Dimineața următoare conducătorul și-o petrecuse în buncărul comitetului central, cerînd să i se aducă rapoarte actualizate cu privire la situația din oraș. Acestea avură darul să-l indispună și mai mult. Fu informat că dis-de-dimineață se și formaseră alte cuiburi de rezistență. Chiar în centru se adunaseră noi grupuri de oameni. Ca urmare, neînduplecatul tiran chemă la raport pe toți responsabilii, ordonîndu-le să zdrobească fără milă protestele.
De îndată, supusul Milea se repezi la secția militară de la etajul 6, în care se găsea și centrala telefonică. Aci începu să difuzeze ordinele nesăbuite ale șefului său. În prezența mai multor martori, se puse mai întîi în legătură cu statul major al ministerului apărării din cartierul Drumul Taberei. Acolo generalul Eftimescu, șeful operațiilor, responsabil de coordonarea tuturor unităților militare, primi de la Milea ordinul, ca armata să fie din nou scoasă în stradă. Între picături, Milea mai încercă să-și avertizeze familia de catastrofa ce se întrezărea, dar nu-i răspunse nimeni.¹ (¹ Armata, care se retrăsese în cazărmi după terminarea tulburărilor, apăruse din nou în dimineața zilei de 22 decembrie, înconjurînd piața Universității și a Palatului.)
Pe la orele 8,30, se auzi pe culoarele tăcute ale comitetului central un foc de armă. Alarmat, personalul afectat siguranței clădirii se repezi spre biroul dictatorului de la etajul I, dar fură îndată liniștiți de mesajul transmis tuturor prin aparatele portative de emisie-recepție walkie-talkie, prin intermediul cărora securiștii se aflau în permanent contact unul cu altul. În mod indirect se află pe cine lovise glonțul, cînd se ceru urgent o mașină pentru generalul Milea.² (² Conform interviului cu maiorul David din martie 1990.)
Maiorul David tocmai își încheiase un tur de control matinal prin încăperile de la parterul uriașei centrale a partidului, cînd acest ordin îl smulsese din activitățile de rutină. Cîteva minute mai tîrziu, devotatul Milea, grav rănit, era purtat prin intrarea D la o mașină, care îl conduse la spitalul militar. Organizarea acestui transport o făcuse colonelul Constantin Pârcălăbescu, care fusese numit la comanda gărzilor patriotice de-abia cu două săptămîni înainte.³ (³ Numirea colonelului Pârcălăbescu, în funcția de comandant al gărzilor patriotice, care erau subordonate partidului, era tipică sistemului de control reciproc la care Ceaușescu supunea întregul aparat.)
Acum evenimentele începură să se precipite. La emisiunea radio de dimineață se anunță, cam o oră mai tîrziu, că ministrul apărării, Milea, se sinucise. Conform comunicatului oficial, el ar fi transmis informații false fapt pentru care a fost demascat ca trădător.
Adevărul era că, în acel moment, Milea, el însuși trădat, încă mai trăia. Glonțul de 9 mm îi străbătuse inima de la dreapta la stînga și ușor înclinat, de sus în jos. Nu fuseseră descoperite nici un fel de urme de arsuri în jurul orificiului de intrare a glonțului, de unde rezulta, că se trăsese de la oarecare distanță asupra lui. Medicii de la secția de urgență încercaseră să-l mai opereze, dar era prea tîrziu.⁴(⁴Confirmat de mai mulți medici.)
La comitetul central, sfîrșitul tragic al acestui fidel al lui Ceaușescu trecuse ca și neobservat. Nimeni nu îndrăznise să-i atragă atenția conducătorului asupra contradicției ce rezulta din uciderea cu sînge rece a credinciosului Milea și anunțarea precipitată a morții sale. Odată cu fidelul Milea, Ceaușescu pierdea încă o piesă a puterii, fără însă să dea atenție. Pas cu pas securitatea devenea independentă.
În cursul dimineții, șeful securității, iulian Vlad, retrăsese progresiv direcțiilor din subordinea sa și mai ales ofițerilor de la direcția a 5-a, care asigurau paza perechii prezidențiale, permisiunea folosirii armelor.⁵ (⁵ Contramandarea ordinului de foc se transmisese tuturor unităților din țară – după surse particulare.) De asemenea se dădu dispoziția ca toate unitățile să se limiteze de aici înainte doar la asigurarea sediilor proprii. Vlad mai trimise pentru întărirea pazei televiziunii și radioului, cîțiva oțițeri: șase la sediul din prelungirea căii Dorobanților și cinci în strada Nuferilor. Apoi îl însărcină pe colonelul Florian Lăzărescu, șeful secției tehnice a direcției a 5-a, să instaleze de urgență o stație de difuzare cu megafoane puternice în piața Palatului.
În timp ce, în mod evident, securitatea pregătea succesorilor lui Ceaușescu drumul spre putere prin pași concreți, acesta îșă continua, neabătut, calea fatidică cu aceleași vechi metode. Aflînd de moartea lui Milea, îl chemă de îndată la el pe locțiitorul acestuia, generalul Stănculescu, care, însă, sosi cu multă întîrziere, în jurul orelor nouă jumătate. Înainte de vizita sa, din obligație, la comitetul central, Stănculescu întreprinse măsuri concrete pentru ca armata, care sub Ceaușescu fusese spionată și supravegheată, în amenințătoarea luptă pentru putere care se profila să poată acționa de pe poziții de forță. Prin urmare el l-a trimis pe Mihai Lupoi, colaboratorul și omul său de încredere, la „centrala de comandă a culturii moderne”, televiziunea. Acesta, descendentul în vîrstă de 33 de ani al unei respectabile familii de ofițeri, era de profesie inginer constructor și lucra în anticamera lui Stănculescu. El era omul potrivit pentru această misiune delicată de la televiziune întrucît, ca subordonat al colonelului Lăzărescu la secția tehnică a direcției a 5-a, cunoscuse o perioadă puternica securitate chiar din interior. Era însă familiarizat și cu instituția armatei, fiind căpitan în rezervă.⁶ (⁶Interviurile cu Mihai Lupoi din martie și mai 1990.)
În acest timp vasalii nerăbdătorului dictator, care era îmbrăcat tot în hainele din ajun - un costum negru și o cămașă cîndva de un alb imaculat - îl întîmpinau cu bucurie pe Stănculescu, pretinsul salvator. Acesta se prezentase în fața șefului său, pentru prima oară în carieră, în haine civile. Ținuta sa era aceea a unui om vizibil neajutorat, asta și datorită ghipsului pe care-l purta din noaptea precedentă. „Ce se mai aude?” îl luă în primire Ceaușescu. După o scurtă ezitare, adjunctul lui Milea îi prezentă amarul adevăr: „Muncitorii sînt în stradă”, răspunse el dictatorului uimit, care pînă în acel moment era convins că numai huliganii, comandați de provocatori străini, îndrăzniseră să se ridice împotriva lui. Reacția șefului partidului și statului a fost în consecință, una de neîncredere „Muncitorii?”
Din nou mai iute ca el, Elena strigase: „Nu-i adevărat!” repezindu-se afară pe culoar ...⁷ (⁷ Interviurile cu generalul Stănculescu și maiorul David.)
În clipele următoare Stănculescu se sili să-l convingă pe șeful său, complet descumpănit, să caute să plece imediat. El propuse ca întreaga elită să fie evacuată cu elicopterul de pe acoperișul clădirii comitetului central. Dar Ceaușescu refuză. Încă convins de autoritatea sa, el se duse pe balcon cu o portavoce neagră în mînă.
În piața Palatului se aflau în acel moment numeroase grupuri mici de oameni. Pe cînd Ceaușescu se pregătea să ia cuvîntul, un securist îl prinse de haină, trăgîndu-l înapoi.
Cinci etaje mai sus, la secția militară, Stănculescu începuse să hotărască peste capul neputinciosului dictator. La 10.30 fix el anulă ordinul predecesorului său asasinat, Milea, ca unitățile militare să vină în marș forțat în centru. Apoi dădu ordin șefului operațiilor din Drumul Taberei, colonelul Eftimescu, să comunice tuturor unităților aflate deja în centrul orașului, să evite orice confruntare cu demonstranții și să se retragă din fața coloanelor ... La urmă dispuse ca de pe aeroportul Otopeni cîteva elicoptere să se îndrepte spre comitetul central.
Unul din securiști fu trimis pe platforma de sus a clădirii, pentru a dirija aterizarea aparatelor pe partea dreaptă a acoperișului. Planul lui Stănculescu era, desigur, riscant. Nimeni pînă atunci nu executase o astfel de aterizare. Era însă decisiv, în această hotărîre îndăzneață, ca populația asuprită să urmărească fuga temutului tiran cu proprii ei ochi.⁸ (⁸ Ceaușescu ar fi putut pleca prin mai multe ieșiri secrete din clădirea CC-ului. Fuga cu elicopterul fusese spectaculoasă, dar nu obligatorie.)
Atît Ceaușescu, cît și anturajul său fură total surprinși, cînd deodată toți militarii și securiștii prezenți îl îndemnară să părăsească de îndată sediul central al partidului. Tensiunea în încăpere devenise insuportabilă. Elena, complet înnebunită, îndesa, în ultimul moment, într-o valiză neagră hîrtii și lucruri personale, în timp ce cîtorva ofițeri ai direcției 5 li se dăduse ordinul să blocheze cele două lifturi de pe culoarul principal ... Pe cel din fața cabinetului 1 îl scoase din funcție maiorul David. După alte discuții înverșunate, perechea domnitoare fu, în fine, scoasă pe culoar, unde generalul Stănculescu căută să-i liniștească.
Era ora 11.15, cînd soții Ceaușescu, Emil Bobu și viceprim-ministrul Manea Mănescu și doi paznici de corp intrară într-unul din cele două ascensoare pregătite, îndreptîndu-se spre acoperiș. În celălalt dispărură șeful securității Vlad și ministrul de interne Postelnicu, însă în sens invers, adică spre parter. Ultimii rămași o luară la fugă pe scări, pentru a se pune în siguranță. În timp ce cei doi Ceaușești și grupul lor rămăseseră timp de 20 de minute în liftul „blocat”, rafinatul Stănculescu își luase și el rămas bun, ieșind pe poarta din spate D, unde-l aștepta o mașină de serviciu cu motorul în mers.
Părăsiți, dictatorul și soția sa își dădură seama abia cînd erau pe acoperiș că așa-zisa fugă a clicii puterii nu va avea loc. Cu excepția cîtorva securiști de rang inferior, acolo nu-i aștepta nimeni. După cîteva minute David, singura slugă de încredere a lui Ceaușescu, urca gîfîind o scară îngustă. În speranța deșartă că se va putea salva împreună cu conducătorul, acesta se grăbea spre acoperiș pe scările înguste. Dar Ceaușescu, grăbit, îi ordonă să-i asigure calea pînă la elicopterul care-l aștepta. David trase iarăși cu urechea și alergă aplecat și cu arma în mînă în direcția elicopterului care aștepta, la marginea cea mai îndepărtată a platformei, cu motorul mergînd. La comanda aparatului de tip „Delfin 230” se aflau pilotul șef al dictatorului, Vasile Măluțan și un mecanic, nervoși deja.
După ce ordinul inițial de a se trimite mai multe elicoptere fusese revocat printr-un al doilea ordin, fusese pus la dispoziție doar acest „Delfin 230” de culoare albă. Într-o stare de agitație maximă, Ceaușescu insistă ca cele două gărzi de corp, Raț și Rusu, precum și Bobu și Mănescu, să meargă împreună cu el. Maiorul David, care sperase pînă în ultimul moment că stăpînul se va îndura și de el, a fost nevoit să privească inactiv cum cei șase aleși se înghesuiau în elicopterul strîmt, strivindu-se.
Deodată la celălalt capăt al acoperișului apărură mai mulți indivizi, în timp ce elicopterul, încă huruind, se ridica spre cerul înnegurat, fiind cu greu ținut sub control din cauza supraîncărcării. Manifestanții fluturau furtunos un drapel și strigau, cu pumnii strînși, după tiranii fugari.⁹ (⁹ Interviurile cu maiorul David și cu alți securiști, care doreau să rămînă anonimi.)
De îndată, supusul Milea se repezi la secția militară de la etajul 6, în care se găsea și centrala telefonică. Aci începu să difuzeze ordinele nesăbuite ale șefului său. În prezența mai multor martori, se puse mai întîi în legătură cu statul major al ministerului apărării din cartierul Drumul Taberei. Acolo generalul Eftimescu, șeful operațiilor, responsabil de coordonarea tuturor unităților militare, primi de la Milea ordinul, ca armata să fie din nou scoasă în stradă. Între picături, Milea mai încercă să-și avertizeze familia de catastrofa ce se întrezărea, dar nu-i răspunse nimeni.¹ (¹ Armata, care se retrăsese în cazărmi după terminarea tulburărilor, apăruse din nou în dimineața zilei de 22 decembrie, înconjurînd piața Universității și a Palatului.)
Pe la orele 8,30, se auzi pe culoarele tăcute ale comitetului central un foc de armă. Alarmat, personalul afectat siguranței clădirii se repezi spre biroul dictatorului de la etajul I, dar fură îndată liniștiți de mesajul transmis tuturor prin aparatele portative de emisie-recepție walkie-talkie, prin intermediul cărora securiștii se aflau în permanent contact unul cu altul. În mod indirect se află pe cine lovise glonțul, cînd se ceru urgent o mașină pentru generalul Milea.² (² Conform interviului cu maiorul David din martie 1990.)
Maiorul David tocmai își încheiase un tur de control matinal prin încăperile de la parterul uriașei centrale a partidului, cînd acest ordin îl smulsese din activitățile de rutină. Cîteva minute mai tîrziu, devotatul Milea, grav rănit, era purtat prin intrarea D la o mașină, care îl conduse la spitalul militar. Organizarea acestui transport o făcuse colonelul Constantin Pârcălăbescu, care fusese numit la comanda gărzilor patriotice de-abia cu două săptămîni înainte.³ (³ Numirea colonelului Pârcălăbescu, în funcția de comandant al gărzilor patriotice, care erau subordonate partidului, era tipică sistemului de control reciproc la care Ceaușescu supunea întregul aparat.)
Acum evenimentele începură să se precipite. La emisiunea radio de dimineață se anunță, cam o oră mai tîrziu, că ministrul apărării, Milea, se sinucise. Conform comunicatului oficial, el ar fi transmis informații false fapt pentru care a fost demascat ca trădător.
Adevărul era că, în acel moment, Milea, el însuși trădat, încă mai trăia. Glonțul de 9 mm îi străbătuse inima de la dreapta la stînga și ușor înclinat, de sus în jos. Nu fuseseră descoperite nici un fel de urme de arsuri în jurul orificiului de intrare a glonțului, de unde rezulta, că se trăsese de la oarecare distanță asupra lui. Medicii de la secția de urgență încercaseră să-l mai opereze, dar era prea tîrziu.⁴(⁴Confirmat de mai mulți medici.)
La comitetul central, sfîrșitul tragic al acestui fidel al lui Ceaușescu trecuse ca și neobservat. Nimeni nu îndrăznise să-i atragă atenția conducătorului asupra contradicției ce rezulta din uciderea cu sînge rece a credinciosului Milea și anunțarea precipitată a morții sale. Odată cu fidelul Milea, Ceaușescu pierdea încă o piesă a puterii, fără însă să dea atenție. Pas cu pas securitatea devenea independentă.
În cursul dimineții, șeful securității, iulian Vlad, retrăsese progresiv direcțiilor din subordinea sa și mai ales ofițerilor de la direcția a 5-a, care asigurau paza perechii prezidențiale, permisiunea folosirii armelor.⁵ (⁵ Contramandarea ordinului de foc se transmisese tuturor unităților din țară – după surse particulare.) De asemenea se dădu dispoziția ca toate unitățile să se limiteze de aici înainte doar la asigurarea sediilor proprii. Vlad mai trimise pentru întărirea pazei televiziunii și radioului, cîțiva oțițeri: șase la sediul din prelungirea căii Dorobanților și cinci în strada Nuferilor. Apoi îl însărcină pe colonelul Florian Lăzărescu, șeful secției tehnice a direcției a 5-a, să instaleze de urgență o stație de difuzare cu megafoane puternice în piața Palatului.
În timp ce, în mod evident, securitatea pregătea succesorilor lui Ceaușescu drumul spre putere prin pași concreți, acesta îșă continua, neabătut, calea fatidică cu aceleași vechi metode. Aflînd de moartea lui Milea, îl chemă de îndată la el pe locțiitorul acestuia, generalul Stănculescu, care, însă, sosi cu multă întîrziere, în jurul orelor nouă jumătate. Înainte de vizita sa, din obligație, la comitetul central, Stănculescu întreprinse măsuri concrete pentru ca armata, care sub Ceaușescu fusese spionată și supravegheată, în amenințătoarea luptă pentru putere care se profila să poată acționa de pe poziții de forță. Prin urmare el l-a trimis pe Mihai Lupoi, colaboratorul și omul său de încredere, la „centrala de comandă a culturii moderne”, televiziunea. Acesta, descendentul în vîrstă de 33 de ani al unei respectabile familii de ofițeri, era de profesie inginer constructor și lucra în anticamera lui Stănculescu. El era omul potrivit pentru această misiune delicată de la televiziune întrucît, ca subordonat al colonelului Lăzărescu la secția tehnică a direcției a 5-a, cunoscuse o perioadă puternica securitate chiar din interior. Era însă familiarizat și cu instituția armatei, fiind căpitan în rezervă.⁶ (⁶Interviurile cu Mihai Lupoi din martie și mai 1990.)
În acest timp vasalii nerăbdătorului dictator, care era îmbrăcat tot în hainele din ajun - un costum negru și o cămașă cîndva de un alb imaculat - îl întîmpinau cu bucurie pe Stănculescu, pretinsul salvator. Acesta se prezentase în fața șefului său, pentru prima oară în carieră, în haine civile. Ținuta sa era aceea a unui om vizibil neajutorat, asta și datorită ghipsului pe care-l purta din noaptea precedentă. „Ce se mai aude?” îl luă în primire Ceaușescu. După o scurtă ezitare, adjunctul lui Milea îi prezentă amarul adevăr: „Muncitorii sînt în stradă”, răspunse el dictatorului uimit, care pînă în acel moment era convins că numai huliganii, comandați de provocatori străini, îndrăzniseră să se ridice împotriva lui. Reacția șefului partidului și statului a fost în consecință, una de neîncredere „Muncitorii?”
Din nou mai iute ca el, Elena strigase: „Nu-i adevărat!” repezindu-se afară pe culoar ...⁷ (⁷ Interviurile cu generalul Stănculescu și maiorul David.)
În clipele următoare Stănculescu se sili să-l convingă pe șeful său, complet descumpănit, să caute să plece imediat. El propuse ca întreaga elită să fie evacuată cu elicopterul de pe acoperișul clădirii comitetului central. Dar Ceaușescu refuză. Încă convins de autoritatea sa, el se duse pe balcon cu o portavoce neagră în mînă.
În piața Palatului se aflau în acel moment numeroase grupuri mici de oameni. Pe cînd Ceaușescu se pregătea să ia cuvîntul, un securist îl prinse de haină, trăgîndu-l înapoi.
Cinci etaje mai sus, la secția militară, Stănculescu începuse să hotărască peste capul neputinciosului dictator. La 10.30 fix el anulă ordinul predecesorului său asasinat, Milea, ca unitățile militare să vină în marș forțat în centru. Apoi dădu ordin șefului operațiilor din Drumul Taberei, colonelul Eftimescu, să comunice tuturor unităților aflate deja în centrul orașului, să evite orice confruntare cu demonstranții și să se retragă din fața coloanelor ... La urmă dispuse ca de pe aeroportul Otopeni cîteva elicoptere să se îndrepte spre comitetul central.
Unul din securiști fu trimis pe platforma de sus a clădirii, pentru a dirija aterizarea aparatelor pe partea dreaptă a acoperișului. Planul lui Stănculescu era, desigur, riscant. Nimeni pînă atunci nu executase o astfel de aterizare. Era însă decisiv, în această hotărîre îndăzneață, ca populația asuprită să urmărească fuga temutului tiran cu proprii ei ochi.⁸ (⁸ Ceaușescu ar fi putut pleca prin mai multe ieșiri secrete din clădirea CC-ului. Fuga cu elicopterul fusese spectaculoasă, dar nu obligatorie.)
Atît Ceaușescu, cît și anturajul său fură total surprinși, cînd deodată toți militarii și securiștii prezenți îl îndemnară să părăsească de îndată sediul central al partidului. Tensiunea în încăpere devenise insuportabilă. Elena, complet înnebunită, îndesa, în ultimul moment, într-o valiză neagră hîrtii și lucruri personale, în timp ce cîtorva ofițeri ai direcției 5 li se dăduse ordinul să blocheze cele două lifturi de pe culoarul principal ... Pe cel din fața cabinetului 1 îl scoase din funcție maiorul David. După alte discuții înverșunate, perechea domnitoare fu, în fine, scoasă pe culoar, unde generalul Stănculescu căută să-i liniștească.
Era ora 11.15, cînd soții Ceaușescu, Emil Bobu și viceprim-ministrul Manea Mănescu și doi paznici de corp intrară într-unul din cele două ascensoare pregătite, îndreptîndu-se spre acoperiș. În celălalt dispărură șeful securității Vlad și ministrul de interne Postelnicu, însă în sens invers, adică spre parter. Ultimii rămași o luară la fugă pe scări, pentru a se pune în siguranță. În timp ce cei doi Ceaușești și grupul lor rămăseseră timp de 20 de minute în liftul „blocat”, rafinatul Stănculescu își luase și el rămas bun, ieșind pe poarta din spate D, unde-l aștepta o mașină de serviciu cu motorul în mers.
Părăsiți, dictatorul și soția sa își dădură seama abia cînd erau pe acoperiș că așa-zisa fugă a clicii puterii nu va avea loc. Cu excepția cîtorva securiști de rang inferior, acolo nu-i aștepta nimeni. După cîteva minute David, singura slugă de încredere a lui Ceaușescu, urca gîfîind o scară îngustă. În speranța deșartă că se va putea salva împreună cu conducătorul, acesta se grăbea spre acoperiș pe scările înguste. Dar Ceaușescu, grăbit, îi ordonă să-i asigure calea pînă la elicopterul care-l aștepta. David trase iarăși cu urechea și alergă aplecat și cu arma în mînă în direcția elicopterului care aștepta, la marginea cea mai îndepărtată a platformei, cu motorul mergînd. La comanda aparatului de tip „Delfin 230” se aflau pilotul șef al dictatorului, Vasile Măluțan și un mecanic, nervoși deja.
După ce ordinul inițial de a se trimite mai multe elicoptere fusese revocat printr-un al doilea ordin, fusese pus la dispoziție doar acest „Delfin 230” de culoare albă. Într-o stare de agitație maximă, Ceaușescu insistă ca cele două gărzi de corp, Raț și Rusu, precum și Bobu și Mănescu, să meargă împreună cu el. Maiorul David, care sperase pînă în ultimul moment că stăpînul se va îndura și de el, a fost nevoit să privească inactiv cum cei șase aleși se înghesuiau în elicopterul strîmt, strivindu-se.
Deodată la celălalt capăt al acoperișului apărură mai mulți indivizi, în timp ce elicopterul, încă huruind, se ridica spre cerul înnegurat, fiind cu greu ținut sub control din cauza supraîncărcării. Manifestanții fluturau furtunos un drapel și strigau, cu pumnii strînși, după tiranii fugari.⁹ (⁹ Interviurile cu maiorul David și cu alți securiști, care doreau să rămînă anonimi.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu