La o lună după plimbarea din parcul Herăstrău a lui Iliescu cu Militaru, la 7 iulie 1989, Bucureștiul era în așteptarea înaltelor delegații din țările socialiste surori. Era programată o întîlnire a statelor pactului de la Varșovia. Clădirea destinată acestei întîlniri era palatul regal, costruit în anii '30, unde pînă în 1947 locuise tînărul rege Mihai. De la luarea puterii de către comuniști, aripa de nord a monumentalei clădiri era ocupată de muzeul național de artă al republicii socialiste, iar cea de sud devenise sediul consiliului de stat.
Acolo, la poarta de vest, stătea, în acea dimineață de iulie, șeful statului și al partidului, Ceaușescu, pentru a-și primi oaspeții. Prima a sosit coloana de mașini a delegației sovietice, cu Mihail Gorbaciov în frunte. Ceaușescu îl lăsă pe șeful de la Kremlin să se apropie, fără a face nici un gest și fără să dea semn că ar vrea să-i dea sărutarea frățească obișnuită. Dar comunistul reformator îl obligă la aceasta, luîndu-l spontan în brațe și lăsîndu-l perplex și umilit, după care își urmă drumul, netulburat.
Gorbaciov fusese repezit mult mai vizibil în luna mai 1987, la prima sa vizită la București. Atunci stăpînul locului fusese aplaudat cu ovații în sala marii adunări naționale după filipica sa cîteva ceasuri împotriva deviaționiștilor de la calea adevăratului socialism.
Pe de altă parte, la discursul comunistului reformist se auziseră doar aplauze firave. Disciplinații „agitpropi” se abținuseră de la orice zel, din ordinul conducătorului. Drept revanșă pentru această abilă regie, Gorbaciov, la rîndul lui, criticase deschis contribuția insuficientă a României la CAER.¹ (¹ Vezi la index „România”, în arhivele Munzinger IH-Zeitarchiv nr. 27/1988.) În mod vizibil, cei doi bărbați nu se agreau de fel. Reformatorul, ca și Iliescu, voia să salveze comunismul, dar atotputernicul Ceaușescu, se crampona, împietrit în dictatura croită pe măsura sa. Cu totul neimpresionat de atmosfera de revoltă din răsăritul european, el își afișa mai departe semnul distinctiv: independența.
În martie 1965, după ce Ceaușescu luase scaunul vacant al tiranului defunct Gheorghiu-Dej, el se remarcase ca un naționalist înfocat. În repetate rînduri atacase cu amenințări de-abia mascate pe marele vecin din nord-est, care, în 1944, înghițise Basarabia și o parte a Bucovinei. Față de această tactică deosebit de abilă, întregul partid i se alăturase. Apoi venise august 1968. Atunci Ceaușescu a devenit în ochii tuturor, ai partidului, poporului, dar și ai adversarilor ideologici, mult lăudatul „defensor nationis”, căci îndrăznise să condamne deschis invazia trupelor pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.² (² Vezi Michael Shafir, Romania, London, 1985, pag. 81.)
Dar această nemărginită admirație a „bazei” el o folosise doar pentru propria sa propășire. Curînd își însușise mai multe înalte funcții decît zile avea săptămîna: dintr-un prim-secretar, a devenit secretar general al partidului, președintele republicii și al consiliului de stat, președintele frontului democrației și unității socialiste și comandantul suprem al armatei, pe scurt, un tiran avid de putere. Nu mai admitea pe nimeni alături, nimeni nu mai era demn de el, nimeni nu-i stătea mai presus și toți îi erau dușmani.
Printre alți mulți bonzi destituiți ai partidului, Iliescu nu era decît unul. Curînd grandomania lui Ceaușescu nu mai cunoscu margini. Fără nici un scrupul, acest fiu al unui țăran sărac din satul Scornicești se proclamă urmaș direct al regelui dac Burebista. Pe toți românii „neaoși” îi declară proveniți din tribul războinic al dacilor, care dispăruse de aproape 2000 de ani. În schimb, minoritățile – evrei, unguri, șvabii bănățeni și sașii ardeleni – au fost alungate din țară încetul cu încetul de autoproclamatul fiu de rege, adesea în schimbul unor sume mari pe cap de om, în valută. Istoria Transilvaniei, a fostului Ardeal, a fost rescrisă și falsificată, iar această provincie locuită de multe etnii devenise într-o clipă leagănul obîrșiei tuturor românilor adevărați.³ (³ Fratele lui Ceaușescu, Ilie, scrisese în 1983 o lucrare propagandistică cu titlul Transilvania, vechi pămînt românesc. Citatul este de acolo.)
Naționalismul osificat al lui Ceaușescu, care nu-l împiedica să continue să se sprijine economic în mod strîns pe uniunea sovietică, devenea, pe timp ce trecea, mai greu de înțeles. În acest răstimp vestul îl aplauda și-i trimirea bani.
După ce Europa de răsărit începuse să se miște, izolatul dictator deveni deodată mai cosmopolit. Cu puțin timp înaintea sesiunii pactului de la Varșovia, în iulie, tocmai regimul lui – care pînă atunci se lăudase neîncetat cu independența sa – începu să critice lipsa de solidaritate din interiorul alianței. Moscova însă ripostă îndată, lansînd semnalul, că și în blocul militar venise momentul să apară un spirit nou.⁴ (⁴ Vezi APA din 7 iulie 1989.)
Bucureștiul avea însă un aliat fidel în clica suveranilor din Berlinul de est. Cu o lună înaintea sesiunii alianței militare, cei doi susținători ai liniei dure salutau cu admirație deschisă reprimarea mișcării democratice de la Peking. Cînd șeful statului și al partidului Germaniei de răsărit sosi în capitala României, fu primit deosebit de cordial.
Tensiunile dintre București și restul țărilor socialiste deveniseră cu atît mai evidente, cu cît aripa reformatoare lansase ultimilor staliniști, la sfîrșitul sesiunii, un avertisment mai mult decît limpede. Honecker, grav bolnav, trebuise să plece mai înainte. În declarația finală, după obișnuitele formule despre menținerea păcii și a dezarmării, apărea pentru prima oară și un pasaj de o neobișnuită franchețe: „O condiție esențială pentru garantarea păcii și a conlucrării în Europa – se spune în document – este realizarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în ansamblul lor în fiecare țară, așa cum sînt consfințite în toate declarațiile și convențiile internaționale cu privire la drepturile omului, precum și în actul final de la Helsinki.⁵ (⁵ Vezi APA, din 9 iulie 1989.)
În timp ce în sala conferinței cearta era în toi, Ceaușescu întrezărea cel puțin un succes deplin: pînă atunci poporul său nu îndrăznise să se ridice. Chiar pe timpul sesiunii, sute de securiști se îngrijiseră ca liniștea de cimitir să nu fie tulburată. Ei supravegheaseră și păziseră tot centrul orașului atît de elocvent, încît bucureștenii păreau ca paralizați de groază.
Acolo, la poarta de vest, stătea, în acea dimineață de iulie, șeful statului și al partidului, Ceaușescu, pentru a-și primi oaspeții. Prima a sosit coloana de mașini a delegației sovietice, cu Mihail Gorbaciov în frunte. Ceaușescu îl lăsă pe șeful de la Kremlin să se apropie, fără a face nici un gest și fără să dea semn că ar vrea să-i dea sărutarea frățească obișnuită. Dar comunistul reformator îl obligă la aceasta, luîndu-l spontan în brațe și lăsîndu-l perplex și umilit, după care își urmă drumul, netulburat.
Gorbaciov fusese repezit mult mai vizibil în luna mai 1987, la prima sa vizită la București. Atunci stăpînul locului fusese aplaudat cu ovații în sala marii adunări naționale după filipica sa cîteva ceasuri împotriva deviaționiștilor de la calea adevăratului socialism.
Pe de altă parte, la discursul comunistului reformist se auziseră doar aplauze firave. Disciplinații „agitpropi” se abținuseră de la orice zel, din ordinul conducătorului. Drept revanșă pentru această abilă regie, Gorbaciov, la rîndul lui, criticase deschis contribuția insuficientă a României la CAER.¹ (¹ Vezi la index „România”, în arhivele Munzinger IH-Zeitarchiv nr. 27/1988.) În mod vizibil, cei doi bărbați nu se agreau de fel. Reformatorul, ca și Iliescu, voia să salveze comunismul, dar atotputernicul Ceaușescu, se crampona, împietrit în dictatura croită pe măsura sa. Cu totul neimpresionat de atmosfera de revoltă din răsăritul european, el își afișa mai departe semnul distinctiv: independența.
În martie 1965, după ce Ceaușescu luase scaunul vacant al tiranului defunct Gheorghiu-Dej, el se remarcase ca un naționalist înfocat. În repetate rînduri atacase cu amenințări de-abia mascate pe marele vecin din nord-est, care, în 1944, înghițise Basarabia și o parte a Bucovinei. Față de această tactică deosebit de abilă, întregul partid i se alăturase. Apoi venise august 1968. Atunci Ceaușescu a devenit în ochii tuturor, ai partidului, poporului, dar și ai adversarilor ideologici, mult lăudatul „defensor nationis”, căci îndrăznise să condamne deschis invazia trupelor pactului de la Varșovia în Cehoslovacia.² (² Vezi Michael Shafir, Romania, London, 1985, pag. 81.)
Dar această nemărginită admirație a „bazei” el o folosise doar pentru propria sa propășire. Curînd își însușise mai multe înalte funcții decît zile avea săptămîna: dintr-un prim-secretar, a devenit secretar general al partidului, președintele republicii și al consiliului de stat, președintele frontului democrației și unității socialiste și comandantul suprem al armatei, pe scurt, un tiran avid de putere. Nu mai admitea pe nimeni alături, nimeni nu mai era demn de el, nimeni nu-i stătea mai presus și toți îi erau dușmani.
Printre alți mulți bonzi destituiți ai partidului, Iliescu nu era decît unul. Curînd grandomania lui Ceaușescu nu mai cunoscu margini. Fără nici un scrupul, acest fiu al unui țăran sărac din satul Scornicești se proclamă urmaș direct al regelui dac Burebista. Pe toți românii „neaoși” îi declară proveniți din tribul războinic al dacilor, care dispăruse de aproape 2000 de ani. În schimb, minoritățile – evrei, unguri, șvabii bănățeni și sașii ardeleni – au fost alungate din țară încetul cu încetul de autoproclamatul fiu de rege, adesea în schimbul unor sume mari pe cap de om, în valută. Istoria Transilvaniei, a fostului Ardeal, a fost rescrisă și falsificată, iar această provincie locuită de multe etnii devenise într-o clipă leagănul obîrșiei tuturor românilor adevărați.³ (³ Fratele lui Ceaușescu, Ilie, scrisese în 1983 o lucrare propagandistică cu titlul Transilvania, vechi pămînt românesc. Citatul este de acolo.)
Naționalismul osificat al lui Ceaușescu, care nu-l împiedica să continue să se sprijine economic în mod strîns pe uniunea sovietică, devenea, pe timp ce trecea, mai greu de înțeles. În acest răstimp vestul îl aplauda și-i trimirea bani.
După ce Europa de răsărit începuse să se miște, izolatul dictator deveni deodată mai cosmopolit. Cu puțin timp înaintea sesiunii pactului de la Varșovia, în iulie, tocmai regimul lui – care pînă atunci se lăudase neîncetat cu independența sa – începu să critice lipsa de solidaritate din interiorul alianței. Moscova însă ripostă îndată, lansînd semnalul, că și în blocul militar venise momentul să apară un spirit nou.⁴ (⁴ Vezi APA din 7 iulie 1989.)
Bucureștiul avea însă un aliat fidel în clica suveranilor din Berlinul de est. Cu o lună înaintea sesiunii alianței militare, cei doi susținători ai liniei dure salutau cu admirație deschisă reprimarea mișcării democratice de la Peking. Cînd șeful statului și al partidului Germaniei de răsărit sosi în capitala României, fu primit deosebit de cordial.
Tensiunile dintre București și restul țărilor socialiste deveniseră cu atît mai evidente, cu cît aripa reformatoare lansase ultimilor staliniști, la sfîrșitul sesiunii, un avertisment mai mult decît limpede. Honecker, grav bolnav, trebuise să plece mai înainte. În declarația finală, după obișnuitele formule despre menținerea păcii și a dezarmării, apărea pentru prima oară și un pasaj de o neobișnuită franchețe: „O condiție esențială pentru garantarea păcii și a conlucrării în Europa – se spune în document – este realizarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în ansamblul lor în fiecare țară, așa cum sînt consfințite în toate declarațiile și convențiile internaționale cu privire la drepturile omului, precum și în actul final de la Helsinki.⁵ (⁵ Vezi APA, din 9 iulie 1989.)
În timp ce în sala conferinței cearta era în toi, Ceaușescu întrezărea cel puțin un succes deplin: pînă atunci poporul său nu îndrăznise să se ridice. Chiar pe timpul sesiunii, sute de securiști se îngrijiseră ca liniștea de cimitir să nu fie tulburată. Ei supravegheaseră și păziseră tot centrul orașului atît de elocvent, încît bucureștenii păreau ca paralizați de groază.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu