Aparatul administrativ al securității interne, situat într-un complex de clădiri pe strada Eforiei, în centrul capitalei, ținuse, îndată după plecarea conducătorului în Iran, la 18 decembrie, mai multe ședințe ultrasecrete. Fiind încă sub impresia reuniunii din ziua precedentă, șeful securității, Vlad, chemase la el mai mulți generali superiori, informîndu-i despre rezultatele ședinței de criză a biroului comitetului politic executiv și plîngîndu-se de felul cum fusese tratat de conducător și de demiterea lui în mod practic. El îi avertiză pe colaboratorii săi că e probabil să-i aștepte aceeași soartă. Pentru a o preîntîmpina, el le dădu dispoziție să înceteze orice activitate obișnuită pe timpul absenței dictatorului. De asemenea, direcției 1, îsărcinată cu spionarea opoziției politice, i-a trasat o sarcină specială, și anume să-i descopere pe cei care ar fi tras sforile revoltei de la Timișoara.
Dintre toate, direcția 1 dispunea de personalul cel mai numeros: 1300 de ofițeri bine instruiți, sprijiniți de o armată de informatori, care supravegheau pe toți cei care ar fi putut reprezenta un pericol, de la membrii așa-numitelor partide istorice, dizolvate încă din 1948, pînă la studenții care își făceau studiile în străinătate.
Primele simptome ale schimbării cursului politic se văzură, încă din după-amiaza acelei zile, la Timișoara. Dacă la 17 decembrie, după ce dictatorul dăduse ordinul de a se trage, acesta fusese executat fără greș, în ziua următoare șeful trupelor de grăniceri, Tiaca, fusese ignorat chiar de unul din subordonații săi. Un colonel neînsemnat, pe nume Petre Geantă care după toate aparențele lucrase în înțelegere cu șeful statului major general Gușă, anulase ordinul de foc. Iar cei de la direcția 4 nu-l împiedicaseră.
De la această direcție sosise la Timișoara comandantul adjunct, colonelul Emil Rădulescu. Avea misiunea de a coordona acțiunile de contrainformații militare. Dar și Rădulescu rămase inactiv, cînd colonelul Viorel Oancea, comandantul unității 01955, care opera pe străzile Timișoarei, se revoltă împotriva represiunii brutale a revoltei.²¹ (²¹ Interviuri cu Oprea și cu Oancea în aprilie 1990, la Timișoara.)
În schimb, la București ordinea de zi continua să fie „management”-ul crizei. Sub impresia acestei revolte care nu se mai termina, locțiitoarea Elena, străină de orice realitate, recursese la o tactică proprie. Îl trimisese pe primul-ministru Constantin Dăscălescu în orașul răsculat. El urma să înceapă, de formă, tratativele cu răzvrătiții, dar să nu le facă, practic, nici o concesie.
Tîrziu în după-amiaza zilei de 19 decembrie, fidelul șef al guvernului se întîlni cu o delegație a opozanților regimului, la etajul întîi al clădirii comitetului județean de partid. Printre cei 12 delegați ai poporului din piață, în hainele lor ponosite, se afla și electricianul Oprea. Viceprim-ministrul Emil Bobu și trei generali cu funcții mai mici îi dădeau ostentativ curaj primului-ministru.
În mod evident, acești incompatibili parteneri de discuție nu puteau ajunge la o înțelegere. La cererea lui Oprea și a însoțitorilor săi, ca toți arestații să fie de îndată eliberați iar morții confiscați să fie înapoiați familiilor lor, trimisul regimului nu reacționă de fel. În schimb îl ademeni pe Oprea cu oferta tentantă de a putea părăsi imediat țara.
Oprea se gîndi puțin. În 1987 trecuse ilegal frontiera spre Iugoslavia, unde sperase în zadar că i se va acorda azil politic. După cîteva zile de arest fusese însă trimis înapoi și tribunalul îl condamnase la doi ani de închisoare, din care șase luni la muncă în agricultură. La una din amnistiile generale, care, de regulă, se acordau la 26 ianuarie, aniversarea conducătorului, Oprea fusese eliberat, înainte de termen.
În situația acum complet schimbată, electricianul rezistă însă tentației. Mereu susținută de neînduplecații ei sprijinitori de afară, delegația ceru din nou, fără înconjur, demisia șefului partidului și statului, la care Dăscălescu întrerupse discuțiile.²² (²² Interviuri cu Oprea și cu Vasile Bogdan în aprilie 1990.)
În timp ce reprezentantul guvernului, protejat de trupele speciale, era scos din clădirea comitetului județean de partid pe o ușă din spate, perseverentul electrician a ieșit în balcon. În fața sediului partidului era adunată o mulțime de demonstranți. Lozincile anticeaușiste ale mulțimii se auziseră în sala de ședințe încă din timpul tratativelor. Acum furia clocotitoare nu mai putea fi oprită. Cînd Oprea le-a adus la cunoștință că guvernul de la București le-a respins toate revendicările zeci de mii de glasuri îi răspundeau ca unul: „Jos Ceaușescu!”. Pînă la miezul nopții centrul orașului a forfotit. În dimineața următoare, revoluționarii „cuceriseră” piața Operei. Pe neașteptate, în jurul orei 10, bătrînele tancuri care fuseseră plasate în zonă s-au retras în direcția cazărmilor. Colonelul rebel Oancea obținuse prin insistență acest gest simbolic din partea securității, care privea cu pasivitate, iar cei de la direcția 4 i-au lăsat pe militari în voia lor, fără a interveni. Pretextul oficial a fost că tancurile T54 ar fi necesare pentru protecția cazărmilor.
La o jumătate de oră de la retragerea neașteptată a armatei grupuri de demonstranți au ocupat fosta clădire a Operei din piața cu același nume din inima Timișoarei. Balconul masivei clădiri, care îi servise dictatorului, în timpul vizitelor sale, drept tribună pentru discursuri ce durau ore în șir, era acum în mîinile adversarilor politici. Pentru prima dată a fost înălțat steagul național românesc, roșu-galben-albastru, de pe care lipsea stema republicii socialiste; poporul smulsese simbolul regimului odios.
În timp ce oratori revoluționari dubioși încercau să liniștească mulțimea încă înspăimîntată, grupuri de tineri agitați ocupaseră rapid numeroasele săli și încăperi ale Operei. În întunecosul hol de acces spre balcon se întîlneau muncitori și studenți, preoți și medici. Și electricianul Oprea era din nou aici. După tratativele eșuate din noaptea precedentă devenise și el, ca și Tökes, un erou local.
Revoluționarii, lipsiți de experiență și epuizați din cauza oboselii voiau să încununeze cît mai repede succesul revoluției printr-o nouă conducere. Cu strigăte puternice mulțimea căuta oameni demni de încrederea sa. Asistentul universitar Lorin Fortuna, ahtiat după putere, împreună cu Claudiu Iordache, un subinginer constructor înalt și uscățiv, acaparară în curînd puterea. Primele tensiuni au apărut atunci cînd amîndoi au vrut să invite și partidul comunist să se alăture platformei. Majoritatea nu mai voiau sub nici o formă să-i mai aibă pe comuniști alături.
După multe ore de discuții, apăru, în sfîrșit, un „comitet” revoluționar al Timișoarei. În fața Operei se strînsese acum o mulțime uriașă. Sosiseră angajații de la mai multe întreprinderi din oraș, care se alăturaseră grevei de la ELBA. Cele mai multe magazine din centrul orașului, ale căror vitrine fuseseră sparte pe timpul tulburărilor și a acțiunii forțelor de represiune, rămăseseră închise. În timp ce unii repetau obsedant lozinca: „Jos Ceaușescu!”, alții cereau deja căderea întregului sistem: „Jos comunismul!”.
Dintre toate, direcția 1 dispunea de personalul cel mai numeros: 1300 de ofițeri bine instruiți, sprijiniți de o armată de informatori, care supravegheau pe toți cei care ar fi putut reprezenta un pericol, de la membrii așa-numitelor partide istorice, dizolvate încă din 1948, pînă la studenții care își făceau studiile în străinătate.
Primele simptome ale schimbării cursului politic se văzură, încă din după-amiaza acelei zile, la Timișoara. Dacă la 17 decembrie, după ce dictatorul dăduse ordinul de a se trage, acesta fusese executat fără greș, în ziua următoare șeful trupelor de grăniceri, Tiaca, fusese ignorat chiar de unul din subordonații săi. Un colonel neînsemnat, pe nume Petre Geantă care după toate aparențele lucrase în înțelegere cu șeful statului major general Gușă, anulase ordinul de foc. Iar cei de la direcția 4 nu-l împiedicaseră.
De la această direcție sosise la Timișoara comandantul adjunct, colonelul Emil Rădulescu. Avea misiunea de a coordona acțiunile de contrainformații militare. Dar și Rădulescu rămase inactiv, cînd colonelul Viorel Oancea, comandantul unității 01955, care opera pe străzile Timișoarei, se revoltă împotriva represiunii brutale a revoltei.²¹ (²¹ Interviuri cu Oprea și cu Oancea în aprilie 1990, la Timișoara.)
În schimb, la București ordinea de zi continua să fie „management”-ul crizei. Sub impresia acestei revolte care nu se mai termina, locțiitoarea Elena, străină de orice realitate, recursese la o tactică proprie. Îl trimisese pe primul-ministru Constantin Dăscălescu în orașul răsculat. El urma să înceapă, de formă, tratativele cu răzvrătiții, dar să nu le facă, practic, nici o concesie.
Tîrziu în după-amiaza zilei de 19 decembrie, fidelul șef al guvernului se întîlni cu o delegație a opozanților regimului, la etajul întîi al clădirii comitetului județean de partid. Printre cei 12 delegați ai poporului din piață, în hainele lor ponosite, se afla și electricianul Oprea. Viceprim-ministrul Emil Bobu și trei generali cu funcții mai mici îi dădeau ostentativ curaj primului-ministru.
În mod evident, acești incompatibili parteneri de discuție nu puteau ajunge la o înțelegere. La cererea lui Oprea și a însoțitorilor săi, ca toți arestații să fie de îndată eliberați iar morții confiscați să fie înapoiați familiilor lor, trimisul regimului nu reacționă de fel. În schimb îl ademeni pe Oprea cu oferta tentantă de a putea părăsi imediat țara.
Oprea se gîndi puțin. În 1987 trecuse ilegal frontiera spre Iugoslavia, unde sperase în zadar că i se va acorda azil politic. După cîteva zile de arest fusese însă trimis înapoi și tribunalul îl condamnase la doi ani de închisoare, din care șase luni la muncă în agricultură. La una din amnistiile generale, care, de regulă, se acordau la 26 ianuarie, aniversarea conducătorului, Oprea fusese eliberat, înainte de termen.
În situația acum complet schimbată, electricianul rezistă însă tentației. Mereu susținută de neînduplecații ei sprijinitori de afară, delegația ceru din nou, fără înconjur, demisia șefului partidului și statului, la care Dăscălescu întrerupse discuțiile.²² (²² Interviuri cu Oprea și cu Vasile Bogdan în aprilie 1990.)
În timp ce reprezentantul guvernului, protejat de trupele speciale, era scos din clădirea comitetului județean de partid pe o ușă din spate, perseverentul electrician a ieșit în balcon. În fața sediului partidului era adunată o mulțime de demonstranți. Lozincile anticeaușiste ale mulțimii se auziseră în sala de ședințe încă din timpul tratativelor. Acum furia clocotitoare nu mai putea fi oprită. Cînd Oprea le-a adus la cunoștință că guvernul de la București le-a respins toate revendicările zeci de mii de glasuri îi răspundeau ca unul: „Jos Ceaușescu!”. Pînă la miezul nopții centrul orașului a forfotit. În dimineața următoare, revoluționarii „cuceriseră” piața Operei. Pe neașteptate, în jurul orei 10, bătrînele tancuri care fuseseră plasate în zonă s-au retras în direcția cazărmilor. Colonelul rebel Oancea obținuse prin insistență acest gest simbolic din partea securității, care privea cu pasivitate, iar cei de la direcția 4 i-au lăsat pe militari în voia lor, fără a interveni. Pretextul oficial a fost că tancurile T54 ar fi necesare pentru protecția cazărmilor.
La o jumătate de oră de la retragerea neașteptată a armatei grupuri de demonstranți au ocupat fosta clădire a Operei din piața cu același nume din inima Timișoarei. Balconul masivei clădiri, care îi servise dictatorului, în timpul vizitelor sale, drept tribună pentru discursuri ce durau ore în șir, era acum în mîinile adversarilor politici. Pentru prima dată a fost înălțat steagul național românesc, roșu-galben-albastru, de pe care lipsea stema republicii socialiste; poporul smulsese simbolul regimului odios.
În timp ce oratori revoluționari dubioși încercau să liniștească mulțimea încă înspăimîntată, grupuri de tineri agitați ocupaseră rapid numeroasele săli și încăperi ale Operei. În întunecosul hol de acces spre balcon se întîlneau muncitori și studenți, preoți și medici. Și electricianul Oprea era din nou aici. După tratativele eșuate din noaptea precedentă devenise și el, ca și Tökes, un erou local.
Revoluționarii, lipsiți de experiență și epuizați din cauza oboselii voiau să încununeze cît mai repede succesul revoluției printr-o nouă conducere. Cu strigăte puternice mulțimea căuta oameni demni de încrederea sa. Asistentul universitar Lorin Fortuna, ahtiat după putere, împreună cu Claudiu Iordache, un subinginer constructor înalt și uscățiv, acaparară în curînd puterea. Primele tensiuni au apărut atunci cînd amîndoi au vrut să invite și partidul comunist să se alăture platformei. Majoritatea nu mai voiau sub nici o formă să-i mai aibă pe comuniști alături.
După multe ore de discuții, apăru, în sfîrșit, un „comitet” revoluționar al Timișoarei. În fața Operei se strînsese acum o mulțime uriașă. Sosiseră angajații de la mai multe întreprinderi din oraș, care se alăturaseră grevei de la ELBA. Cele mai multe magazine din centrul orașului, ale căror vitrine fuseseră sparte pe timpul tulburărilor și a acțiunii forțelor de represiune, rămăseseră închise. În timp ce unii repetau obsedant lozinca: „Jos Ceaușescu!”, alții cereau deja căderea întregului sistem: „Jos comunismul!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu