrilor de partid supuși. Ca urmare, doctorul Constantinescu fusese spionat și izolat. El scăpase de această presiune, ca mulți alți români, doar prin intrarea în partid. Partidul comunist român, cu cele 3,2 milioane de membri, era cel mai solid dintre partidele unice din Europa de est. Abia după ce avusese carnetul de partid în buzunar Constantinescu devenise adjunctul șefului secției chirurgie din cunoscutul spital, secție în care lucra și fosta colaboratoare a disidentului Mihai Botez. Datorită convingerilor lor, Andreea Andreescu și profesorul erau, în mod tacit, aliați.
În timp ce Constantinescu se ocupa, din solidaritate spontană, de răniții care apăreau, lăsînd pe seama colegilor mai temători activitățile de rutină, la numai cîteva sute de metri de spital demonstranți furioși, într-un contraatac prin surprindere, incendiaseră cîteva mașini de pompieri. Din nou a curs sînge. Nori negri de fum se ridicau deasupra Bucureștiului care devenise un oraș aflat în război civil.
Indiferente la evenimentele din stradă, la 50 de metri de protestele furioase, la hotelul Intercontinental se adunaseră vîrfurile tuturor „unităților operative” și se formase un comandament central. Din foaierul hotelului ofițeri superiori ai securității, armatei și miliției dirijau operațiile, fiind serviți cu cafele și apă minerală direct de la bar. Alți agenți ai organelor filmau de zor, de la etajele inferioare ale respingătoarei clădiri de beton, pe opozanții din piața Universității.
Încă din zilele trecute, toți vizitatorii occidentali fuseseră invitați să părăsească hotelul, care se afla astfel practic în mîna serviciului siguranței interne. Misiunea acestuia fusese pînă atunci asigurarea respectării art. 23 al codului penal, anume interdicția contactelor populației cu cetățeni străini.
Acum, serviciul deținea, în mod practic, controlul peste jumătate din oraș.¹⁰ (¹⁰ Securitatea avea un duplicat al cheii de la cabinetul generalului și mai multe camere rezervate la etajul 4, de unde se putea observa piața Universității.)
Inițial soldații se feriseră să primească florile, pe care femeile din fața lor încercau să le vîre în țevile armelor, în semn de împăciuire. Se afirma chiar de manifestanți, că văzuseră lacrimi în ochii unora dintre soldații din rîndurile din spate – nu se știa dacă de disperare sau de bucurie. Dar alții priveau dur pe deasupra capetelor celor din fața lor, care se rugau de ei. „Sîntem doar mamele voastre”, strigau aceste femei neînfricate.
Între timp, în piața Romană se intona „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte în care te-adînciră barbarii de tirani ...”. Vechiul imn de la 1848, un îndemn limpede la revoltă, răsuna deasupra pieței Romane unde stăteau de veghe disidentul Radu Filipescu, cei doi urmăritori ai săi și sute de adversari ai regimului. În timp ce piața Romană, sluțită de un soclu grosolan de beton pe care conducătorul voia să așeze un monument, nu prea permite desfășurarea unei demonstrații de amploare, piața Universității se transforma continuu într-un teatru al rezistenței.
Către orele 16 mașinile de pompieri intenționaseră să împrăștie mulțimea tot mai numeroasă cu jeturi de apă însă tineri furioși se apărau cu mîinile goale și cu stigăte puternice de libertate. Securiștii, apărătorii în civil ai regimului, căliți ani de-a rîndul, erau ușor de recunoscut după bocancii solizi și vindiacurile scurte, închise la culoare. Ei acționau ca vînători de oameni. Fără a face vreo distincție, loveau în tinere fete sau în simpli spectatori, tîrîndu-i spre dubele pregătite din marginea pieței. Sute de oameni fură arestați.
Puțin mai tîrziu, muriră primii manifestanți. Ei fuseseră victimele mașinilor militare. Una din acestea intrase, fără vreun avertisment, în plină viteză în mulțime. După ce șoferul fusese lovit în cap de o piatră, mașina se oprise pe gazonul din fața spitalului Colțea. Atmosfera deja se schimbase, iar piața, pe jumătate plină, era în plină revoltă. Mai mulți răniți grav erau desfigurați și fuseseră transportați de acolo, doi dintre ei murind.
Prima împușcătură a apărut la căderea întunericului. Unitățile trăgeau, necoordonat, unele în mulțime, altele doar în aer. Cu toate acestea acțiunea nu mai intimida aproape pe nimeni, ci dimpotrivă.
Muncitorul specialist Sorin Mihalache mai avu puterea să se tîrască pînă la spitalul Colței, înainte să leșine din cauza pierderii mari de sînge. Tînărul de 27 de ani avu norocul să fie îndată operat de profesorul Constantinescu, chirurgul-șef adjunct, care se dovedi și el un disident secret.
Acest medic integru dintr-o veche familie de bucureșteni intrase, de teama blocării carierei sale, cîțiva ani mai înainte în patid, după ce ani de zile așteptase zadarnic o numire. Începînd de la mijlocul anilor șaptezeci, arogantul aparat al statului nu mai aproba avansări decît membrilor de partid supuși. Ca urmare, doctorul Constantinescu fusese spionat și izolat. El scăpase de această presiune, ca mulți alți români, doar prin intrarea în partid. Partidul comunist român, cu cele 3,2 milioane de membri, era cel mai solid dintre partidele unice din Europa de est. Abia după ce avusese carnetul de partid în buzunar Constantinescu devenise adjunctul șefului secției chirurgie din cunoscutul spital, secție în care lucra și fosta colaboratoare a disidentului Mihai Botez. Datorită convingerilor lor, Andreea Andreescu și profesorul erau, în mod tacit, aliați.
În timp ce Constantinescu se ocupa, din solidaritate spontană, de răniții care apăreau, lăsînd pe seama colegilor mai temători activitățile de rutină, la numai cîteva sute de metri de spital demonstranți furioși, într-un contraatac prin surprindere, incendiaseră cîteva mașini de pompieri. Din nou a curs sînge. Nori negri de fum se ridicau deasupra Bucureștiului care devenise un oraș aflat în război civil.
Indiferente la evenimentele din stradă, la 50 de metri de protestele furioase, la hotelul Intercontinental se adunaseră vîrfurile tuturor „unităților operative” și se formase un comandament central. Din foaierul hotelului ofițeri superiori ai securității, armatei și miliției dirijau operațiile, fiind serviți cu cafele și apă minerală direct de la bar. Alți agenți ai organelor filmau de zor, de la etajele inferioare ale respingătoarei clădiri de beton, pe opozanții din piața Universității.
Încă din zilele trecute, toți vizitatorii occidentali fuseseră invitați să părăsească hotelul, care se afla astfel practic în mîna serviciului siguranței interne. Misiunea acestuia fusese pînă atunci asigurarea respectării art. 23 al codului penal, anume interdicția contactelor populației cu cetățeni străini.
Acum, serviciul deținea, în mod practic, controlul peste jumătate din oraș.¹⁰ (¹⁰ Securitatea avea un duplicat al cheii de la cabinetul generalului și mai multe camere rezervate la etajul 4, de unde se putea observa piața Universității.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu