„Plecați acasă!” le spusese enoriașilor săi pastorul Laszlo Tökes, încercînd să liniștească, de la fereastra casei sale din cărămidă aparentă, umbrele care stăteau nemișcate pe trotuarul din față, pe strada Timotei Cipariu. Dar umbrele dădeau doar din cap, fără să se miște din loc. La intersecția cu bulevardul 6 martie, de-a lungul fațadei laterale a catedralei mascate, se adunase deja o mulțime impresionantă de oameni, dar nici aceasta nu reacționase la rugămințile pastorului. La cîteva sute de metri mai spre nord, în piața Sf. Maria, altă demonstrație continua, netulburată. Zîmbind, Tökes închise fereastra.
Era sîmbătă, 16 decembrie. Trecuseră de-abia trei săptămîni de la tensionatul congres al partidului din București, cînd, la Timișoara, se termina cea de-a doua zi a manifestațiilor.
Seara, la orele opt, pastorul reformat de 37 de ani continua să-și joace rolul – impus de securiștii care-l păzeau pe el și familia sa încă din ajun – de „împăciuitorist”. Nereușita rugăminților sale nu-l supăra însă defel.
Tökes era un pastor incomod. Încă din anul precedent, i se retrăsese pașaportul din cauza predicilor sale revoluționare. Cu cîteva luni mai înainte fusese suspendat de episcopul său Laszlo Papp, un fidel al regimului. Opoziția pe care o arătase regimului comunist îi adusese lui Tökes reputația publică a unui erou politic. Dar el continuase să rămînă slujitorul Domnului. În România se interzisese practicarea religiei, încă din 1948, de la proclamarea republicii populare. Cea de-a doua luptă el o ducea pentru impunerea respectării drepturilor minorității maghiare, de 1,8 milioane suflete. Aceasta își arătase nemulțumirea, emigrînd în număr mare în țara vecină, mai ales după schimbările din ultimii ani în Europa răsăriteană. Zi de zi mii de unguri se revărsau spre țările vecine. Cu toate că Tökes personal refuzase mereu să-și părăsească locurile natale, atitudinea sa deschisă împotriva regimului, pe care nu mulți îndrăzniseră s-o afișeze, făceau din el un aliat ideal pentru o eventuală răsturnare a acestuia. Încă din primele zile ale lunii decembrie i se adusese la cunoștință că urma să fie mutat într-o comună îndepărtată. Dar însuși faptul de a fi fost informat era cu totul neobișnuit, căci regimul n-avea obiceiul să-și anunțe planurile de represiune în prealabil, secretul fiind păstrat cu strictețe.
Mai mult încă, informația îi parvenise din mai multe surse. După cum era de așteptat, neînduplecatul pastor, din amvonul bisericii reformate și-a îndemnat credincioșii la vigilență. Contrar politicii de pînă atunci a securității, i s-a permis să se plîngă de inumanitatea crescîndă a regimului la televiziunea de stat ungară. De asemenea, o delegație de diplomați americani și englezi îngrijorați au putut să-l viziteze la Timișoara unde au intrat fără probleme în casa modestă a eroului de provincie.¹ (¹ Vezi interviurile cu pastorul Tökes, aprilie 1990 precum și cu mai mulți securiști, care au vrut să rămînă anonimi.)
Față de tensiunea în continuă creștere din ultimle săptămîni dintre Ungaria și România, ca și datorită publicității ce i se făcuse lui Tökes, populația din Timișoara ajunsese și ea să se alarmeze. La 15 decembrie, către orele 6 seara, în fața bisericii reformate se adunase o mînă de aderenți de-ai săi, cu intenția de a-l apăra de intervenția organelor statului. Erau mai ales unguri mai în vîrstă care, ținînd în mîinile lor noduroase lumînări aprinse, intonaseră psalmul: Erös car a mi istenünk! („Casa Domnului este puterea supremă”). De-abia noaptea tîrziu primarul orașului, chemat de urgență, reuși să-i convingă să se întoarcă la casele lor, după ce le ținu un discurs înflăcărat. Ascultători, oamenii au plecat acasă. Dar în după-amiaza următoare, la 16 decembrie, aceiași susținători ai pastorului, se întorseseră la locul lor de veghe, în fața casei în care familia lui Tökes era păzită de securiști ... și în piața Sf. Maria se adunase din nou mulțimea, care, cu lumînări în mîini, cînta diferite texte religioase. Către orele șase și jumătate însă, începu intervenția forțelor de represiune.
Sute de figuri marțiale, cu căști albe și scuturi urmăreau, mai întîi de la distanță, protestul pașnic.
Erau temutele trupe speciale, unitățile FOI (forțe de ordine și intervenție), care fuseseră înființate de Ceaușescu în 1987, după gravele tulburări muncitorești din orașul industrial Brașov, fostul Kronstadt. Ele erau constituite conform obișnuitei structuri încîlcite a regimului parțial din trupe de miliție și parțial din membrii celor mai bine instruite trupe de comando ale securității.
Aceste trupe ale serviciului de siguranță însumau în toată țara treizecișipatru de batalioane. Purtau aceleași uniforme ca cele ale armatei, cu diferența doar a petlițelor albastre la guler, ceea ce îi făcea greu de identificat. Erau completați cu alte patru unități independente ultrasecrete, avînd sediile în Ploiești, Buzău, Bistrița și Slatina. Miliția, în sensul tradițional de poliție, avea competențe în asigurarea securității interne. Ea era subordonată inspectoratului general al miliției care reprezenta un sistem propriu de securitate.
Conform așteptărilor, demonstranții nu dăduseră curs apelului blînd al pastorului de a se întoarce la casele lor. Mulțimea adunată în fața bisericii și în piața Maria în acea zi de decembrie neobișnuit de caldă era din ce în ce mai densă. Tăcutului și liniștitului protest i se alăturaseră muncitori îmbrăcați sărăcăcios care se întorceau de la lucru spre casă. ... Curînd și la ferestrele multora din casele orașului, ajunse într-o stare jalnică după lungi ani de dictatură, se aprinseră lumînări.
Forțele de securitate, aflate pe poziții, pentru început i-au lăsat pe demonstranți în voia lor.
Cîteva ore în șir situația rămase staționară: forțele „organelor” pe de o parte, mulțimea tăcută de alta ... La miezul nopții, însă, începuse represiunea. Mai întîi cîteva mașini ale pompierilor, care, după răsmerița din Brașov, fuseseră trecuți tot în subordinea ministerului de interne, împroșcară jeturi puternice de apă, în care se amestecase gaz lacrimogen, asupra unor grupuri izolate din mulțime. Apoi au fost folosite bastoanele. Îndată porniră la atac milițienii și securiștii, lovind fără milă în dreapta și-n stînga și împrăștiindu-i, într-o primă fază, pe demonstranți.
Cu toate acestea grupul de rezistență s-a format din nou. Minoritarilor li s-au alăturat în stradă și sîrbii și românii din oraș, protestul lor fiind extrem de reținut. Abia după îndelungate șovăieli au izbucnit strigăte împotriva regimului. Unul din cei prezenți era muncitorul Sorin Oprea. Cu trei săptămîni în urmă acest tînăr electrician de 27 de ani își întrerupsese greva foamei pe care o declarase, pentru a obliga conducerea fabricii să-i acorde muncitorimii condiții de muncă mai omenești, să aducă agregate de sudură noi și o mîncare omenească la cantină. Doar după amenințările directorului Oprea renunțase.
Acum, însă, nu mai era vorba de condiții de muncă mai bune, ci de libertate.
Luînd conducerea coloanei de manifestanți, tînărul în teniși și jeans, merse din piața Maria pînă în campusul universitar, cîteva sute de metri mai departe, în estul orașului. Acolo însă fusese tăiat preventiv curentul electric datorită începerii revoltei, iar studenții se ascunseseră. Oprea își continuă atunci drumul în fruntea manifestanților pînă în cartierul muncitoresc Giroc, în sudul orașului.
Odată ajunși aici, mult așteptata scînteie a răscoalei se aprinse.Grupuri de muncitori coborîră în stradă, urmîndu-l pe electrician înapoi în piața Operei. Aici însă coloana fantomatică a fost provizoriu oprită.
Dar de ambele părți ale canalului Bega noi unități speciale intraseră în dispozitiv. Erau trupele de grăniceri ale armatei, care de-abia de la 11 decembrie fuseseră subordonate ministerului de interne și care acum fuseseră chemate ca întăriri. Ele formau, pe poduri, un cordon succesiv și împiedicau întoarcerea demonstranților spre piața Maria. De cealaltă parte a canalului un grup de 300 de persoane fusese înconjurat de forțele de securitate ale lui Ceaușescu. Cu toate acestea muncitorii rebeli și-au continuat drumul spre piața Operei. Oprea și tovarășii săi le-au aruncat în față celor în uniformă strigăte de protest. În fața rezistenței armate le lipsea curajul. Din nou cei din forțele de ordine au fost cele care au început să acționeze din umbră. Dar deodată, la un kilometru mai departe, în fața sediului comitetului de partid județean, apărură alți demonstranți „curajoși”, care începură să spargă geamurile odiosului sediu al partidului. Același fenomen se petrecu și în fața primăriei, provocatorii fiind ușor identificați ca agenți ai securității.² (² Tulburările din fața comitetului județean de partid fuseseră provocate – după declarațiile mai multor martori – de agitatori securiști.)
Către orele trei dimineața forțele ceaușiste își schimbaseră tactica. Trupele de grăniceri atacară mulțimea din piața Operei, lovind fără cruțare în oameni. Interveniră apoi și unitățile speciale. ... Mașinile de pompieri îi sprijineau cu jeturile de apă rece.
Peste tot unde avuseseră loc aceste mișcări de protest, adică la Operă, piața Sf. Maria, la sediul partidului și la primărie, ele fuseseră brutal reprimate, în urma lor rămînînd răniți. Ca urmare, sediul miliției din strada Lipovei se umplu cu sute de arestați, care în parte fură liberați. Cei rămași au fost închiși la sediul securității din strada Șagului. Spre ora 4 dimineața protestul era „soluționat”. Tactica duplicitară a aparatului de securitate s-a dovedit a fi fost un succes deplin: în timp ce unii provocaseră tulburările, alții treceau la reprimarea brutală a manifestanților.
O manevră similară i se aplicase și pastorului Tökes: cînd trupele speciale și de grăniceri au început să-i lovească pe cei din stradă, securiștii au intrat în acțiune în casa lui Tökes. Familia, constituită din trei membri, se baricadase în biserică la etajul întîi și se culcase. La miezul nopții ușa bisericii a fost spartă, iar Tökes, după ce soția și băiețelul au fost scoși din casă, a fost și el bătut. După o călătorie de cîteva ore cu mașina, au ajuns în comuna Mineu – în germană „ascunzătoare”. Familia Tökes a fost exilată într-o modestă casă din lemn.
Și la Iași avusese loc în ziua precedentă – în aparență fără nici o legătură cu Timișoara – o demonstrație împotriva lui Ceaușescu. Și acolo protestul fusese ațîțat de securitate. Curios este faptul că tocmai în aceste două orașe Iliescu, directorul de editură, fusese activist al partidului. Numai că în fosta capitală domnească de la granița sovietică revolta nu a durat decît o noapte.
Era sîmbătă, 16 decembrie. Trecuseră de-abia trei săptămîni de la tensionatul congres al partidului din București, cînd, la Timișoara, se termina cea de-a doua zi a manifestațiilor.
Seara, la orele opt, pastorul reformat de 37 de ani continua să-și joace rolul – impus de securiștii care-l păzeau pe el și familia sa încă din ajun – de „împăciuitorist”. Nereușita rugăminților sale nu-l supăra însă defel.
Tökes era un pastor incomod. Încă din anul precedent, i se retrăsese pașaportul din cauza predicilor sale revoluționare. Cu cîteva luni mai înainte fusese suspendat de episcopul său Laszlo Papp, un fidel al regimului. Opoziția pe care o arătase regimului comunist îi adusese lui Tökes reputația publică a unui erou politic. Dar el continuase să rămînă slujitorul Domnului. În România se interzisese practicarea religiei, încă din 1948, de la proclamarea republicii populare. Cea de-a doua luptă el o ducea pentru impunerea respectării drepturilor minorității maghiare, de 1,8 milioane suflete. Aceasta își arătase nemulțumirea, emigrînd în număr mare în țara vecină, mai ales după schimbările din ultimii ani în Europa răsăriteană. Zi de zi mii de unguri se revărsau spre țările vecine. Cu toate că Tökes personal refuzase mereu să-și părăsească locurile natale, atitudinea sa deschisă împotriva regimului, pe care nu mulți îndrăzniseră s-o afișeze, făceau din el un aliat ideal pentru o eventuală răsturnare a acestuia. Încă din primele zile ale lunii decembrie i se adusese la cunoștință că urma să fie mutat într-o comună îndepărtată. Dar însuși faptul de a fi fost informat era cu totul neobișnuit, căci regimul n-avea obiceiul să-și anunțe planurile de represiune în prealabil, secretul fiind păstrat cu strictețe.
Mai mult încă, informația îi parvenise din mai multe surse. După cum era de așteptat, neînduplecatul pastor, din amvonul bisericii reformate și-a îndemnat credincioșii la vigilență. Contrar politicii de pînă atunci a securității, i s-a permis să se plîngă de inumanitatea crescîndă a regimului la televiziunea de stat ungară. De asemenea, o delegație de diplomați americani și englezi îngrijorați au putut să-l viziteze la Timișoara unde au intrat fără probleme în casa modestă a eroului de provincie.¹ (¹ Vezi interviurile cu pastorul Tökes, aprilie 1990 precum și cu mai mulți securiști, care au vrut să rămînă anonimi.)
Față de tensiunea în continuă creștere din ultimle săptămîni dintre Ungaria și România, ca și datorită publicității ce i se făcuse lui Tökes, populația din Timișoara ajunsese și ea să se alarmeze. La 15 decembrie, către orele 6 seara, în fața bisericii reformate se adunase o mînă de aderenți de-ai săi, cu intenția de a-l apăra de intervenția organelor statului. Erau mai ales unguri mai în vîrstă care, ținînd în mîinile lor noduroase lumînări aprinse, intonaseră psalmul: Erös car a mi istenünk! („Casa Domnului este puterea supremă”). De-abia noaptea tîrziu primarul orașului, chemat de urgență, reuși să-i convingă să se întoarcă la casele lor, după ce le ținu un discurs înflăcărat. Ascultători, oamenii au plecat acasă. Dar în după-amiaza următoare, la 16 decembrie, aceiași susținători ai pastorului, se întorseseră la locul lor de veghe, în fața casei în care familia lui Tökes era păzită de securiști ... și în piața Sf. Maria se adunase din nou mulțimea, care, cu lumînări în mîini, cînta diferite texte religioase. Către orele șase și jumătate însă, începu intervenția forțelor de represiune.
Sute de figuri marțiale, cu căști albe și scuturi urmăreau, mai întîi de la distanță, protestul pașnic.
Erau temutele trupe speciale, unitățile FOI (forțe de ordine și intervenție), care fuseseră înființate de Ceaușescu în 1987, după gravele tulburări muncitorești din orașul industrial Brașov, fostul Kronstadt. Ele erau constituite conform obișnuitei structuri încîlcite a regimului parțial din trupe de miliție și parțial din membrii celor mai bine instruite trupe de comando ale securității.
Aceste trupe ale serviciului de siguranță însumau în toată țara treizecișipatru de batalioane. Purtau aceleași uniforme ca cele ale armatei, cu diferența doar a petlițelor albastre la guler, ceea ce îi făcea greu de identificat. Erau completați cu alte patru unități independente ultrasecrete, avînd sediile în Ploiești, Buzău, Bistrița și Slatina. Miliția, în sensul tradițional de poliție, avea competențe în asigurarea securității interne. Ea era subordonată inspectoratului general al miliției care reprezenta un sistem propriu de securitate.
Conform așteptărilor, demonstranții nu dăduseră curs apelului blînd al pastorului de a se întoarce la casele lor. Mulțimea adunată în fața bisericii și în piața Maria în acea zi de decembrie neobișnuit de caldă era din ce în ce mai densă. Tăcutului și liniștitului protest i se alăturaseră muncitori îmbrăcați sărăcăcios care se întorceau de la lucru spre casă. ... Curînd și la ferestrele multora din casele orașului, ajunse într-o stare jalnică după lungi ani de dictatură, se aprinseră lumînări.
Forțele de securitate, aflate pe poziții, pentru început i-au lăsat pe demonstranți în voia lor.
Cîteva ore în șir situația rămase staționară: forțele „organelor” pe de o parte, mulțimea tăcută de alta ... La miezul nopții, însă, începuse represiunea. Mai întîi cîteva mașini ale pompierilor, care, după răsmerița din Brașov, fuseseră trecuți tot în subordinea ministerului de interne, împroșcară jeturi puternice de apă, în care se amestecase gaz lacrimogen, asupra unor grupuri izolate din mulțime. Apoi au fost folosite bastoanele. Îndată porniră la atac milițienii și securiștii, lovind fără milă în dreapta și-n stînga și împrăștiindu-i, într-o primă fază, pe demonstranți.
Cu toate acestea grupul de rezistență s-a format din nou. Minoritarilor li s-au alăturat în stradă și sîrbii și românii din oraș, protestul lor fiind extrem de reținut. Abia după îndelungate șovăieli au izbucnit strigăte împotriva regimului. Unul din cei prezenți era muncitorul Sorin Oprea. Cu trei săptămîni în urmă acest tînăr electrician de 27 de ani își întrerupsese greva foamei pe care o declarase, pentru a obliga conducerea fabricii să-i acorde muncitorimii condiții de muncă mai omenești, să aducă agregate de sudură noi și o mîncare omenească la cantină. Doar după amenințările directorului Oprea renunțase.
Acum, însă, nu mai era vorba de condiții de muncă mai bune, ci de libertate.
Luînd conducerea coloanei de manifestanți, tînărul în teniși și jeans, merse din piața Maria pînă în campusul universitar, cîteva sute de metri mai departe, în estul orașului. Acolo însă fusese tăiat preventiv curentul electric datorită începerii revoltei, iar studenții se ascunseseră. Oprea își continuă atunci drumul în fruntea manifestanților pînă în cartierul muncitoresc Giroc, în sudul orașului.
Odată ajunși aici, mult așteptata scînteie a răscoalei se aprinse.Grupuri de muncitori coborîră în stradă, urmîndu-l pe electrician înapoi în piața Operei. Aici însă coloana fantomatică a fost provizoriu oprită.
Dar de ambele părți ale canalului Bega noi unități speciale intraseră în dispozitiv. Erau trupele de grăniceri ale armatei, care de-abia de la 11 decembrie fuseseră subordonate ministerului de interne și care acum fuseseră chemate ca întăriri. Ele formau, pe poduri, un cordon succesiv și împiedicau întoarcerea demonstranților spre piața Maria. De cealaltă parte a canalului un grup de 300 de persoane fusese înconjurat de forțele de securitate ale lui Ceaușescu. Cu toate acestea muncitorii rebeli și-au continuat drumul spre piața Operei. Oprea și tovarășii săi le-au aruncat în față celor în uniformă strigăte de protest. În fața rezistenței armate le lipsea curajul. Din nou cei din forțele de ordine au fost cele care au început să acționeze din umbră. Dar deodată, la un kilometru mai departe, în fața sediului comitetului de partid județean, apărură alți demonstranți „curajoși”, care începură să spargă geamurile odiosului sediu al partidului. Același fenomen se petrecu și în fața primăriei, provocatorii fiind ușor identificați ca agenți ai securității.² (² Tulburările din fața comitetului județean de partid fuseseră provocate – după declarațiile mai multor martori – de agitatori securiști.)
Către orele trei dimineața forțele ceaușiste își schimbaseră tactica. Trupele de grăniceri atacară mulțimea din piața Operei, lovind fără cruțare în oameni. Interveniră apoi și unitățile speciale. ... Mașinile de pompieri îi sprijineau cu jeturile de apă rece.
Peste tot unde avuseseră loc aceste mișcări de protest, adică la Operă, piața Sf. Maria, la sediul partidului și la primărie, ele fuseseră brutal reprimate, în urma lor rămînînd răniți. Ca urmare, sediul miliției din strada Lipovei se umplu cu sute de arestați, care în parte fură liberați. Cei rămași au fost închiși la sediul securității din strada Șagului. Spre ora 4 dimineața protestul era „soluționat”. Tactica duplicitară a aparatului de securitate s-a dovedit a fi fost un succes deplin: în timp ce unii provocaseră tulburările, alții treceau la reprimarea brutală a manifestanților.
O manevră similară i se aplicase și pastorului Tökes: cînd trupele speciale și de grăniceri au început să-i lovească pe cei din stradă, securiștii au intrat în acțiune în casa lui Tökes. Familia, constituită din trei membri, se baricadase în biserică la etajul întîi și se culcase. La miezul nopții ușa bisericii a fost spartă, iar Tökes, după ce soția și băiețelul au fost scoși din casă, a fost și el bătut. După o călătorie de cîteva ore cu mașina, au ajuns în comuna Mineu – în germană „ascunzătoare”. Familia Tökes a fost exilată într-o modestă casă din lemn.
Și la Iași avusese loc în ziua precedentă – în aparență fără nici o legătură cu Timișoara – o demonstrație împotriva lui Ceaușescu. Și acolo protestul fusese ațîțat de securitate. Curios este faptul că tocmai în aceste două orașe Iliescu, directorul de editură, fusese activist al partidului. Numai că în fosta capitală domnească de la granița sovietică revolta nu a durat decît o noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu