Într-un anumit sens, părea că Aurel David era omul cel mai indicat pentru a face parte din temuta securitate. Cu umerii săi lăsați în jos și cu mersul legănat, nu arăta ca tipul clasic al securistului. Totuși, David era unul din membrii devotați trup și suflet direcției a 5-a – cea mai de încredere unitate a securității – și membru al gărzii personale a tiranului. Urcarea lui David, copil dintr-o colibă sărmană a satului Cheud din Transilvania, pe treptele ierarhiei pînă în palatul puterii – clădirea comitetului central – fusese tipică pentru întregul sistem. Ea se desfășurase însă în ritm lent și constant.
În anii '60, familia lui David își pierduse ultimul petic de pămînt în decursul ultimei mari campanii de colectivizare. Tatăl său plecase apoi ca muncitor, prost plătit, într-o fabrică de chimicale, iar copiii rămăseseră șomeri. Întreaga familie dusese o existență de mizerie.⁶ (⁶ Necruțătoarea campanie de colectivizare a partidului comunist român începuse în martie 1949 și se terminase în aprilie 1962.) Doar Aurel, fiul cel mai mare, fu primit la școala militară din Sibiu, odinioară numit Hermannstadt. Pentru început a studiat regulamentele și ideologia politică. Cîțiva ani mai tîrziu i se făcu, însă, o ofertă ispititoare: să devină ofițer de securitate urmînd școala de la Băneasa; ofertă pe care David o primi. După ce fu școlit încă trei ani în disciplinele propagandă și mînuirea armelor, puternicul aparat al siguranței statului îl primi definitiv în rîndurile sale.
În 1979, tînărul și ambițiosul David s-a prezentat la concursul de admitere de la ministerul de interne, care a durat două zile. Și această probă o trecu strălucit, datorită deosebitei sale pregătiri în domeniul istoriei statului și a partidului. David se transformase atunci într-un adevărat lexicon viu. Imuabilele legi ale aparatului puterii îi intraseră atît de adînc în sînge după anii de îndoctrinare politică, încît deveniseră propriile sale păreri. David avea acum nestrămutata convingere – pe care și-o păstră pînă după revoluție – că sistemul socialist era cel mai bun din toate. Dar mai credea – ca și conducătorul – că se trage dintr-o veche și puternică familie de daci. În lungile nopți de studiu individual, acest stîlp al gărzii de corp a șefufui statului își cercetase îndelung arborele genealogic, iar rezultatele sale voia acum să le publice la una din editurile statului.
Ca membru al securității scundul și slăbuțul maior se bucura însă și de privilegiile pămîntești ale elitei. „Serviciul” plătea bine: salariul lui David era de 6000 de lei, dublu față de cel al unui muncitor. Pe deasupra, mai primea rații suplimentare de alimente și – din cînd în cînd – bunuri de consum de lux. Acestea, televizoare color și videocasetofoane, proveneau din confiscările de la alți cetățeni și erau împărțite după sistemul mafiot, ca prime pentru merite deosebite.
David locuia împreună cu familia sa, retras și mulțumit de soarta lui, într-o locuință din cartierul nou din nordul capitalei, rezervat securiștilor. Acest membru al pazei personale evita cu mare grijă orice contact cu cei care gîndeau altfel. Cercul intim al prietenilor și familia sa știau doar, că tăcutul Aurel ocupă un post important și bine retribuit; unde și în ce secție nu au aflat-o niciodată.
Direcția a 5-a, în care lucra discretul David, se numea oficial: garda de corp și de palat. Cei aproape 500 de salariați ai ei erau repartizați, după ponderea misiunilor de îndeplinit, în opt servicii. Sub conducerea generalului Marin Neagoe, ei erau folosiți ca gărzi de corp, șoferi, administratori de clădiri, informatori și tehnicieni, pentru serviciul personal al conducătorului și al soției sale. Elena Ceaușescu mai avea însă și o secție proprie pentru paza ei personală. Gardianul ei de corp era în ultima vreme maiorul Florian Raț.⁷ (⁷ După diferite aprecieri, în garda personală și de palat lucraseră cca 500 de securiști.)
La dispoziția direcției a 5-a stăteau în tot orașul birouri și garaje secrete, parcuri de mașini și mecanici. Cartierul general al unității se afla pe diagonală în fața comitetului central în piața palatului, într-o casă particulară cu două etaje.⁸ (⁸ Direcția a 5-a mai avea sedii și pe străzile Molière, Onești și Leonida)
În timp ce maiorul David își făcea serviciul pe treapta cea mai de jos a atotputernicului aparat, în vîrful acestuia se afla un șef al serviciilor secrete, corespunzînd concepțiilor celor mai moderne: Iulian Vlad.
Mic de stat, ca și conducătorul, cu părul încărunțit și des, el arăta mai mult ca un profesor decît ca general-maior. În public nu apărea niciodată. Doar în lumea artistică a Bucureștiului se ivea, din cînd în cînd, căci Vlad vizita adesea atelierele de pictură și cumpăra tablouri moderne – preferința sa. În cercurile puterii, șeful siguranței statului era asociat din cauza gusturilor sale, cu Elena Ceaușescu. Era considerat ca unul din favoriții soției dictatorului, fiind propulsat de aceasta în funcții înalte. Totuși, Vlad nu era un comunist fanatic, ci mai degrabă un tehnocrat cu inteligență rece și eficiență, ale cărui metode subtile de interogatoriu erau temute de victimele și de opozanții regimului.⁹ (⁹ Unul din cei supuși interogatoriilor de Vlad fusese și marxistul-stalinist Brucan, care i-a reproșat șefului securității cinismul fără limită. Interviu cu Brucan în martie 1990.)
La începutul anilor '70, Vlad, care purta – coincidență ironică – numele acelui domnitor crud mediatizat de istorie sub numele de contele Dracula, fusese un necunoscut maior în armată. Ca mulți alți militari, soldele frumoase plătite de ministerul de interne îl tentaseră. După trecerea în noua și influenta instituție, urcase treptele ierarhiei, lucrînd în secțiile pentru politica de cadre și conducere.
În aprilie 1978, Vlad fusese văzut pentru prima oară în vest, cînd îl însoțise pe șeful statului și al partidului, Ceaușescu, în a treia sa vizită în Statele Unite. Nimeni nu-l remarcase atunci pe modestul însoțitor, dar, cu nici un an mai tîrziu, el avansase la gradul de general. În mod evident, această promovare se datora schimbării de direcție de după fuga lui Ion Pacepa, șeful direcției de informații externe.¹⁰ (¹⁰ Vezi Ion Pacepa, vol. cit. După fuga acestuia, în 1979, DIE – departamentul de informații externe – fusese schimbat în CIE – centrul de informații externe.)
În 1983, acest discret macho ajunsese aproape de capul scării, fiind numit ministru adjunct la ministerul de interne. După obiceiul dictaturilor comuniste, în această calitate, totuși de subaltern, controla rămînerea „pe linie” a întregului minister. De-abia patru ani mai tîrziu, Vlad ajunsese în vîrful absolut al regimului: era șeful departamentului securității statului.¹¹ (¹¹ Vezi anexa. Vlad fusese numit concomitent și secretar de stat.)
Un an după ce Vlad își luase postul în primire, au apărut însă probleme neașteptate. La începutul lui 1989 fusese obligat, în urma ordinului dat de Ceaușescu, să suprime unul din privilegiile cele mai imuabile ale unităților sale. Pentru prima dată de la încheierea celui de al doilea război mondial, de ziua aniversării conducătorului, 26 ianuarie, nu se acordau avansări în grad, nici creșteri de salariu. Securiștii erau, astfel, lipsiți de circa 1000 de lei lunar – adică 20 de dolari – ceea ce într-un sistem în care salariul majorității poporului nu depășea 2000 de lei, era totuși mult.
În fiecare din cele 40 de județe ale țării lucrau pentru securitate zeci de mii de tovarăși ca agenți secreți și informatori. În așa-numitele inspectorate județene, cîte 10 ofițeri de comandă făceau serviciul permanent, iar fiecare avea la dispoziție cel puțin 20 de informatori. Alți ofițeri erau rezervați pentru supravegherea masei salariaților pînă în cele mai depărtate sate și întreprinderi.
Încă de la înființarea ei, securitatea își răsplătise nenumăratele sale unități cu salarii bune, iertînd cu generozitate membrilor acestora multe din ilegalitățile comise. Corupția generalizată era trecută cu vederea în mod curent. În majoritatea orașelor țării, dar mai ales în capitală, nenumăraților păzitori ai regimului li se permitea și participarea la beneficiile pieții negre. Ofițerii superiori ai diferitelor servicii își asigurau un venit în plus din preluarea unei părți a încasărilor comercianților la negru. Și acestea erau acum puse sub semnul întrebării, căci datorită situației economice catastrofale din țară, sursele de venituri ilegale amenințau să sece definitiv.¹² (¹² Piața neagră a capitalei era practic în mîna securității. Maiorul Traian Bașcu din direcția a 2-a controla prostituția din hoteluri, precum și schimbul valutar ilegal.)
În anii '60, familia lui David își pierduse ultimul petic de pămînt în decursul ultimei mari campanii de colectivizare. Tatăl său plecase apoi ca muncitor, prost plătit, într-o fabrică de chimicale, iar copiii rămăseseră șomeri. Întreaga familie dusese o existență de mizerie.⁶ (⁶ Necruțătoarea campanie de colectivizare a partidului comunist român începuse în martie 1949 și se terminase în aprilie 1962.) Doar Aurel, fiul cel mai mare, fu primit la școala militară din Sibiu, odinioară numit Hermannstadt. Pentru început a studiat regulamentele și ideologia politică. Cîțiva ani mai tîrziu i se făcu, însă, o ofertă ispititoare: să devină ofițer de securitate urmînd școala de la Băneasa; ofertă pe care David o primi. După ce fu școlit încă trei ani în disciplinele propagandă și mînuirea armelor, puternicul aparat al siguranței statului îl primi definitiv în rîndurile sale.
În 1979, tînărul și ambițiosul David s-a prezentat la concursul de admitere de la ministerul de interne, care a durat două zile. Și această probă o trecu strălucit, datorită deosebitei sale pregătiri în domeniul istoriei statului și a partidului. David se transformase atunci într-un adevărat lexicon viu. Imuabilele legi ale aparatului puterii îi intraseră atît de adînc în sînge după anii de îndoctrinare politică, încît deveniseră propriile sale păreri. David avea acum nestrămutata convingere – pe care și-o păstră pînă după revoluție – că sistemul socialist era cel mai bun din toate. Dar mai credea – ca și conducătorul – că se trage dintr-o veche și puternică familie de daci. În lungile nopți de studiu individual, acest stîlp al gărzii de corp a șefufui statului își cercetase îndelung arborele genealogic, iar rezultatele sale voia acum să le publice la una din editurile statului.
Ca membru al securității scundul și slăbuțul maior se bucura însă și de privilegiile pămîntești ale elitei. „Serviciul” plătea bine: salariul lui David era de 6000 de lei, dublu față de cel al unui muncitor. Pe deasupra, mai primea rații suplimentare de alimente și – din cînd în cînd – bunuri de consum de lux. Acestea, televizoare color și videocasetofoane, proveneau din confiscările de la alți cetățeni și erau împărțite după sistemul mafiot, ca prime pentru merite deosebite.
David locuia împreună cu familia sa, retras și mulțumit de soarta lui, într-o locuință din cartierul nou din nordul capitalei, rezervat securiștilor. Acest membru al pazei personale evita cu mare grijă orice contact cu cei care gîndeau altfel. Cercul intim al prietenilor și familia sa știau doar, că tăcutul Aurel ocupă un post important și bine retribuit; unde și în ce secție nu au aflat-o niciodată.
Direcția a 5-a, în care lucra discretul David, se numea oficial: garda de corp și de palat. Cei aproape 500 de salariați ai ei erau repartizați, după ponderea misiunilor de îndeplinit, în opt servicii. Sub conducerea generalului Marin Neagoe, ei erau folosiți ca gărzi de corp, șoferi, administratori de clădiri, informatori și tehnicieni, pentru serviciul personal al conducătorului și al soției sale. Elena Ceaușescu mai avea însă și o secție proprie pentru paza ei personală. Gardianul ei de corp era în ultima vreme maiorul Florian Raț.⁷ (⁷ După diferite aprecieri, în garda personală și de palat lucraseră cca 500 de securiști.)
La dispoziția direcției a 5-a stăteau în tot orașul birouri și garaje secrete, parcuri de mașini și mecanici. Cartierul general al unității se afla pe diagonală în fața comitetului central în piața palatului, într-o casă particulară cu două etaje.⁸ (⁸ Direcția a 5-a mai avea sedii și pe străzile Molière, Onești și Leonida)
În timp ce maiorul David își făcea serviciul pe treapta cea mai de jos a atotputernicului aparat, în vîrful acestuia se afla un șef al serviciilor secrete, corespunzînd concepțiilor celor mai moderne: Iulian Vlad.
Mic de stat, ca și conducătorul, cu părul încărunțit și des, el arăta mai mult ca un profesor decît ca general-maior. În public nu apărea niciodată. Doar în lumea artistică a Bucureștiului se ivea, din cînd în cînd, căci Vlad vizita adesea atelierele de pictură și cumpăra tablouri moderne – preferința sa. În cercurile puterii, șeful siguranței statului era asociat din cauza gusturilor sale, cu Elena Ceaușescu. Era considerat ca unul din favoriții soției dictatorului, fiind propulsat de aceasta în funcții înalte. Totuși, Vlad nu era un comunist fanatic, ci mai degrabă un tehnocrat cu inteligență rece și eficiență, ale cărui metode subtile de interogatoriu erau temute de victimele și de opozanții regimului.⁹ (⁹ Unul din cei supuși interogatoriilor de Vlad fusese și marxistul-stalinist Brucan, care i-a reproșat șefului securității cinismul fără limită. Interviu cu Brucan în martie 1990.)
La începutul anilor '70, Vlad, care purta – coincidență ironică – numele acelui domnitor crud mediatizat de istorie sub numele de contele Dracula, fusese un necunoscut maior în armată. Ca mulți alți militari, soldele frumoase plătite de ministerul de interne îl tentaseră. După trecerea în noua și influenta instituție, urcase treptele ierarhiei, lucrînd în secțiile pentru politica de cadre și conducere.
În aprilie 1978, Vlad fusese văzut pentru prima oară în vest, cînd îl însoțise pe șeful statului și al partidului, Ceaușescu, în a treia sa vizită în Statele Unite. Nimeni nu-l remarcase atunci pe modestul însoțitor, dar, cu nici un an mai tîrziu, el avansase la gradul de general. În mod evident, această promovare se datora schimbării de direcție de după fuga lui Ion Pacepa, șeful direcției de informații externe.¹⁰ (¹⁰ Vezi Ion Pacepa, vol. cit. După fuga acestuia, în 1979, DIE – departamentul de informații externe – fusese schimbat în CIE – centrul de informații externe.)
În 1983, acest discret macho ajunsese aproape de capul scării, fiind numit ministru adjunct la ministerul de interne. După obiceiul dictaturilor comuniste, în această calitate, totuși de subaltern, controla rămînerea „pe linie” a întregului minister. De-abia patru ani mai tîrziu, Vlad ajunsese în vîrful absolut al regimului: era șeful departamentului securității statului.¹¹ (¹¹ Vezi anexa. Vlad fusese numit concomitent și secretar de stat.)
Un an după ce Vlad își luase postul în primire, au apărut însă probleme neașteptate. La începutul lui 1989 fusese obligat, în urma ordinului dat de Ceaușescu, să suprime unul din privilegiile cele mai imuabile ale unităților sale. Pentru prima dată de la încheierea celui de al doilea război mondial, de ziua aniversării conducătorului, 26 ianuarie, nu se acordau avansări în grad, nici creșteri de salariu. Securiștii erau, astfel, lipsiți de circa 1000 de lei lunar – adică 20 de dolari – ceea ce într-un sistem în care salariul majorității poporului nu depășea 2000 de lei, era totuși mult.
În fiecare din cele 40 de județe ale țării lucrau pentru securitate zeci de mii de tovarăși ca agenți secreți și informatori. În așa-numitele inspectorate județene, cîte 10 ofițeri de comandă făceau serviciul permanent, iar fiecare avea la dispoziție cel puțin 20 de informatori. Alți ofițeri erau rezervați pentru supravegherea masei salariaților pînă în cele mai depărtate sate și întreprinderi.
Încă de la înființarea ei, securitatea își răsplătise nenumăratele sale unități cu salarii bune, iertînd cu generozitate membrilor acestora multe din ilegalitățile comise. Corupția generalizată era trecută cu vederea în mod curent. În majoritatea orașelor țării, dar mai ales în capitală, nenumăraților păzitori ai regimului li se permitea și participarea la beneficiile pieții negre. Ofițerii superiori ai diferitelor servicii își asigurau un venit în plus din preluarea unei părți a încasărilor comercianților la negru. Și acestea erau acum puse sub semnul întrebării, căci datorită situației economice catastrofale din țară, sursele de venituri ilegale amenințau să sece definitiv.¹² (¹² Piața neagră a capitalei era practic în mîna securității. Maiorul Traian Bașcu din direcția a 2-a controla prostituția din hoteluri, precum și schimbul valutar ilegal.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu