Dumitru cere informații

La capătul celălalt al Bucureștiului, în sudul orașului, aștepta în acele zile de iunie, într-o minusculă locuință de bloc, Daniela Popescu, de 33 de ani, ca ofițerul a cărui informatoare era să-i telefoneze.¹⁰ (¹⁰ Numele de familie a fost schimbat.) Tînăra și frumoasa fată, cu trăsături regulate, înaltă și cu părul negru, se plimba agitată prin cameră. Salonașul, mobilat modest, dispunea de două televizoare vechi, din care nici unul nu funcționa. Pe unul din ele stătea o fotografie gălbejită a tatălui Danielei, decedat. Ofițer de carieră, pe nume Anatol Popescu, acesta se sinucisese pe la mijlocul anilor șaptezeci, după ce fusese și el scos din armată. Avusese îndrăzneala să critice, în discuțiile colective, atotputernicia conducătorului. Fiica sa, Daniela, fusese racolată, din 1985, ca informatoare a securității, din cauza trecutului politic nu tocmai sănătos. La vîrsta de 14 ani se alăturase unui neînsemnat grup de opoziție numit „mișcarea transcedentală”, care totuși nu se încumetase să organizeze niciodată acțiuni de opoziție. După arestarea tînărului șef al acestui complot de tineri hippies, Daniela avusese probleme la școală. De-abia după ce deveni membră a uniunii tineretului comunist, suspicioșii ei profesori, toți membrii de partid cu obligația de a supraveghea și convingerile politice ale elevilor, se mai îmblînziseră. După absolvirea liceului, Daniela a fost angajată la Rombac – fabrica de avioane – ajungînd secretară de partid cu atribuții în problemele de sport. Curînd, însă, tînăra fată, rămasă o răzvrătită, după un scandal uriaș, se despărți de conducerea coruptă a biroului de partid din întreprindere. Pentru a scăpa de această funcție, trebuise să-și procure un certificat psihiatric fals atestîndu-i-se „iresponsabilitatea mentală”.
Urmaseră cîțiva ani de șomaj. În 1985, Daniela reuși să obțină un angajament cu jumătate de normă la patinoarul Floreasca, rezervat străinilor. De-îndată apărură pe fir și mult detestatele „organe”. Mai întîi, „Dumitru” îi ceru doar informații despre diplomații din vest. Tînăra fată trebuia să raporteze tot ce discutau „dușmanii de clasă”. Curînd Daniela primi „sarcina” să reproducă fidel fiecare cuvînt spus de prietenii ei. Orice invitație într-o reprezentanță străină trebuia, în prealabil, aprobată de „aparat”. Dacă lua parte la o recepție sau la vreun cocktail, era obligată să raporteze textual la primul telefon chiar și cea mai banală convorbire pe care o putuse auzi în casa gazdelor. Cu trecerea timpului, „Dumitru” devenise tot mai obraznic, iar Daniela tot mai înfricoșată.
Ca și simpatica profesoară de sport, alte zeci de mii de români fuseseră siliți, în decursul celor 40 de ani de regim comunist, să devină informatori. De la marele secretar de partid pînă la simplul muncitor, fiecare trebuia să-și supravegheze vecinul, și să-și denunțe prietenii și chiar membrii familiei. Pentru aceasta, statul terorist ceaușist folosise metode cu totul primitive. Astfel, cei 20000 de muncitori ai uzinelor 23 august, cea mai mare uzină din București, erau supravegheați doar de 5 securiști experimentați, în al căror birou se aflau trei mari instalații cu aparatură de înregistrare audio. Se spunea că se puteau asculta cu ele toate convorbirile salariaților. Instalația însă de-abia funcționa, și nu fusese reparată niciodată. Totuși muncitorii înspăimîntați informau voluntar pe securiști despre orice convorbire purtată la closet sau la cantină. Prin aceste șantaje perfide, prin urmărirea individului pînă în cea mai intimă sferă a sa, căt și prin denunțurile nemiloase, dictatura reușise să frîngă psihicul a mii de oameni. Cine refuza să slujească sistemului, plătea. Și aici regimul lucra cu metodele uzuale de teroare, folosind frica oamenilor.
Mama Danielei, Maria Popescu, de 53 de ani, fusese și rămăsese o comunistă convinsă. De cinci ani, această femeie deosebită lucra în cabinetul ministerului de interne din strada Eforiei, în centrul capitalei. Era plătită cu un salariu mult peste medie.
Doamna Popescu devenise comunistă încă de tînără, în timp ce Anatol se despărțise curînd de această variantă modernă a mesianismului. Femeia rămăsese membră de partid, deși moartea soțului ei fusese provocată de motive politice. Drept răsplată pentru îndelungata ei fidelitate, această rotiță credincioasă a partidului primise o minusculă locuință de trei camere în cartierul muncitoresc Titan din sudul capitalei, a cărei chirie foarte mică – 300 lei – plătită statului, reprezenta doar o zecime din salariu. Aceasta reprezenta unul din avantajele uzuale prin care sistemul își asigura credința devotaților săi.
Doamna Popescu își sacrifica chiar și timpul liber pentru partid, defilînd în primele rînduri la toate sărbătorile oficiale și îndoctrinîndu-i pe locuitorii cartierului Titan, care participau – mai mult de nevoie – la cursurile de învățămînt politic. Era convinsă pe deplin nu numai de justețea învățăturii marxiste, dar îl diviniza și pe dictator. Ceaușescu adusese țării progresul vizibil, locuri de muncă și noi cartiere de locuințe cum era și Titan și pentru toate acestea poporul trebuia să-i fie recunoscător.
Doamna Popescu nu voia să recunoască, însă, că acel cartier tip ghetto fusese construit cu maximum de economie și că începuse deja să se deterioreze. Părțile din umbră și cele mai brutale ale regimului roșu le înțelegea și mai puțin. Chiar și dificultățile ce le întîmpina fiica ei le ștergea din conștiință, ca și faptul că Daniela era sub tutela securității. Dar adînc în sufletul ei era probabil convinsă, ca și alți vechi și devotați membrii de partid, că atît dușmanii de clasă, cît și cei care criticau regimul trebuiau supravegheați și spionați.
În urma plecării cu scandal a răzvrătitei Daniela din uzina de avioane, mama ei se strădui să-i obțină un loc de muncă. Ar fi putut obține un loc ca funcționar auxiliar la miliție, subordonată ministerului de interne, unde și doamna Popescu, era funcționară veche.
Dar Daniela refuzase, indignată.