Uriașa coadă din fața măcelăriei aștepta răbdătoare. Nu vorbea nimeni.
La urmă de tot aștepta Daniela Popescu. De mai bine de o oră coada de abia mai înainta, iar în fața ei așteptau răbdători 15 femei morocănoase, care nu voiau să-și piardă rația de 200 grame de salam.
În interior se vedeau cîțiva cîrnați, din a căror culoare roz palid se putea ușor deduce calitatea cărnii. Dar în România acelor zile orice produs putea fi botezat salam.
De la mijlocul lunii octombrie 1989 fiecare supus al conducătorului avea dreptul lunar la 200 de grame din așa-numiții cîrnați de calitatea I, pe care – teoretic – le putea cumpăra după prezentarea buletinului.¹⁴ (¹⁴ La mijlocul lunii octombrie, conducătorul făcuse o vizită inopinată, într-un supermarket, constatînd că era gol. Ieșit din fire, dictatorul decretase suprimarea pieței „negre” și introducerea rației lunare de 200 de grame de salam, un kilogram de carne fără os și unul de așa-zisă „carne de supă”. Practic, însă nu se schimbă absolut nimic.)
Întregul sistem de aprovizionare din România devenise o adevărată batjocură. Încă din 1985, în mod practic majoritatea alimentelor de bază se „dădeau” pe cartelă. Cu toate acestea nici măcar produsele raționalizate, ca zahărul și uleiul, nu mai apăreau la supermarketurile și magazinele de stat. Și la București se mai vedeau doar magazine murdare, neîngrijite și fără marfă. În piața Dorobanți, în partea de nord a capitalei, într-o piață acoperită, cîțiva țărani vindeau legumele unui IAS. În afara cîtorva legături de ceapă și foi de salată uscate, nici aici nu se putea cumpăra nimic.
În timp ce la congresul partidului din noiembrie mii de mîini aplaudau frenetic indicatorii economici mult cosmetizați, precum și uun nou plan cincinal, populația aștepta zadarnic îndeplinirea promisiunilor deja perimate. Mai ales aprovizionarea cu alimente de bază se înrăutățise de la un an la altul. Toate importurile din vest fuseseră oprite, în schimb întreaga producție internă de carne pleca la export, căci conducătorul tînjea după valută.
În magazinele ce aparțineau economiei centralizate nu se găsea aproape nimic, în schimb, pe piața neagră se găseau – aproape – de toate. Economia paralelă – tipică pentru țările blocului socialist – acoperea întregul centru al capitalei cu rețeua sa invizibilă.
La colț de stradă și în intrîndurile ascunse ale caselor stăteau „vînzători ambulanți”, cu un larg sortiment de produse. Acolo se puteu găsi permanent rujuri de buze, ouă, ciorapi de nylon și țigări americane, cu precădere Kent – moneda secretă a sistemului comunist. Rafinații comercianți ofereau și becuri și ciocolată, dar și articole de lux, cum ar fi ojă sau șaluri colorate. Prețurile erau și ele corespunzător de mari. În timp ce prețul oficial al litrului de ulei era 18 lei – dar nu exista – la negru se vindea cu 30 –50 lei, după sezon; la fel zahărul, oficial 5 lei kilogramul, iar pe piața neagră era 20.
Mama Danielei, Maria Popescu, aducea acasă, din cînd în cînd, mărfuri occidentale, provenite de la magazinele speciale, unde intrau doar membrii nomenclaturii. În anticamera ministrului de interne, unde se afla biroul doamnei Popescu, aceasta era recompensată pentru amabilitatea sa cu mici atenții, cafea sau ciorapi. În timpul primei zile a congresului partidului, devotata tovarășă ascultase la radio, cu evlavie, interminabila cuvîntare a conducătorului. În schimb, micuța ei locuință din strada Bîrsei rămăsese, în timpul acelor zile sumbre, aproape în întuneric, întrucît în acele zile dezolante de iarnă românii nu aveau voie să folosească becuri mai mari de 40 wați. Se mai adăuga și întreruperea curentului electric în timpul sezonului rece, după un program pe cartiere. În lunile întunecoase în ghetourile muncitorești ale Bucureștiului nu exista nici-o iluminație stradală, iar de deszăpezire nici nu se punea problema. În medie, factura pentru lumină a familiei Popescu reprezenta a cincia parte a salariului, dar orice depășire a consumului permis ducea la o tarifare imposibil de suportat. Pe cînd Maria Popescu își arăta satisfacția pentru realegerea „celui mai iubit fiu”, Daniela se opunea, protestînd stăpînit, show-ului propagandistic al dictaturii devenite de nesuportat. Nu îndrăznea însă, ca și majoritatea românilor din țară, să critice deschis nici măcar în fața mamei ei.
La urmă de tot aștepta Daniela Popescu. De mai bine de o oră coada de abia mai înainta, iar în fața ei așteptau răbdători 15 femei morocănoase, care nu voiau să-și piardă rația de 200 grame de salam.
În interior se vedeau cîțiva cîrnați, din a căror culoare roz palid se putea ușor deduce calitatea cărnii. Dar în România acelor zile orice produs putea fi botezat salam.
De la mijlocul lunii octombrie 1989 fiecare supus al conducătorului avea dreptul lunar la 200 de grame din așa-numiții cîrnați de calitatea I, pe care – teoretic – le putea cumpăra după prezentarea buletinului.¹⁴ (¹⁴ La mijlocul lunii octombrie, conducătorul făcuse o vizită inopinată, într-un supermarket, constatînd că era gol. Ieșit din fire, dictatorul decretase suprimarea pieței „negre” și introducerea rației lunare de 200 de grame de salam, un kilogram de carne fără os și unul de așa-zisă „carne de supă”. Practic, însă nu se schimbă absolut nimic.)
Întregul sistem de aprovizionare din România devenise o adevărată batjocură. Încă din 1985, în mod practic majoritatea alimentelor de bază se „dădeau” pe cartelă. Cu toate acestea nici măcar produsele raționalizate, ca zahărul și uleiul, nu mai apăreau la supermarketurile și magazinele de stat. Și la București se mai vedeau doar magazine murdare, neîngrijite și fără marfă. În piața Dorobanți, în partea de nord a capitalei, într-o piață acoperită, cîțiva țărani vindeau legumele unui IAS. În afara cîtorva legături de ceapă și foi de salată uscate, nici aici nu se putea cumpăra nimic.
În timp ce la congresul partidului din noiembrie mii de mîini aplaudau frenetic indicatorii economici mult cosmetizați, precum și uun nou plan cincinal, populația aștepta zadarnic îndeplinirea promisiunilor deja perimate. Mai ales aprovizionarea cu alimente de bază se înrăutățise de la un an la altul. Toate importurile din vest fuseseră oprite, în schimb întreaga producție internă de carne pleca la export, căci conducătorul tînjea după valută.
În magazinele ce aparțineau economiei centralizate nu se găsea aproape nimic, în schimb, pe piața neagră se găseau – aproape – de toate. Economia paralelă – tipică pentru țările blocului socialist – acoperea întregul centru al capitalei cu rețeua sa invizibilă.
La colț de stradă și în intrîndurile ascunse ale caselor stăteau „vînzători ambulanți”, cu un larg sortiment de produse. Acolo se puteu găsi permanent rujuri de buze, ouă, ciorapi de nylon și țigări americane, cu precădere Kent – moneda secretă a sistemului comunist. Rafinații comercianți ofereau și becuri și ciocolată, dar și articole de lux, cum ar fi ojă sau șaluri colorate. Prețurile erau și ele corespunzător de mari. În timp ce prețul oficial al litrului de ulei era 18 lei – dar nu exista – la negru se vindea cu 30 –50 lei, după sezon; la fel zahărul, oficial 5 lei kilogramul, iar pe piața neagră era 20.
Mama Danielei, Maria Popescu, aducea acasă, din cînd în cînd, mărfuri occidentale, provenite de la magazinele speciale, unde intrau doar membrii nomenclaturii. În anticamera ministrului de interne, unde se afla biroul doamnei Popescu, aceasta era recompensată pentru amabilitatea sa cu mici atenții, cafea sau ciorapi. În timpul primei zile a congresului partidului, devotata tovarășă ascultase la radio, cu evlavie, interminabila cuvîntare a conducătorului. În schimb, micuța ei locuință din strada Bîrsei rămăsese, în timpul acelor zile sumbre, aproape în întuneric, întrucît în acele zile dezolante de iarnă românii nu aveau voie să folosească becuri mai mari de 40 wați. Se mai adăuga și întreruperea curentului electric în timpul sezonului rece, după un program pe cartiere. În lunile întunecoase în ghetourile muncitorești ale Bucureștiului nu exista nici-o iluminație stradală, iar de deszăpezire nici nu se punea problema. În medie, factura pentru lumină a familiei Popescu reprezenta a cincia parte a salariului, dar orice depășire a consumului permis ducea la o tarifare imposibil de suportat. Pe cînd Maria Popescu își arăta satisfacția pentru realegerea „celui mai iubit fiu”, Daniela se opunea, protestînd stăpînit, show-ului propagandistic al dictaturii devenite de nesuportat. Nu îndrăznea însă, ca și majoritatea românilor din țară, să critice deschis nici măcar în fața mamei ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu